Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Postmoderna epopee

fum

Spune-mi ceva despre megabaiții tăi de succes,
despre pectoralii tăi de pixelii,
pe care un photoshop
îi modifică de nu se văd!

Spune-mi despre o mie și una
de povești neinteresante,
despre cum i-a intrat twitterul în
lacrimi lui Cvadratura,
de a știut toată blogosfera
genitalele la o mie de
fete
răstălmăcite!

Am să îți spun și eu, iubito sau necunoscuto,
despre chaturile mele cu vacanța mare,
mică, mijlocie…cu două libărci poloneze,
care au trecut granița WordPressului
și s-au dat de Desdemona și
de Liubavicea.

Cum, nu o cunoști pe soru-mea,
Porumbița,
care scrie în blogspot,
despre cum se fac sarmale în foi de carton?

Sau pe Morometea,
fata de la pagina 5,
pe care am găsit-o în ipernity
moartă de…impregnare?

Că noi am început să ne facem tatuaje.

Primul tatuaj mi l-am făcut pe nara stângă,
de fapt sub streașina nării…pentru ca
noaptea să îmi cadă,
bombată,
pe nasul meu ca de măgar zorpian.

Apoi mi-am mai făcut un tatuaj mișto,
cu o pizza în formă de romb,
tocmai pe neocortex,
la extrema dreaptă între Panama și
Tokyo.

Habar am de ce am numit cele două nume, scrise
cu majusculă…
însă mi-am mai făcut un tatuaj
sub buric…
tocmai pentru ca să pot copia, cu el,
la limba română,
diferența dintre substantivul fenomenal
și adjectivul de stare.

Adică: frumos de prost.
Barosan de tembel.
Parașută de inteligentă.

Și adjectivul exprimă tocmai o contradicție
între starea bahică
și starea de prostălău,
prins cu copiuța
pe mâna dreaptă,
palmată…

Am să vă spun,
că nu îmi ia mult timp,
că și așa nu fac nimic toată ziua,
despre ce o să mai fac eu în următoarele zile.

O să dorm ca un fraier…
după care o să mă scol
și o să mă răscrăcărez
ca un nesimțit…cerând
de mâncare,
de unde nu am adus.

Că sunt adolescent prost crescut…

Iar, dacă aș avea soție, nu m-aș da deloc din
pat…din același motiv:
pentru că sunt un tocsun și un dobitoc de 40 de ani,
care se crede un neisprăvit de 10 ani.

La urma urmei…
de ce să faci ceva măreț,
când poți să faci ceva nesemnificativ?

Ceva…de nimic.

Dacă te uiți în jur
și vezi numai nimicuri,
tu de ce să fii mai altcumva?

Nu mă pot crede o varză
sau un fazan?

De ce nu,
un maus de 30 de lei,
pe care îl clicăie
disperarea
de a nu fi
?

Am ajuns într-un punct al vieții,
al experienței,
în care îl înțeleg pe Kafka de minune…
care dorea să
ardă tot ce scria.

Îl înțeleg…

Când totul pare ridicol,
nesemnificativ,
exasperant,
când trăim sub tirania
minoratului de cea mai joasă speță,
de ce să te mai chinui
să faci o literatură
atât de plină de înțelesuri,
când cei care nu o înțeleg –
o, atât de mulți! –
se uită la ea
ca mâța în calendar?

Îi înțeleg
pe oamenii care
nu mai sunt înțeleși,
pentru că au depășit
orice limită a normalului bont,
placid
și sinucigaș.

Îi înțeleg…și îi compătimesc
în mod demn.

În mod demn,
în mod prietenește,
cu dragoste.

Epopeea postmodernă
e, de fapt,
cutia de la cipsuri
pe care o arzi
cu bricheta.

E un tampon de vată aruncat pe stradă.
E un belciug în nas…
dezagreabil din calea afară…

Și noi,
niște câini vagabonzi ai istoriei,
care lătrăm la lună
ca tot să cadă,
deși luna stă semeață și gravă
și nu cade deloc.

Epopeea postmodernă se termină
brutal
și indiferent.

Did you like this? Share it:

Previous

Umanism și idealitate

Next

Și insectele s-au scumpit!

2 Comments

  1. Nu se termina, se lungeste-n alte bazacovenii de nemaiauzit cu-acelasi gust de salata-amara.

  2. Camelia

    „Multe trec pe dinainte,
    În auz ne sună multe,
    Cine ţine toate minte
    Şi ar sta să le asculte?…
    Tu aşază-te deoparte,
    Regăsindu-te pe tine,
    Când cu zgomote deşarte
    Vreme trece, vreme vine…”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno