Maica Benedicta: un academician al Bisericii
[viddler id=f0915c03&w=437&h=370]
Zi: 23 septembrie 2009
Gheorghe Zamfir, Ave Maria
Intrați…aici.
Tudor Gheorghe, Balada Miorița
Aici… pentru a asculta și downloada.
Salvarea Chirbit
După marea decepție pe care am trăit-o cu contul de podcasturi de aici, unde ni s-au șters, fără preaviz, câteva zeci de înregistrări, în următoare perioadă vom încerca să punem ce am avut acolo, spre ascultare și download, aici, în noul cont din Chirbit.
Când îl veți folosi, va apărea așa, ca aici.
Propunere șoc, senzațională
De-a lungul timpului am luat în atenție negativă pe mai mulți participanți la online și nu numai, despre care am scris. Se știu ei care sunt, ortodocși sau neortodocși.
Îi văd tot timpul cum se caută la noi pe blog, cum se îndurerează, că despre ei s-a scris într-un anume fel, pentru că ei au fost…într-un anume fel cu noi…
Deci, toate, la timpul trecut. Oamenii se mai schimbă, nu? Dacă ne-a greșit unul cu ceva anume și noi am scris despre el, la modul sincer, acum, între timp, omul dezmeticindu-se, poate fi altul…
Corect? Corect!…Deci, dacă omul tot vine la noi pe blog și se uită la ce am scris despre el, mai nu știu când, noi înțelegem că îl doare. Și ne pare rău pentru asta.
Cum să îndreptăm însă lucrurile, în așa fel încât, să scoatem cuiele din ușă și să rămână, doar pentru unii și nu și pentru cei care vin în viitor la noi, găurile istoriei? M-am gândit că trebuie să mai dăm o șansă, așa, de la noi, oamenilor.
Propunerea șoc e umătoarea și e creștinească. Sută la sută creștinească și omenească în același timp. Dacă am scris despre cineva și pe acela l-a durut și îl doare și acum el e altul și vrea să ne dovedească că merită atenția noastră, din nou, pentru că este altul și pentru că îl doare, poate să facă următoarea treabă…
Ne trimite un articol, care să-l reprezinte, pe ce teamă vrea dumnealui și care să nu ne sfideze, ca și mai înainte, și punem în locul articolului sau a filei audio, care îl dor…articolul său sau podcastul său. Adică cui pe cui se scoate.
E o propunere scripturală, ortodoxă și românească. Și cred, că dacă cuiva îi pare rău sincer, pentru ce s-a petrecut cu noi, poate să repare greșeala trecutului printr-un gest foarte frumos și reprezentabil pentru el, în prezent.
Adică prezentul, ca la spovedanie, îneacă trecutul în uitare, filele rele să se spele, filele bune să se-adune. Cu siguranță știți cum mă găsiți și știți și cum să îmi trimițeți un email, în care articolul dv. să fie gura frumuseții și a cuviinței.
Așa ceva nu am văzut încă pe niciun blog ortodox românesc! Eu zic să îi dați curs acum, cât e caldă oferta. Și totul e pe bune. Nu e nicio glumă!
Lecția de istorie, Ortodoxia și românii
E rău să faci istorie deficitară a României sau alternativă. Pentru că ai foarte multe goluri, foarte multe scăpări. Ca să înțelegi geneza și evoluția poporului român trebuie să te dezideologizezi și să privești coerent lucrurile. Și prima dată trebuie să te întrebi, așa, ca Moș Ion Roată: Măi, frate, de când suntem noi, românii, ortodocși?
Și vin specialiștii în teologia Bisericii Ortodoxe Române, în documente, în arheologie, în lingvistică și îi spun lui Moș Ion Roată, țăran ortodox român, dar care nu știe prea multe, din multe motive, toată povestea.
Măi, nea Ioane, poporul aista român a fost evanghelizat, adică a fost învățat credința, una, sfântă și dreaptă, ortodoxă, de Sfântul Apostol Andrei, unul dintre Apostolii Domnului, în primul veac creștin, de acum 2000 de ani și de mulți alți ortodocși, fapt pentru care avem rămășițe de Biserici, de obiecte de cult, Sfinte Moaște, mărturii cu carul, în fiecare secol creștin.
În niște săli mari, numite muzee, stau stivă, adică așa, ca lemnele, pietre de morminte, cruci, case, obiece ale primilor creștini români și în niște săli, iarăși mari, numite biblioteci, găsești cărți și imagini, ca pentru tot românul care nu știe a citi sau a scrie, și de acolo vezi, așa, o mică și palidă urmă de românism și de Ortodoxie.
Să știi, măi, nea Ioane, că totul poate fi citit, așa, cum citești, pe cer, că vine ploaia sau cum citești în bobul de strugure, că vine culesul. Însă numai șmecherii nu vor să admită adevărurile evidente, pentru că pe ei nu de adevăr îi doare și nici de sufletul tău, ci de faptul de a te vinde pe bani puțini…altora, care s-au secularizat, adică s-au îndrăcit rău de tot.
Și românii ăștia, din primul secol, au stat p-aci, pă la noi și au fost ortodocși, până au venit peste ei păgâni, catolici, s-au unit unii cu papa și a rezulat așa, un catâr, adică nici măgar și nici cal, numit greco-catolicism, protestanți, neoprotestanți cu remorca și toți vor să te învețe, măi Nea Ioane, cum e cu românii și cum e cu Ortodoxia, după cum, tot acum, vor să te învețe unii, că pe timpul lui Ceaușescu mata o duceai bine.
Așa că istoria nu minte și nici nu te fură la drepturi, ci te repune în drepturi. Și când, prozaic, cică neștiutor, vine unul și te întreabă: Adică cum, se confundă românismul cu Ortodoxia? Cum adică, un român poate fi numai ortodox?, tu, nea Ioane, care știi cum e cu normalitatea de acum încolo, să le spui…să se ducă acolo, unde și-a dus mutul iapa…și s-a întors cu mâna goală.
Pentru că bandiții ăștia filosofici, nu au probleme cu istoria ( nu dau doi bani pe istorie, pentru că le stă împotrivă), dar au treabă să-ți ia sufletul, să te păgânizeze cu ereziile și cu prostia lor răutăcioasă.
Și acum, nea Ioane, după mica lecție de istorie aplicată: vrei să te faci catolic și să mergi în Iad, sau romano-catolic sau protestant sau neoprotestant sau turc sau să rămăi ortodox și român, ca și strămoșii tăi adevărați și să tragi nădejde să te mântui?
Și eu cred, așa cum îl știu, că românul ortodox, țăran, neșcolit, dar cu bun simț și muncitor va zice că nu vrea să fie altfel, ci va vrea să fie așa cum este el: român și ortodox. De ce? Pentru că el înțelege istoria dintr-un foc și, la o adică, tot ăsta muncește pe brânci, tot el moare pentru patrie, tot el suferă la pușcărie…în mod autentic, și nu ceilalți.
Pentru că el suferă pentru ce e al lui.
El suferă pentru ceea ce este.
El suferă pentru că este român și ortodox.
Nu știu cum citesc alții…
dar eu citesc ziare, anumite ziare, numai pentru câte un scriitor din el, adică numai articolele unui scriitor și, de aceea, când e vorba să mă refer la ziar, mă refer la cel care îmi place din ziar.
Pentru mine Gândul se confundă cu Cristian Tudor Popescu, a cărui necredință mă întristează și ale cărui zeflemeli îmi displac, dar care scrie genial în 99% dintre cazuri: adică cu nerv, cu limbaj autentic, nescremut, nefalsificat. Dacă nu mai e el…Gândul nu mai are nicio relevanță pentru mine.
Da, pot să mă duc să văd ziarul, îl pot și cumpăra, pot cita din el, îmi pot plăcea anumite articole, alți autori, dar niciunul nu îmi va readuce pe Cristian Tudor Popescu, pe care l-am înțeles dincolo de litere, dincolo de pălăria lui, dincolo de glasul lui, dincolo de străfulgerările lui de demonism: adică sufletul lui și cum merg rotițele minții lui, care devin scris. Și ce am înțeles, îmi place.
Însă, cu toată apetența pentru Popescu…el nu îmi este mentor, adică nu am învățat de la el să scriu, însă am simțit în el pe omul care simte ca și mine, care e autentic și care poate să facă lucruri nefalsificate. Adică e rar. Adică e unic. Adică nu poate fi clonat și eu îl citesc, pentru că el nu are rețetă de duplicare.
Cotidianul nu are o față pentru mine. La Cotidianul mă duc să văd…dar nu mă duc că îmi place cineva. Cornel Nistorescu mă lasă rece la capitolul admirație. La Jurnalul Național mă duc pentru spiritul de restaurator de românism și de autentic al lui Marius Tucă, adică pentru ce face în suplimentele ziarului și nu pentru scriitori. Nu am pe nimeni care să mă seducă.
La fel stă treaba și cu alte ziare. Cristian Tudor Popescu, într-un articol al lui…face cât toată presa românească la un loc, pentru mine. Și asta nu pentru că scrie despre teoreme neinventate încă, despre teologia care mă interesează pe mine, despre noutăți de pe lună, ci pentru că el reprezintă, în scriitura de ziar, românească, pe românul cu știință de carte, care o vorbește bine și pe de-a dreptul, fără să ajungă Bug Mafia sau Parazzitii.
Andrei Pleșu e pentru mine un stilist, nu un scriitor și niciun ziarist, pe care îl citesc adesea și la care mă enervează atât articolele mici, cât și cărțile mici, dar cu fală multă. Cărțile sale sunt spolieri ale teologiei și ale filosofiei (dacă le recitești, cum am făcut eu pe vară, cu sursele citate sau la care face referire, în mână) făcute cu un stil căutat, aranjat, de multe ori briliant de frumos, dar care nu e glasul lui. E glas de salon, e glas de invitat la concert…dar tu nu ești Beethoven, care se cântă pe scenă, ci un căutător de ornamente, un reinventator al barocului în postmodernism.
Horia Roman Patapievici, din păcate, încă își caută glasul pentru public, față de el am o stimă mult mai aparte, pentru că a intrat, mult mai mult decât alții, în intimitatea surselor teologice, dar care și el, face lucruri mult prea simple, pentru un public călduț, în comparație cu ce ar putea să facă, dacă s-ar dedica scrisului. Acum, dacă faci și politică și sport și apicultură…riști să le faci pe toate bine…dar fără succesuri.
Mai pe scurt: eu nu am ceva cu oamenii, ci ei au ceva cu mine sau au ceva cu toată lumea. Eu vreau să îi citesc și să îi iubesc pe toți. Vreau să mă tulbure toți prin realismul frumos și debordant al vieții lor…Dar ce sunt eu de vină, că nu mă…electrizează?
Eu, cititorul altora, țip și mă rog de scriitori, așa, în inima mea, să mă năucească cu sufletul lor, nu cu subiectele lor!
Nu mă interesează ce scriu! Pot să scrie despre o varză care face balet, despre o crimă în 10 episoade, despre distanța dintre pământ și soare, despre Sfinții Părinți ai Bisericii, despre minijupe, despre rachete, despre culori, despre insecte…numai să fie ei înșiși.
Să nu sune fad. Să nu aibă morga că le știu pe toate. Să ne dovedească bun simț când scriu. Să ne dovedească că ne respectă, și ne respectă și când scriu și când tipăresc cartea.
Să nu ne ia bani mai mulți pe carte, decât merită cartea ca atare. Să fie onești cu ei și cu posteritatea lor.
Posteritatea postmodernă nu se uită la deșeuri. Ea nu se mai uită mai la nimic, dar la deșeuri?
Să scrie în așa fel, încât să rezoneze și cu mintea și cu inima omului, așa, cum ar scrie pentru propria lor minte și inimă.
Și apoi, promit solemn, or să-mi placă toți…