Bucureștene

fii calm!, si asa o sa mori

Oamenilor li se ridică complexele din ei, parcă toate, când stau de vorbă cu un preot. De la pusul mânii înspre ”fudulii”, până la panica, frica, resentimentul, mojicia, mitologia de cancan…toate ies în fața mea și pe fața lor, când stau de vorbă cu oamenii.

De odată îi trec fiorii…numai când mă văd, pentru că rar găsesc vreunul care să se raporteze la mine ca la un om ”normal”. Pentru că, pentru mulți, preotul nu e un ”om normal”, e de deasupra, e altceva, e din altă parte.

Vorbesc și nu mă pot auzi! Până la capul lor…sunt multe povești cu zâne sau panici. Mă rog, trecem peste…prelunga introducere, cu intrare în suflet numai la unii.

Colț de stradă. Domniță cu pantofi albi, cu fustiță roșie, peste genunchi, cu un bubico stoflocat în brațe, alb vărgat și… ea, cu părul până la fustiță și cu nasul în vânt. Bineînțeles: indiferentă și intraductibilă.

Toți o privesc…cu intenții. E domniță cu ștampilă. Orice ai face nu poți să o confunzi cu o călugăriță. Multe lucruri nu te lasă…nu?

Doamnă de 30 spre 40, de la care se cere, adică cu pretenții, în pantaloni mulați pe fund, se pleacă să umble în sacoșă…și ups: i se vede chilotul, firav și intempestiv. Școlarul, care folosește același autobuz, se uită cu interes…sporit. Acum, d-aia e vederea: să te uiți și să nu stai ca blegul! Dar și doamna, putea să fie alta, nu?!…

Tinere cu sutiene pușap până în gât, cu sânii  lovindu-le în bărbie. Un nene tuciuriu, se uită cu poftă…și trage din țigare. Nevasta lui e din altă modă, dar asta e.

La intersecție, o altă intersecție, biciclistul, tânăr, era să intre în tramvai. Șoferița îl cam drăcuie puțin, ca să își revină. Pe trotuar, doi bărbați, spre 50 de ani, mai afumați din cauza muncii, trag de glume cu o altă fată, care și ea este puțin…dezmeticită.

Numai că vreo 6 copii se urcă prin topoganele din sectorul 3, se aruncă în nisip, vine o mamaie și îl cam trage de urechi pe unul, iar când blonduțul aude că i se taie porția de tort era cât p-aci să sară după minge, minge care, din cauza vitezei, sărise gărduțul parcului.

Copiii fără griji! Copii cu viitorul înainte…dar al căror viitor sunt pe cale, unii, să li-l re-fure cu amabilitate. Dacă e de unde să furi, nu?! Poate că, la un moment dat, ca la o trezire dintr-un coșmar, ne vom lăsa de furat visele altora. Chiar și încercarea e bună, în acest caz.

Constați, mai departe, că trotuarul e prea strâmt, deși are 7 metrii lățime, prin unele părți. Te lovești. Te înghesui. Te bagi. Faci slalom. Pentru că nimeni nu vrea să aștepte trei secunde…Ce, să aștept eu trei secunde?! Mai bine pierd 10 zile sau o viață pe prostii, decât să stau trei secunde să treacă o bunică cu un nepoțel sau un om cu handicap!

Nu mai poți asculta păsărici, licurici sau comete. De ce? Din cauza căștilor. Unii le au mici, și le scapă în ureche, pe când alții le au excedentare: parcă sunt telefoniste. Dacă vrei să vorbești nu ai cu cine: fiecare e cu lumea lui. În lumea reală, doar praful mai e contemporan cu tine și zgomotul.

Că ăștia care merg cu căștile pe ei…lasă zgomot în afară. Căruțul zboară prin supermarket. Mâncarea ori e în exces ori e în putrefacție. Ca și pe stradă și aici lumea are mirosuri multe. Cumperi, vrei nu vrei, ce ți se pune pe raft.

Și, dacă le controlezi la autenticitate?!…Azi-noapte produsele tale au dormit cu șobolanii din spatele supermarketurilor, din împuțitele lor debarale și azi le iei acasă și le păstrezi cu amabilitate. Însă azi-noapte, poate că s-a făcut o nuntă de șoareci pe cafeaua ta sau o nuntă de libărci pe ceapa ta sau pe cartofii tăi sau pe peștii tăi sau pe carnea ta.

Banii jos! Dacă nu ai un ban, e musai să faci rost de el. Dar, de la tine, client prost și milostiv cu hoții, trece nu numai 1 leu, 5, lei sau 10, ci cât se poate. De la tine merge. De la bancher nu merge, dar de la tine, da! De la tine merge oricum. Poți să stai cu dioxidul de carbon cu 300%, cu  stresul de 3000 de ori peste…și n-are nimic.

Și așa nu contează nimic și nimeni. Și așa suntem cu toții proști. Și așa tot o să murim, de ce să trăim bine? Mai bine trăim prost…și murim repede!

În concluzie, la București nu e de trăit, ci de murit, dacă e să vorbim nemeșteșugit. Și așa e peste tot unde aglomerația e plină cu de toate. Și, în aglomerație, se vede cel mai bine, da cel mai bine, cine sunt participanții la trafic. Adică cine e mama lor și cine e mama ălorlalți. Cine e mama mamelor lor…și tot așa, până le uiți șirul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *