De ce nu-mi plac constrângerile

flori si vulcani

Nu înțeleg oamenii care se arată mai întâi generoși, ca mai apoi să devină indignați și sangvinari pentru că n-am făcut ce vroiau și se așteptau ei să facem.  Unii introduc accesele/excesele lor parentale în relația cu ceilalți și încearcă să devină despoții vieții tale, să-ți facă bine cu forța, fără să-i fi invitat să facă pe tutorii.

Pentru mine e greu să accept un asemenea fel de relație, pentru că simt că dragostea care vrea să mă călăuzească, cu forța, nu mă mai lasă să respir. În viața mea am mers întotdeauna după inimă și nu după rațiuni practice, oricât m-ar fi pisat necesitatea și logica vieții. N-am dat niciodată doi bani pe logica vieții când simțeam că trebuie să fac altceva. Așa am făcut toate alegerile esențiale din existența mea.

Vocația e un indicator negreșit. Mai reperde pierde câinele de vânătoare urma vânatului decât își poate pierde instinctul omul care și-a simțit chemarea. De aceea, a ști ce e mai bine pentru mine când nici nu mă cunoști prea bine și când inima și conștiința mea mă duce drept, e o pretenție absurdă.

Aceasta nu este pasionalitate, nici fierbințeală a sângelui, nici mergere cu capul în nori, pierdut în abstracțiuni. Să nu încurcăm termenii. Eu vorbesc de curgeri pe prundișul cel mai afund al sufletului, acolo unde simți temelia tare, unde e piatra incasabilă și imuabilă a ființei tale nerenegabile.

Uneori – sau adeseori – viitorul nu se vede cu ochiul liber. Și cu toate acestea ochiul inimii are privirea cea mai pătrunzătoare, dincolo de orizonturile realității. Dacă te lași să cazi în plasa fatalistă a realității imediate, ai pierdut pariul cu tine, te faci ceea ce nu ești.

Dacă, în schimb, vrei să fii ceea ce nu ai fost niciodată – adânc, meditativ, interiorizat, tăcut, smerit, jertfitor de sine -, atunci devii ceea ce ești. Orice e mai puțin decât atât e o pierdere de sine, o pulverizare de existență. Deși poate părea că ai de toate sau că ai multe din ce-ți dorești, nici nu realizezi că satisfaci nevoile altora, ale unei lumi informe, că ți-ai propus să fii întotdeauna o mască, să nu te trăiești pe tine.

Iar acestea nu sunt sloganurile lumii postmoderne, care te îndeamnă să te adulezi pe tine și să trăiești numai pentru tine, pentru că egoismul nu înseamnă decât a împumuta masca lumii. În schimb, când te trăiești așa cum te vrea Dumnezeu, atunci nimic de la tine nu-i mai place lumii și pari absurd, nebun, idealist, aerian. Dar tu, cel ce vrei să fii ceea ce te învață inima lăuntric, nu ești aerian, doar că ai mutat orizonturile dincolo de hotarele logice ale lumii acesteia.

Când mă apropii de cineva, vreau ca sfera lui de experiență să interfereze cu a mea și să formeze o mulțime comună, cât mai vastă, dar nu să se suprapună perfect, pentru că nu este normal și posibil. Dacă încerci să ștergi experiența unui om și să-i suprapui concluziile tale existențiale și nu să-i transferi generos hardul tău sentimental și valoric, atunci îl anulezi, îl faci mulțime vidă și nu o personalitate dinamică, pentru că crezi că viața ta i se potrivește mai bine. Dar viețile noastre sunt unice, atât de unice încât e o blasfemie să vrei să te reduplici experiențial în altcineva, chiar dacă ar fi copilul tău.

Noi creștem învățând din toate părțile – chiar dacă ideologia postmodernă ne vrea insulari și brownieni – și de aceea o singură soluție nu e niciodtă definitivă și totală. Dumnezeu însuși nu ne impune soluția Lui, ci ne ivește în cale răspunsuri ca să ne ajute, fără să ne constrângă conștiința și libera voință. Dumnezeu ne ajută în sensul în care și ființa noastră se simte împlinită.

Libertatea adevărată e cea care se bucură de libertatea altuia. Cel care nu respectă libertatea altuia nu are el însuși nicio libertate – și nu este un sofism ieftin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *