Umanism și idealitate
În viață se petrec lucruri extraordinare. Când văd lucruri extraordinare, oamenii plâng, aplaudă, se emoționează. Cel mai rău se emoționează americanii, dar nici românii nu stau de-o parte. Despre lucrurile extraordinare se vorbește în presa scrisă și la televizor. Un om a căzut de la etajul 10 și n-a pățit nimic. Altul mănâncă sticlă. Altul are o minte brici cu care învârtește pe degete matematica. Altul a scăpat o fetiță de la înec din cascada Niagara.
A supraviețuit singur în Everest. S-a îndrăgostit de o femeie surdă, fără mâini și fără picioare și nu-și imaginează viața cu nimeni altcineva. N-are niciun ban și crește singură 12 copii. Și-a regăsit mama după 40 de ani. La 5 ani are o voce miraculoasă. S-a născut orb și pictează remarcabil.
Chiar și mai puțin de atât ne reține atenția. Drogurile, bolile, sarcinile premature, familiile instabile, toate subiectele lumii postmoderne ne fixează în fața televizorului. E lumea noastră, o recunoaștem. Sunt oamenii lângă care trăim sau am putea să trăim. Dacă cineva trece peste un obstacol existențial major, dacă cineva cade grav, dacă cineva devine inuman, aflăm ceva despre lumea noastră, ne instalăm într-un orizont și o perspectivă.
Cu toată decăderea învățământului de tip umanist, trăim într-o lume umanistă. O lume care nu-și propune schimbarea omului, schimbarea lui interioară în bine, pentru că îi respectă libertatea atât de mult, încât nu crede în orientarea și edificarea lui în valoare.
Umanismul postmodern e un asistent pasiv al omului, o soră medicală care pune un plasture fără să privească pacientul în ochi sau privindu-l cu o compasiune distantă. Compasiunea ideologică, cea care există numai în virtutea cartei drepturilor omului, nu și a inimii.
Cetățenii lumii trăiesc și li se pare normal să trăiască fără să viseze mai mult decât le îngăduie realitatea. Li se pare normal să facă copii, să se înmulțească adică, să aibă familii, un loc de muncă, prieteni și din când în când să li se întâmple lucruri neprevăzute. Să fie consolați, să se vadă la televizor sau pe internet. Li se pare normal să fie normali. Normalitate în care se integrează și anormalul bolilor, deficiențelor, accidentelor, fenomenelor excepționale sau supranaturale chiar. La cam atât se rezumă umanismul.
Un singur lucru nu mai văd în tot acest peisaj. Ceva a devenit mai rar și mai anormal decât toate anomaliile la un loc: conștiința valorii, a bunului și necesarului spiritual, sau idealul urmărit o viață întreagă, cu asiduitate nebună, cu riscul de a nu fi crezut de nimeni sau crezut de toți excentric și nesănătos. Grija de a-ți fi crescut vederile interioare cu o maternitate care să întreacă în iubire toate mamele.
Acest lucru care nu se vede cu ochiul liber, nu se vede nici de presă, nici de televizor, nici de filme, nici de filozofia umanistă postmodernistă. Ceea ce înseamnă că umanismul nostru este de consum, este utilitar și nu privește niciodată la desăvârșirea umanului, ci numai la protejarea unei umanități discursive în mecanica ei existențială.