Predică la duminica a 21-a după Rusalii (2009)

Icoana tuturor Sfintilor

Pentru predicile din 2007 și 2008…aici.

***

Iubiți frați și surori întru Domnul,

care este și unde cade sămânța cea vie? Unde cade sămânța cea vie a cuvântului lui Dumnezeu, unde cade și unde rămâne adevărul lui Dumnezeu? Ar trebui să cadă în inimă, în inima și în mintea fiecăruia dintre noi și nu doar în urechi sau doar pe buze. Pentru că această cădere / intrare/ ajungere a cuvântului lui Dumnezeu în persoana noastră are rolul de a ne face fii ascultători ai Prea Sfintei Treimi, ai lui Dumnezeu, Care ne vrea vii și nu morți.

Ce să faci cu niște morți la Biserică, cu niște oameni  plictisiți de viață, care nu își știu rostul în viață, cărora nu le vin mai deloc gânduri frumoase? Adică ce gânduri frumoase să le vină? Să muncească teologic, să se chinuie să cuprindă cu mintea  și cu inima și cu fapta voia lui Dumnezeu, să se ajute reciproc, să aibă cumsecădenie în relații, să fie paroliști…adică nu să îți spună una acum…și mâine să se facă că plouă.

Tocmai de aceea, acum, toamna, când ogoarele primesc în ele grâul de anul viitor…Evanghelia acestei duminici ne reamintește să avem contact cu pământul, cu apa, cu aerul, cu oamenii și să respectăm mediul ambiant, ca pe cadrul în care Dumnezeu ne-a așezat să trăim, adică să avem contacte reale și delicate cu tot ceea ce ne ține în realitate și nu ne face să zburăm pe deasupra ei.

Și noi avem nevoie mai mult decât oricând de contactul real cu pământul și cu taina vieții, cu grâul care devine pâine, și cu rugăciunea pentru ploaie, pentru bunăstarea întregii lumi, pentru că, de atâta supermarket…copiii noștri cred că pâinea crește pe raft și nu mai iese din pământ.

Sunt conștient însă, că în formă, Evanghelia zilei, cu grâul care încolțește, nu prea are mare aderență, în aparență și la prima vedere, la generația tânără, care se uită la grâu la computer…dar nu știe cum miroase, nici când e mic grâul și nici când e copt. Și, poate, de multe ori, nu e vina lor…că sunt claustrați în case neprimitoare sau neresponsive…

Însă, mesajul Domnului nostru și pentru ei și pentru cei care mai știu cum stă treba cu grâul, e că viața din grâu, viața din cuvântul lui Dumnezeu vrea să intre în fiecare om în parte și să îl facă să rodească. Că viața e singura importantă și că ea e  un dar al lui Dumnezeu pentru noi toți. Că neproductivitatea  duhovnicească și a vocației tale înseamnă moarte și că a sta pe loc nu înseamnă a te bucura, ci a te arunca în tristețe, în dezgust, în lucruri facile.

Fapt pentru care, Evanghelia zilei, și în fond și în formă e nespus de penetrantă, pentru că vorbește despre cheful nostru de viață, despre bucuria noastră de / pentru viață sau de reversul realității: de ratarea noastră.

Și Domnul vorbește de trei feluri de ratări (sămânța cade lângă drum, pe piatră sau între spini) și, la urma-urmei, ne vorbește despre rodire, despre eficiență, despre împlinire în urma ascultării voii lui Dumnezeu.

Însă întreaga parabolă a Semănătorului vede prosperitatea, împlinirea omului numai în relație cu Dumnezeu și cu ascultarea de cuvântul Său, adică comunional, perihoretic. Vede viața într-o continuă îmbrățișare a lui Dumnezeu cu noi și a noastră cu Dumnezeu.

Adică nici nu se concepe întrebarea tâmpită la ce bună credința sau ce îmi aduce mie Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vorbește despre viața, prosperitatea și împlinirea umană numai și numai în relație cu Sine și cu nimeni altcineva. E ca și cum i-ai spune mamei tale: Ce mare lucru ai făcut tu pentru mine? Că mă puteam naște și fără tine…

Nu, nu ne puteam naște, fără ca Dumnezeu să consimtă  și să conclucreze cu părinții noștri pentru realitatea nașterii noastre! Niciun om nu a apărut din greșeală pe fața acestui pământ! Și tot ce pare monstruos, aiurea, mârșav sau inexplicabil trebuie să ne facă mai largi, să gândim mult mai paradoxal viața și să nu credem că viața e ceva liniar, sec și fără surprize.

Nu, Dumnezeu ne face multe surprize! Totul e o surprizare, o surprindere, o uluire, când e vorba de ce fac degetele lui Dumnezeu sau de ceea ce ne propun la tot pasul. Lumea e abisal de frumoasă și de interesantă, când o privești prin ochii lui Dumnezeu, când o privești responsabil și coparticipativ.

Când vrei să îi violezi secretele lui Dumnezeu, când vrei să intri în atom sau în creier sau să mergi în spațiu și mai departe de până acum…fără El, știința nu crește, ci involuează. Pentru că nu poți să înțelegi ceva în indiferență sau în lipsă totală de respect față de Cel care a creat materia aceasta multiformă și deosebit de elastică, pentru a creea și o plasmă dar și o țeavă de tun și o cană dar și învelișul unei rachete.

De aceea, fără relația cu El, cu Părintele tău, ai parte numai de ratare…Și, când tu ești un om care stai lângă cale, care te cam codești să fii un ortodox autentic sau ești un eretic sadea, cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în tine prea mult, pentru că păsările Iadului vin și te învață logica întoarsă a parazitării vieții, adică păcatul.

Păcatul nu e o iubire la prima-vedere! Păcatul e o vătămare a primei tale iubiri: viața pașnică, nevinovată, în sensul că nu știai gustul patimilor în detalii nocive. Tocmai de aceea oricine vrea să vadă diferența dintre bine și rău o poate face pe sine. Cum? Să se gândească cum era el când era mic și când nu știa să fie pervers, să se masturbeze, să fure, să mintă, când nu era împătimit de bani și de plăceri…și cum a devenit viața lui după aceea, când le-a învățat pe toate.

E simplu! Când vrei să te analizezi fără greș, iei listele de păcate ale Scripturii și ale Tradiției…și o să te îngrozești, în mod indubitabil, de cât de urât ești în fața lui Dumnezeu. Pentru că orice păcat e un minus de frumusețe reală.

Și cuvântul lui Dumnezeu nu stă în afară de cale, de viața duhovnicească! Pentru că nu poți să zici Iisus Hristos, cu adevărata dragoste și adorație decât întru Duhul Sfânt, în harul Treimii și harul Treimii, deși suflă unde dorește Dumnezeu, totuși Dumnezeu nu are o mie de Biserici, pentru că un astfel de Dumnezeu ar fi babilonic, cu lucruri contrare în El Însuși și nu Dumnezeu adevărat.

Ca să vezi Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, o poți face oricine ai fi și  orice meserie ai avea. Pentru că Biserica lui Dumnezeu e reperabilă în mod continuu în istorie, fără încetare, ea prezintă și Sfinți uluitor de frumoși dar și oameni de o cruzime și păcătoșenie enorme, adică ratați duhovnicește și e centrul de viață și de adevăr al întregii lumi și al întregii creații.

Cadrul în care creștem în ascultarea și împlinirea voii lui Dumnezeu e Biserica, singura Biserică a lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă și nu orice invenție umană este Biserică și nu orice nebun, de acum 1000, 500 sau 400 de ani, care creează o sectă, o asociație religioasă e Biserica. Pentru că în atare situație, dacă fiecare inventează sau renovează ideea de Biserică, Biserica ar fi ceva uman, subiectiv, teluric.

Însă Biserica e divino-umană, e făcută la inițiativa lui Dumnezeu și reprezintă modul concret și duhovnicesc în care Dumnezeu e viața și împlinirea noastră, pentru că noi suntem în îmbrățișare /perihoreză cu El și El cu noi. Și Biserica păstrează și propovăduiește cuvintele lui Dumnezeu, îi introduce pe oameni prin Tainele și slujbele ei în viața cu Dumnezeu și face din fiecare lucru al nostru, făcut cu noi și pentru toți, un mod de sclivisire, de împrospătare, de pregătire pentru un mod de viață, care începe odată cu moartea în mod deplin și reprezintă o viață cu mult mai bogată și mai paradoxală decât tot ceea ce știm și ne putem imagina.

De aceea cuvântul lui Dumnezeu ne aduce / conduce  spre taina lui Dumnezeu, spre gustarea vieții lui Dumnezeu în Botez, în Euharistie, în Liturghie, în rugăciune, în post, în citirea Scripturii și a Părinților. Și ca să ai puterea de a păstra cuvântul lui Dumnezeu și de a-l înțelege și de-al face să rodească în tine…trebuie să stai în har, în harul Sfintelor Taine și al slujbelor Bisericii. Adică nu poți să fii afară, să fii liber cugetător, un eretic de toată frumusețea…și, în același timp, plin de har și de înțelepciune dumnezeiască.

Tocmai de aceea Domnul, aici, la Lc. 8, 5 ne vorbește despre primul ratat eclesial ca despre unul care stă lângă drum, lângă cale, lângă Biserică. Și asta și la propriu și la figurat. Adică nu are în el dorul după viața Bisericii, e în luptă cu ea, cu viața și evlavia Bisericii și nu are timp pentru Biserică.

E lângă Biserică, adică lângă cale și vin așa, niște păsări mari și negre și smulg din capul lui pornirea spre rodire, adică spre pocăință și viață sfântă. Asta nu înseamnă că romano-catolicul, budistul, evreul sau musulmanul nu sunt oameni religioși, că nu scriu cărți, că nu interpretează și ei cărțile lor, ce mai au și cum le mai văd. Numai că ei nu au eclesialitate. Nu au Biserica…ci biserici. Iar cu biserici poți să faci filosofie, artă, compendii de blasfemii și inabilități duhovnicești…dar nu Sfinți.

În acest sens, ortodocșii-ortodocși trebuie să se cutremure mai rău decât dracii, să se teamă rău de tot să nu fie sminteală pentru ai lor și pentru cei din afară, adică să nu închidă poarta spre Dumnezeu, pe care, nici ei nu vor să intre, dar nici pe alții să nu-i lase.

Și, după cum spuneam, Dumnezeu face multe surprize ortodocșilor cu o bună părere despre ei, pentru că le dă harul pocăinței unor oameni, din anumite etnii și din anumite părți ale lumii, care păreau…fără speranță de mântuire și vin ăia și scriu și trăiesc sfânt, ei, care mai ieri erau musulmani, evrei, budiști, liber cugetători, sataniști, bordeliști, dar, celor cu Biserica lângă ei nu li se dă niciun gram de pocăință și de iubire și de smerenie, pentru că au inima prea plină…de bucuria de sine.

Ortodocșii de acest tip se iubesc prea mult pe ei înșiși și sunt atât de sfinți…de nu știu să zică nicio iotă despre credința lor, darămite să o mai pună în practică, dar, vorba poeziei de clasă primară, se cred urcați până la stele. Dar, cum Luceafărul de dimineață a căzut în întunericul cel mai din afară de slava lui Dumnezeu…la fel și noi ne credem niște lumini imense când suntem…un întuneric orbitor.

Și de aici ratarea…Ratarea noastră eclesială…adevărata noastră ratare. Adică, dacă nu ești Sfânt…ești păcătos și…punct! Nu poți să fii frate și cu Dumnezeu și cu dracu. Pe cineva trebuie să îl iubești mai mult…și se vede asta. Uneori se vede dezgustător de mult și pentru noi și pentru alții.

Al doilea fel de ratați eclesiali sunt cei care aud și mai periferic glasul lui Dumnezeu. Tot ce ține de viața reală e pentru ei mai mult mitologie, fapt divers, ironie groasă. De aceea poți să mergi la ei să le sfințești casa, să vorbești cu ei 10 ore…și, după ce pleci, trag o mamă de tutun pe nări sau un sex în grup…și cam asta e toată auzirea.

Auzirea, cum spune Domnul, răsare ceva, pe moment…dar se usucă repede. Adică nu poți să pui bază pe ei. Nu poți să îi crezi oameni de cuvânt, pentru că ei nu au caracter. Un fel de lasă-mă să te las…pentru că nu își pun problemele la modul serios.

Mai nu știu când vă vorbeam despre mama mea, care nu cam și-a făcut treaba de mamă în ultimul sfert de secol. Într-un mod minunat și neașteptat însă, la sfaturile bunicii mele, dar, în primul rând, la glasul lui Dumnezeu, a venit și mi-a vorbit acum câteva luni, și-a cerut scuze pentru ce nu a vrut să facă (nu că n-a putut să facă) în ultimii ani și acum…încearcă să recupereze. E uimită însă de ce pot fi eu acum…în comparație cu atunci, când copiii se țin în brațe sau în cărucior.

Și, printre altele, am invitat-o să o spovedesc…Și mi-a spus ceva foarte tare, pentru mine: O să mă spovedesc de la 60 de ani încolo, când oi fi bătrână!…Acum, cum are  peste 50 de ani, înseamnă că nu e bătrână…ci e puștoaică. Peste vreo 6-7 ani, când o începe să fie bătrână, poate, că o să vrea și să o spovedesc. Numai că, până atunci, cuvântul lui Dumnezeu sau exemplul bun cade pe piatră, pe o inimă de metal oxidat, ruginit, care nu înțelege că viața e spovedanie și spovedania e comuniune.

Că nu îți spui păcatele așa, în vânt, zălog de legământ…ci lui Dumnzeu, dorind să reintri în comuniune cu El, cu Cel pe care L-ai scuipat și biciuit și urât prin fiecare drăcuitură, vorbă rea, avort, incest, crimă, mită, fărădelege făcută. Pentru asta spovedania descătușează inima, mintea, trupul nostru, ca să se umple de harul, de viața lui Dumnezeu.

Și ce mare scofală facem noi? Îi spunem lui Dumnezeu că suntem murdari și reci și haini la inimă, de parcă nu El ne rabdă în fiecare secundă! Numai că El așteaptă ca să  Îi preluăm inițiativa, să Îi preluăm avântul spre comuniune. Și bucuria lui Dumnezeu pentru noi e un dans dumnezeiesc, în care noi intrăm și ne veselim supraceresc, dumnezeiește…dacă deschidem porțile inimii și ale minții spre El, spre Singurul Soare și Izvor al înțelegerii și al vieții.

Însă putem fi și între spini și spini pe lumea asta, bălării. Tufe de Veneția. Putem fii adevărate pacoste la casa omului…dar și ale Bisericii lui Dumnezeu, pentru că, pe unde trecem noi…trece cutremurul. Nu trece iubirea, ci devastarea! Nu trece candoarea, ci nesimțirea cruntă! Și, pentru nesimțire, pentru indelicatețe, pentru ciorovăiala continuă cu rodirea lui Dumnezeu din oameni…te așezi în necomuniunea Iadului, la loc cu chin.

Pentru că al patrulea exemplu e omul împlinit eclesial, cel în care rodește harul, trebuie să precizăm faptul, că cel care se luptă cu oamenii lui Dumnezeu se luptă cu Cel care îi face să fie mari și frumoși. Marea fărădelege a invidiei nu constă în faptul că tu ai niște sentimente răutăcioase față de cineva. Se prea poate…Marea pacoste a invidiei susținute, bezmetice e aceea, că cel care e furios pe tine datorită sporirii tale uluitoare, e cu atât mai furios, pe fiecare zi mai furios, pe cât te vede pe tine bucurându-te în Dumnezeu.

Însă, dacă îți invidiază sporirea duhovnicească, sfințenia, nu pe tine te invidiază în primul rând, ci pe Dumnezeu, de la Care și cu Care  s-a putut reliefa această înfrumusețare dumnezeiască a persoanei tale. Și, bineînțeles, pe măsură ce te afunzi în rău, pe atât nu mai suporți binele în ceilalți. Pentru că invidiosul nu dorește binele pentru toți sau nu se bucură că el e o arhiprezență…ci el dorește să fie numai în sine și în nimeni altcineva.

Și când vrei un lucru numai pentru tine…atunci acela își pierde semnificația lui comunională și îl folosești în mod viciat. Banii, sănătatea, cunoștințele, poziția ta socială se viciază, când nu le folosești comunional, când nu le pui la bătaie pentru toți.  Ce ții numai pentru tine pierzi, ce împarți cu toți te fac să câștigi toată bucuria și admirația de la Dumnezeu și de la oameni.

Să știți că nu numai noi ne bucurăm de Dumnezeu, ci și El Se bucură (și se bucură nespus) pentru noi și de noi și împreună cu noi. Și izbucnirea de bucurie a lui Dumnezeu față de noi o simțim atunci când împlinim voia Lui și când cugetăm dumnezeiește lucrurile și persoanele și relațiile cu oamenii și cu lucrurile și nu teluric, nu păgân, nu prostește.

De aceea Dumnezeu ne burdușește peste tot și în orice timp cu darurile Sale! Și darurile Sale sunt pe măsura vasului persoanei noastre, pe măsura deschiderii și a încrederii noastre față de El. De aceea, dacă cineva sporește mai mult și altul mai puțin în sfințenie e semnul sigur că unul s-a deschis mai mult și altul mai puțin către El și către toți.

Și, dacă atât am vrut și atât ne-am dorit…de ce să îl invidim pe altul că a dorit și a realizat mai mult sau să ne credem mai drepți decât unul, care nu a dorit nimic și dacă nu a dorit, de aceea nici nu a primit?

Căci Dumnezeu nu ne toarnă cu țârâita harul Său, ci ne dă cu toptanul, cu tona har, numai că noi suntem magazii mici și fricoase. Și dacă nu îndrăznim mult, dacă nu strigăm cu dor după El, dacă nu stăm în citiri și  în rugăciune și  în solicitudine pentru orice lucru bun…ce ne așteptăm să fim?  Avem, pe măsură ce cerem. Și cerem pe măsură ce primim. Și primim pe măsură ce ne deșertăm pe noi, ca să ne umplem de slava Lui. Trocul, schimbul e total dar și bucuria e la fel. Dai totul și primești totul! Nu dai, nu ai!

De aceea vă zic și îmi zic, să fim mult mai încăpători, ca să fim mult mai doritori spre bine! Să facem ce înțelegem că trebuie să facem și cu puterile noastre, dar să făcem! Dacă unul face 5 metanii pentru fiecare om pe care îl cunoaște…se va sfinți numai cu asta și va ajunge la o mare adâncime spirituală. Dacă cineva sădește un pom, dacă dă un sfat bun, dacă crește copii buni, dacă citește sau împarte și un chec dar și o carte…se vede diferența.

Dacă citești luna asta 4 cărți sfinte, luna viitoare 6, luna cealaltă încă 9…la sfârșit de an îți vei găsi sau îți vei recunoaște mult mai repede și mult mai smerit locul în Biserică. Dacă îți dai inelele de la mâini și se fac din ele altceva, mult mai suplu, decât slava deșartă…și astea se văd în sufletul nostru.

Tot ce se face bun ne schimbă în bine. Schimbarea în bine e semnul că o faptă e bună. Dacă ne îndeamnă la lene, la gurilism și la fanfaronadă…o faptă bună poate fi bună pentru alții și rea pentru tine. Tu ai rămas știrb de bine, pe când altul s-a îngrășat cu mărinimia ta.

Așa că, fără îndoială, fiecare înțelege ce trebuie să facă pentru a se mântui, pentru că ne mântuim cu Dumnezeu, împreună cu El și nu paralel cu El. Predicile, trebuie să știți și asta, nu sunt pentru oameni Sfinți și energici în bine, ci pentru leneși, pentru cei care se scârmă în nas, pentru cei cărora toate li se par ba urâte, ba neinteresante. Pentru cei care rodesc ele sunt bucurii…și nu povețe spre îndreptarea vieții!

Însă, datoria noastră e să învățăm ce ne-a învățat Dumnezeu, pe toți, deopotrivă! Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure! Amin!

Un comentariu la „Predică la duminica a 21-a după Rusalii (2009)”

  1. Mi-a fost greu să parcurg predica, tocmai pentru că ma recunosc în multe ipostaze.

    Este cuvântul care arde, pătrunde în suflet şi fără voia ta, face ravagii.

    Până de curând nu am putut realiza dimensiunea darului făcut nouă de Creator: ca să poţi să Mă primeşti pe Mine în casa sufletului tău, trebuie mai înainte să cureţi locul, să nu mai rămână nimic din ceea ce a fost rău, greşit, de înainte.

    Şansa unui nou început.

    „Împăcarea cu Dumnezeu e sentimentul acesta că ne aparține întreaga lume, pentru că oriunde am fi suntem cu El, mereu…”.

    Mulţumesc, Părinte!

    Și să știți că multă linişte aduceţi in sufletele acelora, care vă caută sau vă află întâmplător!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *