Cu siguranță…
toamna este o matematică superioară,
care are nevoie de trei doctorate ca să o dumirești
sau să te dumirești,
dacă e să fii frunză
sau copac,
dacă e să fii libelulă
sau un LG consumabil,
cu fotografii șterse de întuneric.
Cu siguranță nu numai orbii nu văd,
nu mai șontorogii nu pot zbura
și nu numai vrăbiile nu au învățat planningul familial,
ci o întreagă fermă de cuvinte
nu mai știe să grohăie
sau să se roage,
așa, după cum îi e felul.
Citesc RSS-uri morbid de plictisitoare,
toate gonind tristețea dintr-o mână în alta,
zeci de cuvinte aruncate
în bătaie,
snopite în taste,
pe oriunde pot să mai
facă gargară.
Unde ești tu, prietenie de zarzavat comestibil,
când beam licoare de 5000 de ani,
metodic și grav,
și ne întrebam, dacă infixul
e tot la fel de proteic
ca subzecimalele?
Unde ești tu delicatețe înceată,
soră bună cu mieunatul de dimineață,
în care toate stivele de șervețele
ne spălau lacrimile ca să nu se usuce?
Cu siguranță nu morții sunt morți,
ci viii sunt plecați cu sorcova,
unii damblagiți în somnuri perene,
pe când alții ahtiați după halucinogene albe.
Aș fi vrut să nu amețesc de atât nesimțire,
să nu mi se rupă încrederea în voi,
stimabili și stinși contribuabili ai neîncrederii,
dar m-ați omorât cu tramvaiul,
cu bomba atomică a geloziei voastre,
de mi-am cumpărat insula fericirii în altă parte.
Și, la urma urmei,
cu siguranță,
că nici nu v-ați dat seama că muriți ca proștii
sau ca demnii,
ca bondarii mici și grijulii,
ca insectele dulci ale unor pixeli indiferenți,
ca toți cei care sădesc cămile
și înghit țânțarul.
Un poet șters a întrebat-o pe o poetă cu părul lung
ce e poezia,
de parcă o întreba ce mâncăm mâine.
Însă poezia, dragii mei,
e furtuna ta de frumusețe
peste nesimțirea lor de nefrumusețe.
Poezia e când mori tu ca să scoți
lacrimi din alții,
când faci din durerea ta paradigmă
pentru viitorul altora.
Poezia e să faci viitor cu prezentul tău
și pe ea nu o știu toți nătângii sau
toate fetele neviolate încă,
ci numai cei care sunt poezie,
numai cei care simt că poezia
e tot una cu efortul lor
de a rămâne necorupți total
într-o lume
idolatră și curvă.
Cu siguranță,
că totul este o pierdere de timp pentru cei
care pierd timpul
și o mârlăneală
pentru cei care gândesc în termenii jegului
de pe bancnotele de schimb,
numai că nu toate treflele sunt genii
și nu toate bubele dulci scriu
cărți, care or să fie citite
și peste 2000 de ani.
Da, cu siguranță,
ochii murdari nu se spală cu săpun și cu apă,
ci cu pocăință
iar poezia nu e doar prostituată,
ci poate fi și psalmodie dumnezeiască.
Astăzi sărbătorim două Sfinte Cuvioase,
care au fost mai înainte curve,
pe Sfintele Pelaghia și Taisia
și dacă am fost ca ele sau suntem,
cu siguranță că se poate și altfel,
schimbându-ne poezia ne putem
schimba și viața
sau viața se schimbă odată cu poezia noastră.
Cu siguranță că se poate mai mult,
că se poate mai bine,
că omul e destinat să fie dumnezeu după har
și nu libarcă,
nu râmă
și nici dromader,
nici melc cu casa în spinare
și nici bâtă de prost
și nici mocofan,
cioflingar,
tăntălău,
bezmetic
și alte o mie de adjective
impunătoare
sau zdrobitoare.
Cu siguranță…vom face pe mai departe
Teologie pentru azi și pentru mâine,
vom face o tot mai impunătoare
pledoarie pentru decență și excelență,
pentru că viitorul sună frumos,
sună ortodox,
sună sfânt,
pentru că viitorul are nevoie de ortodocși
sfinți și nu de paparude
iar noi ajutăm,
cu slabele noastre puteri
și,
mai ales,
cu harul lui Dumnezeu,
ca frumusețea să irumpă din oameni.
Cu siguranță…
da, cu siguranță,
nimic de până acum nu va mai fi la fel,
ci va fi altfel,
nu va mai fi static ci dinamic,
nu va mai fi prostește ci cu stil,
nu ne vom mai întoarce înapoi
ci vom duce trecutul și prezentul înainte,
pentru că se poate,
se poate altfel,
se poate mai bine
și mai strălucitor
și mai dumnezeiește.
Cu siguranță, cuvântul va fi tot mai cuvânt
și imaginea va fi tot mai imagine
și oamenii tot mai oameni,
pentru că totul va fi altfel,
chiar dacă toți guguștucii ar cânta pe Bach
la fluier.
Strigat!
Tzasnire a viului ce parc-a uitat de noapte!
Epitete caznite pe spinarea greierilor, ce-au uitat ca furnicile stiu a sufla rastit din avalansa patimilor umane.
Avantul lin, duios si nelipsit al dealului romanesc ce-n gand coboara si se ridica-n cerbicele manastirii.
E dor nestins.
Multumim!
Extraordinare cuvinte, Parinte drag!
Va citesc cu bucurie, invat cu bucurie, sunt uimit mereu de Ortodoxia vie, actuala, pe care ne-o prezentati prin prisma trairii sufletului si mintii Sfintiei voastre.
Sa fiti iubit de Hristos!
Multumim Lui Dumnezeu ca existati.
Uneori vad in Sfintia voastra un fel de Ilie sau Ioan Botezatorul actualizat; sau cel putin o parte din duhul lor.
Vă mulțumesc frumos, doamnă Otilia…și, da, e un strigăt călduros, dureros și iubitor…pentru oameni, pentru confrații noștri de pretutindeni.
Însă nu cred că acest strigăt e numai la mine în inimă…
Dacă nu ar fi și în inima altora, nu ar fi auzit, nu ar fi perceput…nu ar fi prețuit…
Pentru că eforturile de înduhovnicire și de culturalizare ale oamenilor sunt înțelese doar de cei care le simt necesitatea mai mult decât aerul.
Mulțumesc Părinte Bogdan,
și să fiți încredințat, că sunt și fac mai puțin decât aș putea să fiu sau să fac, cu harul lui Dumnezeu!
Numai că, pentru ca să se vadă ceva în urmă…trebuie să te dărui cu totul.
Pentru toată dăruirea mea pentru scris și pentru citit și pentru slujit am pierdut și pierd multe lucruri, care nu se văd sau nu sunt înțelese și simțite de mulți.
Există întotdeauna o corelație între ce pierzi și ce câștigi.
Însă eu am câștigat și câștig pe plan duhovnicesc și nu numai de sute de ori mai mult decât pierd sau de cât mă ostenesc.
Numai bine tuturor celor ai dv.!