Nu știu cum citesc alții…
dar eu citesc ziare, anumite ziare, numai pentru câte un scriitor din el, adică numai articolele unui scriitor și, de aceea, când e vorba să mă refer la ziar, mă refer la cel care îmi place din ziar.
Pentru mine Gândul se confundă cu Cristian Tudor Popescu, a cărui necredință mă întristează și ale cărui zeflemeli îmi displac, dar care scrie genial în 99% dintre cazuri: adică cu nerv, cu limbaj autentic, nescremut, nefalsificat. Dacă nu mai e el…Gândul nu mai are nicio relevanță pentru mine.
Da, pot să mă duc să văd ziarul, îl pot și cumpăra, pot cita din el, îmi pot plăcea anumite articole, alți autori, dar niciunul nu îmi va readuce pe Cristian Tudor Popescu, pe care l-am înțeles dincolo de litere, dincolo de pălăria lui, dincolo de glasul lui, dincolo de străfulgerările lui de demonism: adică sufletul lui și cum merg rotițele minții lui, care devin scris. Și ce am înțeles, îmi place.
Însă, cu toată apetența pentru Popescu…el nu îmi este mentor, adică nu am învățat de la el să scriu, însă am simțit în el pe omul care simte ca și mine, care e autentic și care poate să facă lucruri nefalsificate. Adică e rar. Adică e unic. Adică nu poate fi clonat și eu îl citesc, pentru că el nu are rețetă de duplicare.
Cotidianul nu are o față pentru mine. La Cotidianul mă duc să văd…dar nu mă duc că îmi place cineva. Cornel Nistorescu mă lasă rece la capitolul admirație. La Jurnalul Național mă duc pentru spiritul de restaurator de românism și de autentic al lui Marius Tucă, adică pentru ce face în suplimentele ziarului și nu pentru scriitori. Nu am pe nimeni care să mă seducă.
La fel stă treaba și cu alte ziare. Cristian Tudor Popescu, într-un articol al lui…face cât toată presa românească la un loc, pentru mine. Și asta nu pentru că scrie despre teoreme neinventate încă, despre teologia care mă interesează pe mine, despre noutăți de pe lună, ci pentru că el reprezintă, în scriitura de ziar, românească, pe românul cu știință de carte, care o vorbește bine și pe de-a dreptul, fără să ajungă Bug Mafia sau Parazzitii.
Andrei Pleșu e pentru mine un stilist, nu un scriitor și niciun ziarist, pe care îl citesc adesea și la care mă enervează atât articolele mici, cât și cărțile mici, dar cu fală multă. Cărțile sale sunt spolieri ale teologiei și ale filosofiei (dacă le recitești, cum am făcut eu pe vară, cu sursele citate sau la care face referire, în mână) făcute cu un stil căutat, aranjat, de multe ori briliant de frumos, dar care nu e glasul lui. E glas de salon, e glas de invitat la concert…dar tu nu ești Beethoven, care se cântă pe scenă, ci un căutător de ornamente, un reinventator al barocului în postmodernism.
Horia Roman Patapievici, din păcate, încă își caută glasul pentru public, față de el am o stimă mult mai aparte, pentru că a intrat, mult mai mult decât alții, în intimitatea surselor teologice, dar care și el, face lucruri mult prea simple, pentru un public călduț, în comparație cu ce ar putea să facă, dacă s-ar dedica scrisului. Acum, dacă faci și politică și sport și apicultură…riști să le faci pe toate bine…dar fără succesuri.
Mai pe scurt: eu nu am ceva cu oamenii, ci ei au ceva cu mine sau au ceva cu toată lumea. Eu vreau să îi citesc și să îi iubesc pe toți. Vreau să mă tulbure toți prin realismul frumos și debordant al vieții lor…Dar ce sunt eu de vină, că nu mă…electrizează?
Eu, cititorul altora, țip și mă rog de scriitori, așa, în inima mea, să mă năucească cu sufletul lor, nu cu subiectele lor!
Nu mă interesează ce scriu! Pot să scrie despre o varză care face balet, despre o crimă în 10 episoade, despre distanța dintre pământ și soare, despre Sfinții Părinți ai Bisericii, despre minijupe, despre rachete, despre culori, despre insecte…numai să fie ei înșiși.
Să nu sune fad. Să nu aibă morga că le știu pe toate. Să ne dovedească bun simț când scriu. Să ne dovedească că ne respectă, și ne respectă și când scriu și când tipăresc cartea.
Să nu ne ia bani mai mulți pe carte, decât merită cartea ca atare. Să fie onești cu ei și cu posteritatea lor.
Posteritatea postmodernă nu se uită la deșeuri. Ea nu se mai uită mai la nimic, dar la deșeuri?
Să scrie în așa fel, încât să rezoneze și cu mintea și cu inima omului, așa, cum ar scrie pentru propria lor minte și inimă.
Și apoi, promit solemn, or să-mi placă toți…