Afară și înăuntru
Viața nu e numai un șir de zâmbete, ci și multe împiedicări, renunțări, frici, cocoloașe de zeamă lungă. Stai afară sau ești înăuntru? Mereu vrei să stai bine. Numai că acest bine este cu noi sau împotriva noastră. Însă cine suntem noi: cei din năuntru sau cei din afară?
Când auzim parabola cu fecioarele nebune, ne gândim din plin la ce este: afară, în afară. Sau când auzim ce spune Domnul despre Iad = întunericul cel mai din afară, întunericul extrem. Numai noi cu noi sau cu sub-noi, cu noi vidați de sens, vidați de comuniune, vidați de rost.
De aceea e și calea largă, lată, plăcută și calea scurtă, strâmtă, îndurerantă, exasperantă de multe ori. Nu ar fi putut să facă Dumnezeu doar…vara și primăvara? Ba da! Dar El a vrut să ne reamintească că durerea e ca toamna și agonia ca iarna, ca viscolul.
Ceea ce contează e să înțelegi rostul, sensul, telosul lucrurilor care se petrec cu noi sau cu cele create de Dumnezeu. Pentru că lucrurile sunt o hartă, cu traiectorii infraluminoase, pe care trebuie să le detectezi. Trebuie să vezi în creație pe Creatorul creației. Dacă nu Îl sesizezi, dacă nu Îl vezi, dacă nu Îl prinzi de haină pe El, pe Dumnezeu, ochi ai și nu vezi, urechi ai și nu auzi, nas ai și nu-L miroși, gust ai și nu Îl percepi, când Ți se dă drept Mâncare și Băutură dumnezeiești.
Nu? Nu e normal, logic, firesc ceea ce spun? Cum am putea să fim oameni, fără să știm pe Cel care ne-a creat? Cum am putea să fim indiferenți, tocmai față de Cel care ne-a adus la viață, ne-a făcut să fim. Față de singurul Care ne poartă de grijă, de singurul Care ne știe viața fără să fii mers la astrolog sau să dea în cărți, pentru că viața e în mâna Lui.
Cum ai putea să te faci că nu Îl vrei sau nu Îl vezi sau că nu ai auzit de El?
Vrei să fii afară, cu demonii, cu fiarele sălbatice, cu infernalii? Sau vrei să fii înăuntru, cu Sfinții, unde lumina Prea Sfintei Treimi e soarele nostru veșnic, e hrana, e bucuria, e fericirea noastră veșnică?
Cel mai mare utopist e cel care nu are speranță. Vine moartea, te ia…și unde mai e utopia? Utopia e o ficțiune searbădă în fața Iadului. Iadul e o suferință inimaginabilă la puterea un miliard de miliarde. Nu avem, pe pământ, nicio asemănare plauzibilă cu Iadul. Tot la fel, orice fericire și bucurie și bunătate și sfințenie sunt, pe pământ, doar icoane palide ale veșniciei celei fericite.
Nu avem termeni de comparație. Dar știm, că dacă suntem afară…suntem singuri. Și singuri înseamnă fără El. Și fără El înseamnă chin fără seamăn. Fără termeni de comparație.
De aceea nici viața nu e numai zâmbet, dar nici veșnicia nu e numai dănțuire dumnezeiască prea pură. Nu trebuie să ne îmbătăm cu nădejdi fără fundament! Nu trebuie să ne îmbătăm cu ideea că fie că sunt mahomedan, fie că sunt catolic, fie că sunt ortodox, e tot una și ne mântuim toți. O, nu, nu ne mântuim toți!
Și mântuirea e o logică prea plină de har, ca să existe pe toate drumurile. Unde ești, pe care drum? Nu e numai un vers din Iris, ci o întrebare fundamentală. Dacă ești acum în afară, vei fi și atunci, dacă mori așa! Dacă ești afară ești tot timpul. Dacă nu simți mugurii Împărăției în ființa ta te-ai lins pe bot de Rai.
Raiul nu e o abstracțiune, ci o realitate dumnezeiască experiabilă în Biserica lui Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă. Biserica nu e un CAP sau o adunare fără precizie, unde toată lumea face tot ce o taie capul. Biserica e ordine dumnezeiască înaltă, e fidelitate față de adevărul dumnezeiesc revelat și păstrat prin Tradiție, e țipăt lăuntric după curățire de patimi dar și după comuniune.
Vrei pe altul, când nu te mai vrei doar pe tine. Vrei pe altul, dacă îi vezi finalitatea veșnică: comuniunea cu Dumnezeu. Vrei pe altul, pentru că a vrea pe altul e înuntru și nu în afară. Pentru că relația e înăuntru spre în afară. Scoți din vistieria ta, din inima ta, ceea ce ai. Dacă nu ai aur și ai tinichele, moluz, talaș, geamuri sparte e sigur că nu prețuiești deloc.
Prețul omului e în har, în aur ceresc. Aurul ceresc e slava dumnezeiască, pentru că ea e fața reală a omului, luminarea, străluminarea persoanei umane. Dacă e să vorbim despre prețul omului, despre valoarea lui, trebuie să spunem că e curăția plină de har. Valorăm pentru veșnicie numai dacă sunem curății pline de har. Dacă suntem curvii pline de demonism nu valorăm nimic. Suntem aruncați afară, ca sarea stricată, ca ochiul scos, ca mâna amputată, pentru că e plină de lepră.
Dă un telefon lui Dumnezeu și spune-i că ești plin de curvie, de iresponsabilitate și de neiubire!
Spune-Ți-i că ție, Mariei sau lui Costel, vă pare rău că sunteți goi și fără haină de nuntă!
Doamne, vrem să nu mai fim atât de urâți!
Doamne, vrem să nu mai fim atât de cruzi, atât de tâmpiți, atât de idolatrii cu noi înșine!
Vrem înauntru, că afară e frig, plouă, bate crivățul, e întunericul cel mai din afară!
Vrem cu Tine, pentru că cu demonii e chin netâlcuit!
Tebuie să dai numai un elefon, care se numește rugăciune!
Formezi numărul, care e durere din inimă pentru ce ai făcut. Inimă înfrântă… Și smerită…
Și Dumnezeu te va auzi și o să-ți vorbească în inima ta, de ai să te scalzi în lacrimi.
Dă un telefon chiar acum și câștigă viața veșnică!
Telefonul e gratuit…și oferta e veșnic de tentantă!
Dă un telefon pentru o veșnicie!
Nu fii zgârcit cu tine însuți, cu mântuirea ta!
Fii înăuntru!