mare

Motto:

E trist să vezi moartea cosind dimineaţa. /…/
Nu plângeţi fecioara frumoasă şi dulce
Ce fruntea sa pleacă spre negrul mormânt, /…/
Nu plângeţi fecioara! Ea moare-nainte
Să afle cât omul e amăgitor…
;

Iar omul este-o iarbă ce vântul a pălit.

Dimitrie Bolintineanu, Verginia, Conrad

Structural, Bolintineanu se situează între prepaşoptişti şi paşoptişti. Dacă lăsăm de-o parte, momentan, poezia istorico-narativă, marile sale teme lirice sunt două, între care pendulează permanent: tema erotică şi tema morţii sau a deşertăciunii vieţii. Mai simplu spus: între eros şi thanatos

Ca spirit erotic, Bolintineanu e un tânăr poet admirator al lui Anacreon şi Sapho, compunând versuri în stilul Văcăreştilor – dar mai rafinat –, vizitat însă şi de mustrări de conştiinţă şi încercând replieri morale.

Ca şi evocaţii poeţi prepaşoptişti, Bolintineanu exclamă: Oh! Cât eşti de frumoasă şi cât te iubesc eu, / Tu eşti a lumii viaţă, tu eşti un Dumnezeu (Evelina); Eu iubesc pe o femeie / Dulce ca un serafim / Delicată ca o zee (Amanta). Femeia este surâs al lui Dumnezeu (Barcarolă) şi a cerului lumină / Nu e mai dulce, mai lină / Ca ochiul ei înzeit (Tilia) [1].

Descoperim chiar şi anterior semnalata – la Văcăreşti şi Conachi – irizare a femeii, avându-şi sursa stilistică în Psaltirea lui Dosoftei: ea lumina-n frumuseţe ca soarele în rază (Cleopatra şi Marc Antoniu) sau are bucle blonde ce scânteie ca rază (La Elzira).

Nu lipsesc nici sprâncenele ei [ca] arcuri (Cleopatra şi Cezar), metaforă „vânătorească” transmisă (nu ştiu cum) de la Cantemir şi până la Eminescu şi nici echivocul moral enunţat de Ienăchiţă şi soluţionat, ca şi la acela, de „răul mai mic”: Eu perzării ei am dat-o / Vai! dar ce puteam a face? / Cine i-ar fi dat ei pace? / Un altul ar fi-nflăcărat-o (Vezi această frumuseţe).

Cu toată zeificarea şi divinizarea femeii, Bolintineanu nu-şi ascunde, ca şi Alecu Văcărescu, nemulţumirea faţă de firea ei capricioasă –  Ea dă dulcea sa guriţă / Astăzi unui alt iubit / Şi în neagra sa cosiţă / Ca noapte l-a învelit (Eliza); Femeia e ca unda, când lină, când în spumă. / În vânt găseşte viaţa, cu sânul prefumat, / Abia iese din braţul unui frumos bărbat. / Când încă e umidă d-a sărutării rouă, / S-aruncă-n alte braţe, cătând plăcere nouă (La Lecra). Amorul pentru ea îl face un oarecare dintr-un şir nedefinit, legat în lanţul / Cu o mie de amanţi (Binica). Etc.

Altădată îi impută molateca dulceaţă în care îşi epuizează bărbăţia: În lanţu-ţi perdui juneţe, / Bărbăţia, dar senin! / Sub ale tale răsfeţe, / Sub surâsul tău divin. / În deşert pe a ta gură / Sufletul tău l-am băut / Şi din crin şi din purpură / Mic leagăn am făcut. / N-ai ştiut tu, o, femeie, / Să mă faci un om mărit. / Tu, frumoasă ca o zee, / Tu făcuşi un sibarit! (La Silica).

Şi cu toate acestea, atributele femeii, chiar şi cele fizionomice, irizante, deşi par a fi dezvoltate din lirica Văcăreştilor şi a lui Conachi, nu mai sunt aceleaşi, nu mai au aceeaşi calitate. Anumite imagini ne bulversează prin strălucirea metaforică şi limpezimea ideii şi ne redirecţionează sensul exegetic. Astfel, femeia e numită, eminescian, fiică-a dulcilor lumine (La Silica), iar Stelele şi luna plină / Te înec în foc de cer (Barcarolă).

Dacă ne uităm mai atent, observăm că în clipele de maximă voluptate, a privirii şi a declaraţiei amoroase, corpul femeii dispare în lumină: ochii strălucesc ca stelele în eter (Barcarolă), părul tău îl faci un soare (La Tecla), faţa ca raze de lună ce luce (La Dilia), …ochii frumoşi / Să străluce printre gene / Ca doi sori dulci, voluptoşi (Barcarolă), ea însăşi este ca o constelaţiune ce străluceşte prin nori (La principesa S.), etc.

Părul ei este ca un cer înstelat (Laşi beteala coamei tale / Pe corpul tău graţios / Plutind ca un foc de stele / Pe un lac vijelios Evelina) şi cerul înstelat este ca părul în diamant (Gelozia). Metafora coamei cerului apare foarte des în versurile sale.

La Bolintineanu, trupul femeii dispare, inundat de lumină stelară şi se recreează din elemente cosmice, ca expresie a pudorii poetului.

Fizionomia femeii se conturează transfigurator: femeia dulce cu coamă umbrită şi faţa ca crinul, cu geana umbroasă plecată în jos, devine o umbră de lumină (o icoană de lumină, va zice Eminescu): Prin umbre, prin raze venind străluceşte (Dora).

Lumina orbitoare se confundă cu întunericul şi invers. La fel, stelele fac cerul mai obscur: un cer ce-atâtea stele îl fac şi mai obscur (Conrad). Sau, traversând noaptea, lumina stelelor ajunge la noi mai intensă, căci frumuseţea podoabelor stelare, cereşti amplifică frumuseţea „interioară” a luminii:

Toate acele podoabe ce de la artă le ai
Nu-ţi dau atâta strălucire câtă tu, dragă, le dai.
Tu le faci a fi frumoase, asfel cerul cel senin
Trece stelele în spaţiu şi mai dulce se lumin.
(La Zilia)

Femeia e frumoasă prin înzestrarea ei de la ceruri şi nu prin podoabe: ţi-a dat cerul frumuseţi fără model /…/ Frumuseţea-n simplitate se cunoaşte, dulcea mea.

Dar pentru prima dată apare o imagine atât de profundă în poezia română modernă, o sugestie abisală, având coordonate transliterare, aceea că frumuseţea este simplă şi intrinsecă, stă dincolo de forme şi de podoabe, aşa cum lumina vine din „interiorul” stelelor.

Mărturisesc că nu mă aşteptam la un discurs poetic despre esenţa frumuseţii. Observăm că Bolintineanu face diferenţa între frumuseţea naturală şi cea artificială, atribuită artei, dar o consideră autentică pe prima, spre deosebire de Baudelaire.

Stelele ca podoabă cosmică (de fapt, cosmos înseamnă podoabă în limba greacă) le cunoaştem din literatura veche. Tot de acolo ştim că aştrii sunt podoabe ale cerului şi vase/lămpi purtătoare ale luminii create în ziua întâi, ale luminii primordiale informe, simple.

În textele coresiene şi în Psaltirea lui Dosoftei, Dumnezeu le urzeşte în ziua a patra şi le aşază ca podoabe în ţesătura cerului.

Bolintineanu vede adânc în noapte! De abia Eminescu mai poate, ca el, să vadă cerul fără stele, denudat, ca o tâmplă cu găvanele goale, într-un pasaj din Călin (file din poveste), impresionant ca intensitate a vizualizării: Stele rare din tărie cad ca picuri de argint, / Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind; / Dar dacă ar cădea toate el rămâne trist şi gol, / N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol.

Însă, ceea ce face posibilă această perspectivă este discrepanţa temporală originară, de trei zile, în care cerul n-a avut aştrii luminători, aceştia fiindu-i adăugaţi ca nişte podoabe ulterior. Literatura patristică stabileşte o paralelă între podoabele stelare ale cerului şi podoaba vegetală şi florală a pământului, creată anterior – pe larg vom dezbate subiectul într-un capitol despre Eminescu.

Revenind însă la discursul erotic, o preocupare esenţială a poetului este să-i acopere trupul femeii cu un văl sau cămaşă reliefate cosmic. Motivaţia este, după cum am spus, pudoarea lui.

Cămaşa e graniţa la care se opreşte vizualizarea poetică:

Aruncă feregeaua, iaşmacul vânt ţesut,
Ilecul de mătase, cu colţi de fir cusut,
Şalvarul cu brâu d-aur, molatecul cerchez
De stofe de la Meca, d-atlaz şi de geanfez.
Opreşte-a ta cămaşă de borangic prin care
Ca-n legiverul mării pătrunde o cătare.
Cămaşa să-nvelească al tău corp nalt, divin,
Şi părul văl de aur, cămaşa ta de crin.
O roză să îngâne pe graţioşii-ţi sâni
Pe alte două roze ce se rădic pe crini.
Piciorul nud să fie în auriţi conduri
Şi-atuncea ne vom perde în aste verzi păduri.
Şi legănaţi de vălul de roze şi de crin
Să ne urcăm privirea în spaţiul divin.

Dincolo de cămaşă nu pătrunde el însuşi – cel puţin nu în versuri: Cătarea ta când priveşte / Sânul tău desfătător / Şi mâna când rătăceşte / Sub cămaşa ce roşeşte, / Eu tremur şi voi să mor. / Cum să te feresc eu oare, / Trebuie palat de fer / Cu porţi d-oţel stătătoare? / Nu! Ci un văl de pudoare / Ce-ţi dau zorile din cer (Gelozia).

În locul cămăşii de borangic (pe care am subliniat-o mai sus), poetul îşi îmbracă iubita cu pudoarea zorilor (sublinind frumuseţea aurorală, de tip edenic) şi cu frumuseţea câmpurilor şi a cerurilor, a acelui cosmos urzit cu flori şi stele.

Sânii sunt garoafe născânde din globuri de crin sau un întreg câmp de flori, braţul ei este de roze, de aur, d-azur, de ninsoare (La Dilia), are degete de purpur, născând din dulce izvor şi gura foc de soare (Dora). Corpul feminin se reconverteşte în imagini cosmice, pentru că frumuseţea femeii stă în pudoarea ei:

Frumoasa auroră din roze amăgitoare
A împletit femeii un văl drag de pudoare.
(Evelina)

Vin şi deschide sânul ca cerul de pudic
Pe care două roze vederilor s-arată /…/
Vin tu cu ochii-n lacrimi, vin, o, frumoasa mea,
Cu gâtul de ivoriu ce moare de pudoare. /…/
Vin să uităm că-amorul e umbră trecătoare,
Că lumea e fragilă, vin, vin, căci noi murim!
(La Tilia)

Tu ce ai surâsul dulce pe-a ta rumenă guriţă,
Frumoasă cu ochi albaştri, cu-ntunecoasă cosiţă,
Tu ce străluceşti aice ca culorile de flori,
Sub vălul tău aeratic, ca roua de dimineaţă
Pe flori. Tu ascunzi pudoare, puritate şi dulceaţă!
Care din aceste daruri ce din ceruri se cobor
Eşti tu, dulce călătoare pe acest pământ de dor?
(La principesa S.)

Odată cu pudoarea piere şi frumuseţea femeii, virginală şi aurorală, ca şi a naturii cosmice. Plăcerile amorului tânăr sunt dulci, dar degradează frumuseţea şi iubirea:

Pe când erai tu jună, erai chiar o virtute
Şi niciun muritor
Nu cuteza a-ţi spune, cu vorbele plăcute,
Că inima lui bate de-al tău dulce amor.
Dar astăzi când se duce suava tinereţe,
Când inima îşi perde elanele ei vii,
Când p-al [tău] gât d-ivoriu apar amare creţe
Şi părul tău se duce ca frunza-n vijelii,
Când ochiu-ţi nu mai are lumina seducătoare
Şi sânul rotunzirea şi frăgezimea sa,
Perdutul timp faci astăzi să nu regreţi, o, floare
D-o zi! făcând amorul durerea-ţi îmbăta.
Treci timpul de când ziua pe orizon luceşte
Şi până când al lunii disc d-aur a venit,
Şi noaptea prefumată ce-n raze străluceşte
Îşi face jumătate al ei curs fericit.
Tu treci
[petreci, trăieşti] c-un om ce are mai multă tinereţe
Ca tine şi-alt nimica decât pomada-n peri.
Când el te părăseşte, trecută frumuseţe,
Tu porţi pe gâtu-ţi urme de lupte, de plăceri.
Aşa când vijelia se duce şi se perde,
Când a gemut turbată în arbori şi în flori,
Ea lasă urme triste în coama lor cea verde
Şi-anunţă stricăciunea l-ai nopţii trecători.
Tu nu mai ai pudoare. Virtutea ta frumoasă
Zburând la cer, în vălul cereştilor pudori,
Cum vara ce seduce p-o floare graţioasă
O lasă fără viaţă şi fără de culori.
Oh! când mi-aduc aminte ce suferinţi mare
Şi dulci dureri şi-abateri ce inima tortur,
Când niciun nor pe frunte-i de hulă, degradare,
Nu se ivise încă să umbre-al ei azur,
Şi când s-abate vălul d-iluzii, de constanţe,
Văzui realitatea, plâng slabul muritor
Ce-şi face din femeie ghirlanda de speranţe
Cum la un val se lasă al mării călător.
(La Elora)

Erosul cântat de poet este iubirea dintâi: Eu o iubeam şi-ntrânsa iubeam pe Dumnezeu, / Căci ea era curată ca matinala floare / Ce nu şi-a uscat roua la razele de soare (Elora).

Bolintineanu, ca mai târziu Eminescu, regretă că: Sub formele divine trădarea s-a-nvelit; / Sub razele de lună zac urâcioase unde, / În forma ta frumoasă un suflet e perfid (La cea mai iubită femeie).

Fără aceste precizări nu putem înţelege nici poezia erotică, nici poezia cosmică. Prima stă sub semnul voluptăţilor anacreontice, a doua sub semnul diafanităţii de mătase dosofteiene. Mai bine zis, firele voluptăţii se ţes într-o urzeală eterică, subtilă, într-un văl aeratic, care transparentizează corpul, materia şi sentimentele, le transfigurează şi le transformă în imagini hieratice. El are nostalgia frumuseţii originare, principiale, dar şi dor pentru transfigurare (pe acest pământ de dor).

Bolintineanu se ridică de la ohtături la sublimarea sentimentului erotic. Dacă Fecioarele-au prefumul de flori din răsărit, / Nevestele-au ardoarea de vânt îmbălsămit (Conrad).

El are nevoie să inefabilizeze febrilitatea sentimentelor, să idealizeze femeia, trupul, erosul. Nuditatea totală îi repugnă, îl devirilizează. Vălul şi pudoarea fac frumuseţea care îi stârnesc voluptatea, dar nu stagnează nici în această voluptate, ci o răsfiră în ţesătura elementară a lumii. Erosul se transformă într-un amor cosmic (sintagmă o foloseşte Ion Negoiţescu, vorbind în contextul poeziei eminesciene), iar poetul e un vestimentar care îşi îmbracă organic amanta în cămaşa cerului şi a câmpiilor, cu toate podoabele lor: soare, lună, stele, flori, tot felul de flori care exală miresme îmbătătoare.

Tendinţa poetului este de a dematerializa erosul, de a-l spiritualiza, pentru a-l trece prin uşile morţii. Şi face aceasta dematerializând trupul femeii, descompunându-l şi recreându-l mioritic din elemente cosmice. Nu este însă un demers strict poetic. Conştiinţa lui e confruntată permanent cu perspectiva sfârşitului. De la sânul femeii la sânul morţii nu e decât un pas: Ferice-acela care pe gura foc de soare / Imprimă a gurii sale nevinovata-ardoare, / Ce ar simţi pe sânu-i bătând sânul de flori, / Ce ar bea a ei suflare ca aer de la zori, / Şi asfel ca un fluture beat de prefum de roze, / Răpit, pe sânul morţii ar merge să repoze (Dora).

Întreaga fabulaţie imagistică erotică, cu toată vegetaţia luxuriantă ţesută în borangicul de imagini stă de fapt sub semnul fragilităţii, al crudelităţii (Salut bălaie ziuă) şi al destrămării rapide, al pânzei de păianjen moştenite din Psaltire, de la Dosoftei şi Costin. De fapt, toate imaginile sunt nu ale gingăşiei seducătoare, erotice, cum s-ar putea crede la o primă lectură, ci ale gingăşiei circumscrise în sfera celor repede pieritoare: Orice frumuseţe ca roz-aurorei / Surâde şi trece aici pe pământ. / Nimic mai plăpândă, nici aer, nici norii, / Nici roua, prefumul ce fuge pe vânt (La Lido).

Omul e muritor, fiinţă născută a suferi / Şi a lăsa ţărâna! (Neapol), este Rege cărui cerul a dat tron de rouă [Ion Barbu i-a împrumutat tronul de rouă rigăi Crypto], / Omul vieţuieşte în lume o zi; / Asfel e ursita ce ne-a făcut nouă / A naşte în lume apoi a peri. / La-ncepututul vieţii tot este plăcere, / Iar în cursu-i lacrimi, amară durere. / Din zi până-n seară este un minut; / Sfârşitul se naşte chiar în început. / Gloria înainte de-a se naşte moare; / E ceva mai fraged decât chiar o floare / Ce naşte şi pere când a strălucit: / Inima femeii care am iubit (Elegie).

Ca Psalmistul şi ca Miron Costin, Bolintineanu ştie că sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare (Scopul omului) şi că Această lume-i umbră ce fuge şi dispare /…/ Şi-avere şi mărire, tot se risip în vânt / Şi naşte pentru moarte şi pentru un mormânt. / Goniţi din mare-n mare, ferice cel ce-atinge / La port când ale vieţii amari patimi le-nvinge. /…/ Averi strălucitoare şi amorul frumuseţii, / Şi gloria, tot trece în noaptea-eternităţii (Virtutea).

Bolintineanu ştie mai înainte despre femeie – pe care altădată pare să o divinizeze – ceea ce şi Eminescu va spune mai târziu (venind tot pe filieră patristică şi românesc-medievală):

Tu eşti mândră, doamna mea,
De cununa frumuseţei.
Dar când vântul bătrâneţei
Va sufla pe faţa ta,
Ăst păr d-aur, dulce doamnă,
Va cădea grămadă jos.
Asfel dă un plop în toamnă
Frunza la vântul geros.
Faţa ta pe care crinii
Ceaţa de purpură-ngân
Se va vesteji ca spinii,
Se va usca albu-ţi sân.
Dar atunci, o, frumuseţe
Crudă când tu vei privi
Înmirază-acele feţe,
Ce de moarte-ţi vor vorbi,
Tu vei zice cu suspine
Şi cu sufletul zdrobit:
Aste frumuseţi divine
Pentru ce au trebuit?
(La ea)

Descompunerea corpului feminin în elemente ale naturii şi ale cosmosului nu ne mai apare acum ca o simplă metaforă poetică. Raţiunile sunt profunde. De dincolo de trup, poetul încearcă să vadă irizarea de lumină cosmică – sugerând însă aşteptarea unei alte lumini, spirituale, căci vederea lui se adânceşte în noapte şi în întuneric (al morţii), dincolo de lumina aceasta materială, stelară.

Faţa, ochii, părul femeii devin surse de lumini astrale, în timp ce sânii şi buzele răspândesc, în cantităţi mari, prefume şi miresme, dulceaţa ambroziei (de dulce-ambrozie revarsă miros – Dora). Bolintineanu e un intens vizual completat de un senzualist la fel de expresionist la nivel olfactiv şi papilar.

Uneori e şi muzical, frumuseţea femeii fiind eterizată armonic în sonorităţi exotice – exotismul e un liant paradisiac:

Se pune la piano şi degetele ei
Revars-o armonie ce-ar fi răpit pe zei.
O, dulce frumuseţe! când tu joci, lângă tine
Trag hora-mbălsămită dorinţele divine.
O, graţioasă fiică a dulcilor prelude!
Melodia ta-ncântă pe oricine-aude.
Zefirul între arbori şi prin plăcute flori,
Suspinul fraged, dulce, de dragi privighetori,
Şi unda de cristale mugind cu vijelia
Pe marea murmuroasă, îţi recunosc domnia.
Pe pleoape se întinde un văl plăcut de gene
Şi fraged îndivină langorile ebene…
(La S…)

Însă acest exces de simţualitate nu este simbolist, parnasian sau expresionist, la modul strict, ci e o strădanie dureroasă de a bălsămi lumea şi pe cea iubită, de a opri în loc moartea. Omul şi cosmosul au nevoie de îmbălsămare cu dragoste, de transfigurare. De aceea, în poezia sa, florile exală faraonic arome menite să spiritualizeze materia, să-i anihileze degradarea, să determine conservarea esenţei frumuseţii.

Materialitatea şi spiritualitatea se clatină ca marea una spre alta. Şi, de altfel, marea stă între ele ca o oglindă a ambelor, ca un tărâm intermediar: tărâmele lichide (Conrad) – expresie remarcată şi comentată de Eugen Simion (Dimineaţa poeţilor). Calitatea aceasta reflexivă a mării o va înţelege şi prelua Eminescu.

Şi dacă Eminescu nu-şi putea stinge focul cu toate apele mării, Bolintineanu ar fi topit marea în marea adâncă a inimii sale: De ce sunt om în lume? De ce nu sunt o mare, / În sânul meu de flăcări s-o beau şi să o-nec? (Morale).

Astfel încât, sub aparentul caracter preponderent erotic al lirismului său, descoperim o temă mult mai veche a poeziei româneşti, a fragilităţii existenţei umane terestre, şi o preocupare mult mai adâncă, conturată în reflecţia asupra morţii, în stare să nască primul poet al vizionarismului imagistic din epoca modernă.

Poetul se declară el însuşi un vizual : Privirea-mi bea azurul cum o amantă pură / Bea prima sărutare a dulcelui iubit (Morale). El vede miriade de lumine şi de umbre. O lumină şi un întuneric atomizate, alcătuite din mii de particule palpitante de viaţă. Lumina şi întunericul sunt, de fapt, culorile esenţiale ale vieţii, spectralizate în viaţa însăşi.

Acelaşi exotism al vieţii se vede în mozaicarea de fiinţe ale mării şi îl sesizează şi E. Simion: „Marea este azurie şi, privită de aproape, se vede lucrarea dumnezeiască:

O pulbere-argintoasă de mii de peştişori,
Frumoase mozaice, divine, infinite,
Ce schimbă-ale lor forme bizare, strălucite!
Ce ne amintă încă p-al vieţii autor,
Făcând ca să se uite durerea ce dărâmă! […]”
[3]

Între cutremurele voluptoase ale erosului şi reflecţia (cataclismică, sub aparenţa sedării) asupra morţii – aceeaşi ciocnire ni-l va dărui ceva mai târziu pe Blaga – se nasc viziunile hieratice ale lumii tripartite: cer şi pământ între care se află oglinzile apelor care îşi asumă astfel originaritatea (ca cele ce au stat între cer şi pământ la începutul lumii).

Nostalgia originilor se întâlneşte cu dorul transfigurării, o altă temă coerentă în literatura clasic-medievală:

Când mi-aduc aminte câte creature
Au văzut în juru-mi de când am născut,
Cum în toamnă cade frunza din pădure,
Mă văd trist şi singur, de dor abătut.
Dorul cel mai mare care ne supune
Nu e dorul care noi îl suferim.
Este doru-acelor ce sufăr în lume,
Este dorul celor pe care iubim.
La banchetul vieţii luminele stinse
Şi locuri deşerte, tăcere şi dor,
Nu mai este nimeni, coardele destinse,
Lirele murmură în vânt plângător.
(Elegie)

De aceea, din toate moleculele acestui univers ţâşneşte mireasmă şi lumină orbitoare care pare materială, mediteraneană, dar care e un dor de eternitatea luminii. Ceea ce face din Bolintineanu un poet situat la curbura dintre exerciţiul poetic levantin-anacreontic şi spiritualizarea dosofteian-gândiristă.

Între Veneţia şi Constantinopol, între Italia şi Bosfor (pendulăm între romanitatea occidentală şi romeitatea bizantină, răsăriteană), geografia lirică a lui Bolintineanu nu este una româneasă, ci exotic-fantastică, pentru că se vrea ideală, paradisiacă – Eminescu ne va muta înapoi (şi stabili) în Hiperboreea, readucând la suprafaţă elementul autohton traco-dac, dar vizualizat tot ca un rai dulce (Memento mori).

Deşi aflate sub un soare mediteranean arzător, lumile sale prind viaţă mai mult sub regimul nocturn, deşi nu putem spune că lumina diurnă nu joacă un rol important în reliefarea sentimentului său vizual.

Totuşi, am zice că poetul vede noaptea: lumina stelelor obscurizează cerul iar absenţa lunii face noaptea mai luminoasă. Traversând spaţiul cosmic, lumina stelară se intensifică, pentru vederea interioară, neobişnuită a poetului. O asemenea mobilitate în cosmos şi astfel de măsurători spaţiale erau posibile datorită unei mai vechi precizări a capacităţilor spirituale şi mentale ale omului, în raport cu imensitatea cosmică, pe care le făceau cărţile bizantine şi medievale. Vom mai vorbi când ajungem la Eminescu. De altfel, Bolintineanu sugerează despre sine a fi un dulce luceafăr prin stele (Almelaiur).

El vede ceea ce nu se vede: noaptea bogată de lumină când nu e lumină şi întuneric când strălucesc prea multe stele. Înserarea face un râu mai alb: În fundul unei râpe, mugind adânc, albeşte / Un râu ce umbra serii ascunde de acum (Fericiea). Pământul este o sprânceană neagră peste ochiul mării, luna meditează pe-al lumii aspru dor fiind moderatorul vieţii şi marea se poate preschimba – de neînchipuit – într-un peisaj patriarhal şi pastoral: valuri după valuri veneau ca turme-albind (Conrad).

Poetul priveşte apele lacului sau ale mării luminând la focul lunii (ori sub flăcările lunii – Conrad) şi sub foc de stele. Sau vede valul viu al mării (marea cu spume, cu via sa undă – La ea), cu mozaicurile de peşti, reprezentându-şi marea edificial, ca şi cum ar ascunde o uriaşă bazilică bizantină, cu picturi mozaicate în lumini vii ale culorilor.

Nu mai avem în poezia românească un cântăreţ al mării asemenea lui Bolintineanu, pe care o numeşte delicios tezaur, imperiu de-ncântare, sânt element d-azur (Conrad).

Trebuie să ne obişnuim cu ideea că poeţii noştri sunt nişte hermeneuţi şi nişte vizuali în sensul în care Antim, Costin şi Cantemir vorbesc despre primatul simţului vizual şi pictural asupra celorlalte senzaţii. Ortodoxia insistă pe el, având apetenţă pentru lumină şi pentru culorile calde, deşi nu este numai vizuală. În context liturgic şi eclesial, Hristos atrage la El nu numai prin minte şi inimă, dar şi prin toate simţurile: există un echilibru între vizual, muzical, olfactiv şi papilar, mai mult decât în cazul altor confesiuni creştine.

Catolicismul a dezechilibrat proporţiile spaţiului eclesial în raport cu lumea, optând pentru grandoare, înfăţişându-l uriaş, strivitor, dizolvând armoniile, în timp ce protestantismul reneagă vizualismul pictural, abstrage senzaţiile olfactive şi papilare şi se axează pe exaltarea muzicală. „Biserica, în sens de clădire destinată ritualului, este la catolici un spaţiu unde statul divin trebuie să devină vizibil. Ritualul va fi retoric, teatral, de gesturi mari; totul e regizat în vederea unui scop precis. Credincioşii sunt ţinuţi la distanţă, în atitudini stilate, despărţiţi de ritual prin limba sacrală şi prin cântecul metalic-mecanic al orgii, care copleşeşte suveran cântecul omului. […] Prin toate aspectele ei, biserica e menită să se înalţe autoritară dincolo de comunitate.

Biserica la protestanţi e un fel de şcoală pentru adulţi, unde oamenii vin să înveţe, să găsească soluţii îndoielilor şi să interpreteze cu tot mai mare virtuozitate texte biblice.

Biserica ortodoxă, mai înainte de orice un spaţiu ritual, vrea să comunice credincioşilor o existenţă mai adâncă, printr-un magic sugestiv apel la viaţa subconştientă. Procesul de contaminare se petrece într-un chip firesc într-o atmosferă de familiaritate şi de cântec uman […]. S-a remarcat din partea mai multor autori, că Paştile nu se serbează nicăieri cu aceeaşi lăuntrică bucurie şi strălucire c la ortodocşi”[4].

Mai înaintea lui Eminescu, universul lui Bolintineanu e cădelniţat de profume, miresme, arome, ambrozie – căci ochiul său vede dulce (Florile Bosforului). Trandafirii, crinii (predomină, deci, roşu şi alb) şi toate florile câmpiei sunt adevărate urne cu miresme, alabastre cu mir, pe care poetul le revarsă peste lume, bălsămind-o. Balsamul este indiciul eternităţii: Şi frumuseţea trece, virtuţile în lume / Rămân şi varsă-n aer prefum şi etern nume (Liala). Parfumurile transformă peisajele în Edene-mbălsămite (Conrad).

Şi tot ca, mai târziu la Eminescu, descoperim sugestii tanatice (narcoza lumii, îmbălsămarea care încearcă să-i împiedice necrozarea) în contextul unor voluptoase pasaje erotice (la Eminescu voluptatea e mai atenuată de sugestia adormirii), sugestii pe care un ochi mai puţin pătrunzător nu le poate recupera din versuri.

Ar trebui, totuşi, să ne atragă atenţia faptul că, în multe poeme, Bolintineanu face apologia erosului şi a frumuseţii iubitei, într-un cadru voluptos-volatil sau erotic-eteric, pentru ca la mijlocul sau la sfârşitul versurilor să ne şocheze inserând, fără avertismente, reflecţii morale dure despre insecuritatea sentimentală alături de femeie, despre senectute şi expiere. După ce trece amorul cu buze de rouă /…/ anii mei tineri apun în mormânt (O fată tânără pe patul morţii).

În versurile lui Bolintineanu, părut facil-anacreontice, sesizăm ceea ce va deveni direcţie şi ideal în poezia românească, instaurate definitiv prin Eminescu: hermetismul inaparent ca program estetico-poetic.


[1] Urmărim: Dimitrie Bolintineanu, Opere III. Poezii, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982 şi Poezii alese, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984.

[2] A se remarca cezura versului (şi nu este acesta singurul exemplu în poeziile lui Bolintineanu), care trădează o nedezlipire totală de formulele, prozaice dar non-epice, ale literaturii medievale, ataşament care îi aduce lui Bolintineanu acuzaţia frecventă de imperfecţiune a versurilor.

[3] Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, p. 117-118.

[4] Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, p. 61-62.

Did you like this? Share it: