Am downloadat un pachet cu vreo 200 de tatuaje, care mai de care mai nebunești, mai excentrice, mai demonice. Desene peste tot pe trup, pe față, pe corp, pe picioare, cuie, lame de ras, belciuge, culori și desene zburlitoare…
Însă asta, cu vreo 4 fotografii mai înainte de a se termina acest șir de crime la adresa pielii umane, m-a dat gata. Tatuaj pe limbă…Tatuaj teologic!
Atenție, nu e nicio făcătură! E real.
Însă, după cum vedeți, Iadul e pe limba ei!
Cititorii noștri sunt cititorii care citesc orice, dar și pe noi. Sunt cititori care știu ce vor. Sunt cititori care vor să fe serviți omenește, uneori și dumnezeiește, care vor să vadă inima noastră, să ne simtă vii.
De acee se duc și îi citesc și pe alții, îi citesc pe toți, pentru că știu să tragă concluzii. Sunt cititori, tocmai pentru că refuză să fie cobai. Nu le place să faci experiențe pe ei.
Cititorii noștri nu sunt prieteni de facultate plătiți să dea clicuri. Nici enoriași, cărora le-am dat bani sau le-am sugerat să ne facă rating.
Cititorii noștri nu sunt părinți, bunici, frați, surori și rude.
Nu îi plătim să ne citească, ci vin ca să ne citească.
De fapt Dumnezeu îi aduce, pentru că noi nu umblăm prin țară ca să ne vindem cărțile. Nu facem conferințe. Nici mitinguri. De fapt, noi nu umblăm nici să ne edităm cărțile și am trecut de 100 cu numărul cărților scrise, într-o viață de nici 32 de ani.
Însă știi de unde vine…imprevizibilul?! Dar toate…la timpul lor…
Cititorii noștri știu să citească, pe bune.
Au studii, au inimă, au bogăție duhovnicească, au dor după Dumnezeu și după sfințenie.
Cititorii noștri au stat însă prea mult în tăcere și ei trebuie să vorbească!
Îi rugăm să vorbească.
Îi rugăm să spună cine sunt ei și de ce ne consideră prieteni de conștiință…și cum i-a purtat Dumnezeu spre noi…și de ce nu vor să se mai îndepărteze de noi…
Pentru că simt că aici se petrec lucruri…reale. Și noi simțim că ei simt, că îi simțim…
De ce să nu trecem spre ceva și mai frumos? Spre un alt nivel, spre o altă revoluție a comunicării? De ce să nu vină cititorii noștri și să vorbească despre ei, despre cum arată, despre cum arată cei, care pot dinamiza schimbarea la față a României?
De ce să taci, când vrei să vorbești?
De ce să taci, când toată lumea tace?
De ce să nu taci, când faci binele?
Cititorii noștri sunt cititorii lor, sunt cititorii tuturor, pentru că ei știu să aleagă, pentru că nimeni nu îi forțează ce să facă.
Oamenilor li se ridică complexele din ei, parcă toate, când stau de vorbă cu un preot. De la pusul mânii înspre ”fudulii”, până la panica, frica, resentimentul, mojicia, mitologia de cancan…toate ies în fața mea și pe fața lor, când stau de vorbă cu oamenii.
De odată îi trec fiorii…numai când mă văd, pentru că rar găsesc vreunul care să se raporteze la mine ca la un om ”normal”. Pentru că, pentru mulți, preotul nu e un ”om normal”, e de deasupra, e altceva, e din altă parte.
Vorbesc și nu mă pot auzi! Până la capul lor…sunt multe povești cu zâne sau panici. Mă rog, trecem peste…prelunga introducere, cu intrare în suflet numai la unii.
Colț de stradă. Domniță cu pantofi albi, cu fustiță roșie, peste genunchi, cu un bubico stoflocat în brațe, alb vărgat și… ea, cu părul până la fustiță și cu nasul în vânt. Bineînțeles: indiferentă și intraductibilă.
Toți o privesc…cu intenții. E domniță cu ștampilă. Orice ai face nu poți să o confunzi cu o călugăriță. Multe lucruri nu te lasă…nu?
Doamnă de 30 spre 40, de la care se cere, adică cu pretenții, în pantaloni mulați pe fund, se pleacă să umble în sacoșă…și ups: i se vede chilotul, firav și intempestiv. Școlarul, care folosește același autobuz, se uită cu interes…sporit. Acum, d-aia e vederea: să te uiți și să nu stai ca blegul! Dar și doamna, putea să fie alta, nu?!…
Tinere cu sutiene pușap până în gât, cu sânii lovindu-le în bărbie. Un nene tuciuriu, se uită cu poftă…și trage din țigare. Nevasta lui e din altă modă, dar asta e.
La intersecție, o altă intersecție, biciclistul, tânăr, era să intre în tramvai. Șoferița îl cam drăcuie puțin, ca să își revină. Pe trotuar, doi bărbați, spre 50 de ani, mai afumați din cauza muncii, trag de glume cu o altă fată, care și ea este puțin…dezmeticită.
Numai că vreo 6 copii se urcă prin topoganele din sectorul 3, se aruncă în nisip, vine o mamaie și îl cam trage de urechi pe unul, iar când blonduțul aude că i se taie porția de tort era cât p-aci să sară după minge, minge care, din cauza vitezei, sărise gărduțul parcului.
Copiii fără griji! Copii cu viitorul înainte…dar al căror viitor sunt pe cale, unii, să li-l re-fure cu amabilitate. Dacă e de unde să furi, nu?! Poate că, la un moment dat, ca la o trezire dintr-un coșmar, ne vom lăsa de furat visele altora. Chiar și încercarea e bună, în acest caz.
Constați, mai departe, că trotuarul e prea strâmt, deși are 7 metrii lățime, prin unele părți. Te lovești. Te înghesui. Te bagi. Faci slalom. Pentru că nimeni nu vrea să aștepte trei secunde…Ce, să aștept eu trei secunde?! Mai bine pierd 10 zile sau o viață pe prostii, decât să stau trei secunde să treacă o bunică cu un nepoțel sau un om cu handicap!
Nu mai poți asculta păsărici, licurici sau comete. De ce? Din cauza căștilor. Unii le au mici, și le scapă în ureche, pe când alții le au excedentare: parcă sunt telefoniste. Dacă vrei să vorbești nu ai cu cine: fiecare e cu lumea lui. În lumea reală, doar praful mai e contemporan cu tine și zgomotul.
Că ăștia care merg cu căștile pe ei…lasă zgomot în afară. Căruțul zboară prin supermarket. Mâncarea ori e în exces ori e în putrefacție. Ca și pe stradă și aici lumea are mirosuri multe. Cumperi, vrei nu vrei, ce ți se pune pe raft.
Și, dacă le controlezi la autenticitate?!…Azi-noapte produsele tale au dormit cu șobolanii din spatele supermarketurilor, din împuțitele lor debarale și azi le iei acasă și le păstrezi cu amabilitate. Însă azi-noapte, poate că s-a făcut o nuntă de șoareci pe cafeaua ta sau o nuntă de libărci pe ceapa ta sau pe cartofii tăi sau pe peștii tăi sau pe carnea ta.
Banii jos! Dacă nu ai un ban, e musai să faci rost de el. Dar, de la tine, client prost și milostiv cu hoții, trece nu numai 1 leu, 5, lei sau 10, ci cât se poate. De la tine merge. De la bancher nu merge, dar de la tine, da! De la tine merge oricum. Poți să stai cu dioxidul de carbon cu 300%, cu stresul de 3000 de ori peste…și n-are nimic.
Și așa nu contează nimic și nimeni. Și așa suntem cu toții proști. Și așa tot o să murim, de ce să trăim bine? Mai bine trăim prost…și murim repede!
În concluzie, la București nu e de trăit, ci de murit, dacă e să vorbim nemeșteșugit. Și așa e peste tot unde aglomerația e plină cu de toate. Și, în aglomerație, se vede cel mai bine, da cel mai bine, cine sunt participanții la trafic. Adică cine e mama lor și cine e mama ălorlalți. Cine e mama mamelor lor…și tot așa, până le uiți șirul.
Mai întâi de toate, dragii mei, răspundem la întrebarea: Cum faci să știi ce scriu creatorii de online din România și din lume? Adică blogherii.
Păi, când dați de un blog, vă uitați după RSS-uri, faceți colecție cu ele, strângeți zeci, sute, mii într-un arhivar deștept ca Google Reader.
După ce le strângeți, să zicem în două sau trei luni, în următoarele 3 luni le urmăriți zilnic, toate aceste sute-mii de bloguri, pentru că, după prima săptămână, deja ați aruncat vreo 4-500 de bloguri de la RSS.
De ce? Pentru că ba nu scriu zilnic, ba scriu tâmpenii, ba sunt neinteresanți, ba nu scriu diversificat, ba vă enervează pur și simplu, ba…1000 de alte motive.
Eu cred (și asta la sigur), că după 9 luni sunteți experți în ce se scrie în lume, știți cum se scriu cuvintele, cum apar imaginile, presupuneți ce va mai fi…însă rămân vreo 100 de bloguri, care vă scapă.
Acele bloguri merită urmărite încă vreo 3 luni și din ele trebuie să ajungeți la 50…într-un an. 50 de bloguri pe care se scrie, mai multe sau mai puține tâmpenii, dar găsești ceva.
Când veți ajunge la 10 bloguri, cele mai tari din lume, din orice domeniu (asta în luna octombrie anul viitor) veniți la mine, ca să îmi spuneți cum se numesc acele 10 bloguri, din cele câteva mii de bloguri cu care ați pornit la început…și vă spun dacă le citesc sau ce părere am despre ele.
E corect?
După aceasta veți ști de ce trebuie să scăpați de o grămadă de mii de bloguri, pe de o parte iar, pe de altă parte, de ce blogurile reale sunt rare. Blogurile rare sunt geniale…și punem punct. Ele sunt altceva de la depărtare.
Față în față cu cele 10 bloguri, vă decideți dacă puteți să faceți unul și dv. Sau vă decideți să vă lăsați de sport, pentru că e un sport pentru uriași și nu pentru pigmei.
Deci, pe termen lung deveniți specialiști în online și apoi îl ajutați și pe Cotidianul să înțeleagă, că a vorbi despre bloguri nu înseamnă să faci copy paste, ci să înțelegeți fenomenul, vocația, preocuparea această nobilă (dacă o faci cu intenții speciale, remarcabile) a scrisului pentru alții.
Așa cum Cristian Tudor Popescu e unul și…ziariști sunt mulți, tot la fel și creatori de online sunt puțini…și blogheri cu carul.
Trecutul e mai mult un sentiment decât o amintire. Mai bine zis, amintirea e prea puțin importantă. Amintirea poate să fie urâtă, dar iertarea să o îmbrace într-o lumină nouă și caldă. Sau amintirea poate să fie frumoasă dar invidia să o facă puțin străvezie, încețoșată.
Pentru conștiința noastră, timpul e propria sa haină. El îmbracă ziua de ieri în culorile estompate ale inimii. Din perspectiva prezentului, timpul trecut e … trecut, dar din perspectiva trecutului, timpul prezent e un trecut care se întâmplă.
Începi să ai percepția prezentului ca trecut atunci când rănile trecutului devin nevindecabile, devin hăuri primitoare de noi și noi dureri. Dar pentru aceasta mintea trebuie să se îngroape în legăturile timpului, să se lase străbătută de el ca de un accelerat, fără drept la replică, fără drept la apărare.
Ființa care se face cablu pentru curentul electric al vremii nu se arde, ci devine aptă pentru veșnicie. Pasagerii lumii și ai timpului vor să te calce în picioare, fără să înțeleagă că ei sunt cei prinși în capcană, ei sunt cei care n-au prins trenul din zbor și acum stau pe loc când totul se învârte.
Timpul e impermeabil când stai pe loc. Când accepți să te traverseze atunci vezi lumea, se înmulțesc și se acutizează simțurile. Al șaselea simț, cel al timpului care trece, spală totul în jur, ca mașina care spală străzile, și ia cu sine praful iluzionist că prezentul îți aparține.
Mintea, în colaborare cu timpul care trece creează o cu totul altă realitate decât realitatea: una sordidă sau una infinit mai sensibilă.
Nu știu dacă noi avem vreodată sentimentul morții sau avem numai simțul că timpul a început să stea, a început să nu mai fie.
Substantiv suspect, de ultimă generație. Mircea Badea îl folosește la greu. Și, din această cauză, îl mai folosesc și alții, dar habar au ce înseamnă. Colonelu nu știe ce e frăsuneala. Valentin Zaraf îl folosește și el, dar fără explicații. Și Raluca, tot fără explicații. Lista continuă, potrivit arhivatorilor de la Google și tare mi-e teamă că toți îl folosesc prin contagiune, presupunând că știu ce înseamnă…dar habar au.
Adică ce înseamnă? În Dicționar Urban…zero frăsuneli. O frăsuneală, două frăsuneli. Însă Mircea Badea, încropitorul de cuvinte sau marele infuzator semantic al națiunii îl folosește la singular (că eu sunt telespectator fidel) și, mai deloc, la plural. Adică frăsuneală și nu frăsuneli.
Și când zice frăsuneală, pare a zice vrăjeală, pare a zice ceva de doi lei, adică ceva făcut în grabă, prost și ca pentru noi, cei dă p-aci. O afacere de prost gust, considerată… o mare realizare.
Frăsuneală = lipsă de profesionalism.
Mircea Badea, fratele nostru, dacă nu aceasta e însemnătatea lingvistică a termenului pe care îl folosești, fii bun, cu publicul și bagă o erată în direct, ca să înțeleagă și poporul ce e…frăsuneala!
Nu mai minți poporul cu televizorul, că nu e frumos!
Fii explicit, ca poporul să și știe și să și cunoască cum e cu frăsuneala și cu alte invenții lingvistice!
Însă trebuie să felicit gestul, de milioane, de aseară, de a prezenta revista micuțului, care a depistat…indiciile dragostei. Uneori, cred că trebuie să o mai lase cu ziarele, care nu ne prea spun nimic, cu rare excepții și să o dea pe realități, care fac bine.
Că avem mulți campioni cu 400 de lei salariu, genii care nu apar la televizor, copii care inventează multe de stă mâța în șezut și nu îi știe nimeni, mari speranțe de oameni…și noi ascultăm dejecții și infestări cu praf.
Deci, care e frăsuneala din România și cum arată?
