Raportarea la trecut

adancirea in sine

Trecutul e mai mult un sentiment decât o amintire. Mai bine zis, amintirea e prea puțin importantă. Amintirea poate să fie urâtă, dar iertarea să o îmbrace într-o lumină nouă și caldă. Sau amintirea poate să fie frumoasă dar invidia să o facă puțin străvezie, încețoșată.

Pentru conștiința noastră, timpul e propria sa haină. El îmbracă ziua de ieri în culorile estompate ale inimii. Din perspectiva prezentului, timpul trecut e … trecut, dar din perspectiva trecutului, timpul prezent e un trecut care se întâmplă.

Începi să ai percepția prezentului ca trecut atunci când rănile trecutului devin nevindecabile, devin hăuri primitoare de noi și noi dureri. Dar pentru aceasta mintea trebuie să se îngroape în legăturile timpului, să se lase străbătută de el ca de un accelerat, fără drept la replică, fără drept la apărare.

Ființa care se face cablu pentru curentul electric al vremii nu se arde, ci devine aptă pentru veșnicie. Pasagerii lumii și ai timpului vor să te calce în picioare, fără să înțeleagă că ei sunt cei prinși în capcană, ei sunt cei care n-au prins trenul din zbor și acum stau pe loc când totul se învârte.

Timpul e impermeabil când stai pe loc. Când accepți să te traverseze atunci vezi lumea, se înmulțesc și se acutizează simțurile. Al șaselea simț, cel al timpului care trece, spală totul în jur, ca mașina care spală străzile, și ia cu sine praful iluzionist că prezentul îți aparține.

Mintea, în colaborare cu timpul care trece creează o cu totul altă realitate decât realitatea: una sordidă sau una infinit mai sensibilă.

Nu știu dacă noi avem vreodată sentimentul morții sau avem numai simțul că timpul a început să stea, a început să nu mai fie.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *