Premiul Nobel nu înseamnă nimic

Herta Muller

În germană și în engleză. Un nume: Herta Müller, cu care am făcut cunoștință prin TV acum două seri?, pe TVR 1, pe la 12 noaptea…într-un interviu despre intrarea securiștilor în casa ei, timorarea ei, ameințarea ei și plecarea ei în Germania. O femeie în vârstă, încă frumoasă, îmbrăcată în negru, care vorbește, acum, cu greutate, româna…a luat premiul Nobel.

Dar nu am citit nicio carte a ei…și, sincer, nici nu îmi vine să citesc vreuna (s-ar putea să fie o pierdere pentru mine). Am mai încercat câțiva premiați  cu Nobel pentru literatură de-a lungul timpului…și am plecat cu gust amar. E ca festivalul de la Mamaia sau Cerbul de Aur…unde nu sunt toți sau cei mai buni cu glas din România sau din lume…ci, doar cine e pe listă…

Academia X te propune, organizația profesională cutare…și cine iese, iese, pe diverse motivații, ceea ce nu înseamnă că premiul te face  mai mult sau mai puțin scriitor.

Homer, Sfântul Pavel Apostolul, Shakespeare, daVinci nu au luat premiul Nobel niciunul…dar eu îi citesc pe oamenii ăștia, îi văd în opera lor…cum, tot spre regretul meu, nu știu mai nimic de d-l Nobel, care a inventat dinamita, adică moartea explozivă.

Nu știu și poate că nici nu vreau să știu. Sau, dacă oi citi ceva, cândva, undeva…și nu e nimic extraordinar? Am problema asta în ultimul timp: și dacă plec cu mâna goală de la pomul lăudat de toți?

Știu fobia scriitorilor români că sunt prea regionali, prea neștiuți, prea netraduși, preaneiubiți, preanepremiați…dar nu am înțeles-o niciodată. Cred că scriitorul trebuie să scrie, să aibă ce lăsa sub ochii altora…și mai puțin cu premiul! Ce are Nobel dinamitarul cu…literatura? Cât de bună îmi face literatura, dacă ea și înainte și după Nobel sau Effel e tot la fel?

Numai că acum, doamna Herta, va fi plimbată ce va fi plimbată prin ziare și televiziuni, acum, săptămâna asta…apoi o vor lăsa în singurătatea ei…din care s-a născut literatura ei, după cum spunea…și cu care se va alege. În orice caz premiul Nobel ăsta, cu sigranță, costă mai puțin decât un film porno la money-money sau decât un film cu Stallone 5 sau decât un tir cu stupefiante.

Literatura nu va fi mai literatură dacă nu o scrii…și dacă nu are cine s-o citească. Literatura va fi numai pentru cei care o vor citi și pentru cei care au scris-o. Pentru ceilalți e ca steaua care a fost și nu e. Tocmai de aceea Nobelul e egal cu zero, dacă doamna Herta nu lasă vreo 50-80 de cărți în urmă și dacă nu va avea 50-80 milioane de cititori într-un an, ca, spre exemplu, revista Playboy sau desenul animat cu rozătoarea albastră. Și, mai ales, dacă nu va avea cărțile la nivel online.

Pentru că, după cum o știu acum toți…după ce va muri…o vor știi și mai inexistent de mulți.

Asta nu înseamnă că nu mă bucur pentru dumneaei sau că nu mă simt bine, că ea, germano-românca, ne reprezintă, într-un anume fel, și pe noi. Însă nu vreau nici să se înțeleagă faptul, că mă bucur să mă îmbăt cu apă chioară sau că nu înțeleg viitorul cărții, al valorilor culturale sau soarta lor în postmodernitate.

Cartea în postmodernitate, după cum ați văzut-o la supermarket, poate sta lângă borcanul cu gem sau lângă chiloții tanga…și o iei de acolo, o arunci într-un coș, la casă o scanează într-o indiferență totală de valoarea ei și o duci acasă, o ții pe raft, o răsfoiești în vreo trei zile și apoi ți-o aruncă fiica ta, cititoarea, la coș, după ce nu mai ești…și acesta e circuitul cărții în istorie.

Trebuie inventat însă un circuit mult mai delicat, unde aceste cărți să rămână pentru totdeauna…și tehnologia actuală și a viitorului cred că deja a rezolvat  sau va rezolva asta. Vom avea toată biblioteca lumii, cu miliarde de volume într-un pătrățel de un centimetru și cu greutatea de 50 gr….și asta e…mintea lumii! O iei în buzunar și pleci, o vor avea toți…însă fiecare va citi ce va dori și pe cine va dori…și cam asta e lumea! Până când vom renunța și la pătrățel, mutându-ne la o viață în slava lui Dumnzeu, unde cărțile vom fi noi înșine…și nu aceste proteze de hârtie sau de material inteligent.

Francezii, românii, scrisul și onlineul

Domnișoara sau doamna Teodora Dumitru ne vorbește despre drama franțuzească, aflată dintr-un sondaj al lui Le Figaro littéraire, cum că un milion de francezi sunt…scriitori. O, am răsuflat ușurat!…Dacă dintre cei peste 60 de milioane de francezi…1 milion scriu cărți, una, două, nouă…sperăm că  celelalte 60 de milioane…știu să citească sau vor să citească literatură.

Eu sunt uimit, din ce în ce mai uimit, că în secolul al 21-lea, cu onlineul la clicul drept, mai ne punem problema unde să publicăm ceva. Ce nu înțeleg din toată dorința de a apărea în foaie…este imobilismul sau inadecvarea la lumea noastră. Deci noi mergem cu celularul în poșetă sau în buzunar, citim ziarele pe net, downloadăm cărți în format electronic…dar suntem avizi să fim publicați la editura nu știu care…cu 0 mie sau o mie cinci sute de exemplare, care se pot vinde în 7 ani…dar, dacă tot avem de scris și scriem…nu le publicăm la nivel online, unde, într-o singură săptămână putem fi citiți de vreo două-trei milioane de oameni.

Cum de nu am aflat…că viitorul nu se mai întoarce la foaie…ci se mută, cu totul, la nivel online, aici? Cum de nu am aflat…ceea ce se va petrece peste un an sau doi, nu mai mult? Cum de nu simțim că totul este inevitabil?

Președintele Obama, alaltăieri făcea lobby nu știu pe unde, ca cititorii de ziar să mai cumpere și ziarele în foaie și să nu le citească doar online, pentru că două mari ziare americane, nu știu care și nu știu care…au dat faliment. Bineînțeles, ceva de neimaginat acum ceva timp…ca ziarele să moară.

Nici ale noastre nu se cam așteaptă să moară, cât și editurile, dar vor muri! Vor muri ca idee și vor rămâne antichități, pe care unii se vor strădui să le poarte în brațe…și au tot dreptul. Și eu, astăzi, pot să ascult la picup sau la casetofonul din ’80 pe Beatles sau pe Michael Jackson…dar asta nu înseamnă că nu am MP4 sau laptop.

Nu poți trăi în trecut, dacă vrei să fii al prezentului!

Așa că, editurile cu capul pe umeri și la fel și ziarele sau televiziunile vor fi online sau și online și din ce în ce mai puțin altfel, dacă vor să le mai vadă cineva. Dacă nu te muți la timp, te vei muta dureros, forțat și că vrei și că nu vrei.

De aceea, toată bucuria pentru cei 1.000.000 de francezi care scriu și nu știu unde să publice sau nu mai pot editurile să le facă față (asta ca să se observe ce însemna, pentru editurile de până acum…creație, dacă nu pot să publice 17.000 de cărți în 2-3 ani), pentru că vor găsi onlineul, în cele din urmă, unde se vor edita de-acasă, cu minimul de efort pentru maximum de eficiență.

Ce, de acasă, nu ne putem corecta, edita, prezenta cărțile de nota 10? Care e diferența dintre mine, un editor online și un editor clasic, când facem același lucru: punem într-un format anume și prezentăm un text într-o formă frumoasă și accesibilă?

Însă, întrebarea întrebătoare e, câți români din cei 18.000.000 scriu sau au scris măcar 5 cărți în viața lor? Dacă îmi spuneți că sunt vreo 5 milioane de români, care au scris  câte 5 cărți în România, la ora actuală, atunci mă îmbăt de fericire.

Asta da știre!

Cinci milioane de români, măcar cu câte 5 cărți scrise, publicate sau nu!

Haideți să nu mai fim ipocriți!

simplu, fara masca

Nu mai vopsiți pe afară casa și să lăsați oasele de mort înăuntru! Pentru a te schimba trebuie să nu te mai minți pe tine însuți. Și nevoia de schimbare e una reală. Nu ai cum să nu te schimbi, dacă te simți viu sau, mai degrabă, dacă te vrei viu.

Viața cu Dumnezeu e o continuă renunțare la trecut, oricât de frumos pare trecutul nostru sau de urât, pentru un prezent și mai viu și mai frumos și mai inexplicabil de copleșitor.

De ce nu putem fi ipocriți? De ce nu mai trebuie să fim ipocriți? Pentru că apărăm himere. Adevărul nostru este evident, chiar dacă nu pentru mulți sau chiar dacă nu toți oamenii, dintr-o dată, ne înțeleg masca noastră.

Teatrul folosește măști tocmai pentru a scoate măștile omului, de a da cu ele de pământ. Masca perfecțiunii, masca sfințeniei fără greș, masca intelectualului fără neștiințe, masca omului de carieră fără probleme sunt măști ale parvenirii. Vrei să ne vinzi gogoși de tufă. Vrei să ne arăți că tu nu ai probleme, că tu nu ai păcate, că tu nu ai neștiințe…

Ba da, toți avem păcate! Toți avem neștiințe! Toți ne simțim greu trăind și murind!

De aceea nu mințim pe nimeni cu farduri.

Observ cât timp se pierde pentru a te machea, pentru a te tunde sau a te coafa la modă, pentru a te vopsi, epila, pudra, fasona…Prea multe resurse temporale și interioare pentru a face o multitudine de eforturi de ipocrizare, de ascundere a realității personale.

Dacă are 40 de ani poate avea…18 ani cu un lifting de piele sau cu o mărire a sânilor? Poate trăi 300 de ani, dacă își face o liposucție sau un transplant de retină? Am numit într-o carte în lucru frumusețea postmodernă drept o frumusețe perisabilă.  Prea multă muncă pentru ea și ține prea puțin. Îți faci părul în șuvițe în nu știu câte ore, faci tot felul de eforturi ca să îți cumperi o fustă, o rochie, lenjerie intimă sau bijuterii…și individul pentru care tu faci toate astea  te înșală sau te ignoră.

Prea mult efort pentru nimic.

Tocmai de aceea reducerea eforturilor pentru a fi ipocriți…ne scutește de toată această muncă în plus, extenuantă, care nu ne lasă să facem lucruri serioase. Și lucrurile serioase ale acestei vieți este să ne rugăm, să citim, să cunoaștem oamenii și natura, să ne facem prieteni reali, să ne apropiem de Dumnezeu prin toate minunile creației Sale.

Memorialul holocaustului și al deportărilor (București, România, 8 octombrie 2009)

[viddler id=b3a54f71&w=437&h=370]

Monumentul e grandios și necesar pentru memoria colectivă, dar am o singură remarcă esențială: monumentul e făcut mai mult pentru evrei și mai puțin pentru țigani. Țiganii sunt auxiliați la acest proiect, ceea ce relevă o undă discriminantă, care nu era necesară, atâta timp cât ambele etnii au suferit cot la cot în acea perioadă istorică a Europei.

Se puteau pune însemne țigănești lângă monumentele funerare evreiești din spatele geamurilor sau se putea scrie și în țigănește pe monument, pe acele plăci explicative de afară. Însă am sentimentul că a fost gândit și proiectat ca un memorial numai pentru evrei…și, cu toate că pe plăcile interioare apar nume țigănești, în ansamblu, țiganii nu fuseseră gândiți să fie comemorați în acest spațiu.

Când vom avea parte însă și de un memorial, la București, al ortodocșilor români omorâți și schingiuți în închisorile comuniste? Pentru că  și numărul lor este impunător și ei sunt pietrele fundamentale, cu adevărat, ale identității noastre românești și ortodoxe.

Dintr-un interviu televizat de acum două zile am înțeles că, în România, mai sunt în prezent numai…6000 de evrei. Cu siguranță că țiganii sunt mai mulți decât evreii în România și ei au fost cei mai puțin reprezentați în memorialul de la București și, în mod indubitabil, românii sunt cei mai mulți în România.

Deci, pe când domnule viitor președinte al României, tot la fel, în grabă și pe un spațiu de 10 ori mai mare, larg, în București, vom avea parte, pe lângă Catedrala mântuirii neamului și de un monument memorial al românilor ortodocși din orice secol, care de vreo 2000 de ani sunt fondatorii neamului, ai limbii, ai spiritualității și culturii naționale?