Ticurile, sinuciderea și narcisismul

Cred că sinuciderea e forma cea mai avansată de narcisism, de iubire de sine. Datorită unei boli, a unei iubiri rănite, a unui lucru care ne-ar schimba cu totul existența…alegem să ne sinucidem, pentru că nu ne place să ne regândim existența sau să ne-o acceptăm, să ne acceptăm schimbările din ea.

E cea mai proastă soluție dintre toate, singura non-soluție, pentru că e soluția lașului și a celui care nu vrea să facă din suferință o nouă reîntinerire a persoanei  sale.

Adică de ce să mai trăiesc, dacă am ajuns la închisoare? De ce să mai trăiesc, dacă nu sunt iubit? De ce să mai trăiesc, dacă valoarea mea nu e recunoscută?

Toate cele trei întrebări au același viciu de perspectivă: ele vorbesc despre un viitor pe care cred că îl știu, că îl intuiesc, dar despre care nu au niciun habar.

Știau cei care au intrat în închisoare, pe timpul comunismului, în România, ce fel de spiritualizare se va petrece cu ei? Nu, nici nu intuiau! Noi, cei de acum, nici nu ne închipuim ororile pe care le-au suportat și de care ei nu se simțeau în stare. Nu știau că pot suporta atâtea.

Nici noi nu știm câte putem suporta. Nici nu știm unde vom ajunge peste 10 ani ca țară. Iar după revoluție…nu speram niciunul, cu siguranță, ca lucrurile să arate așa cum arată…atât în bine, câ și în rău…

Minimalizăm, ca niște prunci ce suntem, în comparație cu perspectiva lui Dumnezeu cu noi, bogăția suferinței, ce se poate face când suferi, când speri, când devii un uragan de voință și de mobilizare interioară. Uitați-vă la cei care nu au mâini și scriu cu nasul la computer sau cu degetele de la picioare pe foaie. Care nu aud sau nu văd…și care au un simț al orientării uluitor.

Copii care nu au niciun ban și își fac jucării sau își fac planuri de o măreție incredibilă și copii cu toate de-a gata și consumi tone de bani pe ei…și nu sunt buni nici de stat pe scaun.

Niciodată să nu-i subestimați pe cei care sunt puși să reziste și rezistă! Durerea, suferința dar și iubirea, încurajarea sunt forțe care mută munții din loc. Să nu credeți în imposibil, când Dumnezeu îi ajută pe oameni!

La fel, ticurile verbale sau comportamentale sunt amprente evidente și tracasante ale narcisismului. Dacă știi că o repetiție  verbală sau un gest al tău enervează pe cei din jur, de ce le mai pui în scenă? Cum ai ajuns la ele și de ce le preferi…în locul comuniunii? Nu mă refer acum la ceva psihotic, clinic de proporții, ci la apucături care te exasperează, pentru că se fac conștient.

Consumul excesiv de medicamente, grija excesivă față de persoana noastră, fixismul în atitudini și în lucrurile de perspectivă…arată că nu avem mobilitate interioară…că mergem precum rapidul fără stații.

Dacă am știi să vedem noutatea în viața noastră, am înțelege că orice se petrece cu noi are un rost…și că ne putem regândi existența în funcție de ce se petrece cu noi. Dacă lucrurile nu se mai post schimba, nu trebuie să le plângem de milă și să ne plângem de milă. Trebuie să ne recalculăm lucrurile, viața, perspectiva…dacă vrem să mai salvăm ce se poate salva.

Did you like this? Share it:

Un comentariu la „Ticurile, sinuciderea și narcisismul”

  1. Câtă dreptate aveţi!

    Eu am avut chiar anul ăsta o tristă experienţă.

    Am făcut o vizită în spital la o cunoştinţă.

    Sigur că fiind la neuropsihiatrie, trebuia să insist în interesul meu ceva mai mult şi să încerc să stau de vorbă cu medicul care o trata, dar am omis crezând că au făcut-o cu siguranţă cei din familie.

    Cert e că şi-a revenit, însă la câteva luni o regăsesc în spital, de data aceasta în comă.

    Era conectată la tot felul de aparate, clipea, îşi deschidea ochii, dar cred că nu mă recunoştea era doar din cauza convulsiilor şi atunci stând aşa lângă ea, mi-am aruncat privirea pe fişa ei din capătul patului şi constat cu stupoare ceva, ce nici azi nu mi-a ieşit din minte: „multiple tentative de suicid”.

    Eram şocată, pentru că cei din familie nu îmi spuseseră nimic.

    Oare să nu fi ştiut ei aşa ceva, sau doar ruşinea era cea care împingea la tăcere familia?

    Vedeţi, eu consider că astfel de lucruri nu sunt de joacă, nici de ascuns.

    Cei din jurul ei trebuiau să ştie pentru a o supraveghea mai atent să nu lase la îndemână ei medicamentele. Nu întotdeauna e timp să ajungi la urgenţă pentru „spălături”.

    Ea numai este, a încetat din viaţă, regretele sunt acum tardive şi nu are sens să „mai dezgropăm morţii”.

    Familia a ţinut destul de bine ascuns secretul, iar eu nu l-am mai comentat pe principiul „despre morţi numai de bine”.
    Dacă n-au vorbit atunci când încă se putea face ceva, acum chiar nu făceam decât să-i pătez memoria şi să deschid discuţii inutile.

    Consider însă, că şi atunci când vorbim de ceva psihotic sau clinic de proporţii, cum spuneaţi domnia voastră, noi cei din jur suntem obligaţi să trecem de acel „ce-o să zică lumea” şi să îi acordăm celui în cauză tot sprijinul nostru.

    Când cineva nu se mai poate îngriji singur, trebuie să intervină aceea dragoste faţă de semenul nostru şi nicidecum respingerea sau marginalizarea lui, prin trecerea în derizoriu a cazului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *