Predică la duminica a 20-a după Rusalii (2009)



Pentru predicile din 2008 și 2007

+

Iubiți frați și surori întru Domnul…

de ce…moartea?…Ce are problema morții cu noi, care suntem vii și frumoși și tineri și…nemuritori? De ce să vorbim despre moarte, când și așa totul în jur moare, și la propriu și la figurat…și ar trebui să facem o terapie de scăpare de moarte, de frig, de întreținere, de sărăcie, de durere, de oboseală, de tot ce ne stresează?

Pentru ce o altă Evanghelie pesimistă, tristă? Să mergi la Biserică și să ți se vorbească despre moarte?!… De ce nu ți se vorbește, spre exemplu, despre cum să câștigi la Bingo, la loto, despre cum să câștigi la bursă?

Sau, de ce să nu vorbim despre nimic, de ce să nu ne lăudăm pe noi înșine și, în loc de Sfintele Icoane  ale Bisericii, să punem portrete cu noi și cu ambițiile noastre, așa, ca în regimul politic dictatorial, de care, parcă, ne aducem aminte tot mai firav și distorsionat?

Însă e mesajul Evangheliei de astăzi despre moarte, în ciuda faptului că e vorba despre un tânăr mort și o femeie văduvă cu un copil mort și de o înviere din morți (Lc. 7, 11-16)?

Eu cred că Evanghelia zilei nu are nimic despre moartea ca fatalitate, ca groază, ca disperare sau moartea de aici nu mai e moartea despre care  ne e cam teamă nouă să vorbim, atâta timp cât Domnul i-a spus mamei, cu milă, plin de milă: Nu plânge!

Cum adică, Doamne, să nu plâng, dacă sunt văduvă și încă tânără și cu un copil pe năsălie, cu singura mea alinare, pe care  acum, chiar acum,  o duc la groapă? Ce fel de Dumnezeu ești Tu, Care nu înțelegi durerea, nu înțelegi lacrimile unei mame singure, care plânge?

Cum să nu plâng? Cum să nu mă jelesc? Cum să tac, când toate în mine țipă?

Însă Dumnezeu nu vrea să îi dea o pastilă, ca să îi atenueze durerea și nici nu vrea ca ea să nu plângă! Ci vrea ca  ea să plângă…dar cu sens nou, cu bucurie.

Peste ceva timp, o altă Mamă și Fecioară în același timp, singura Mamă Fecioară avea să vadă pe Mielușelul Ei pe cruce și inima ei va fi sfâșiată. Și, pentru atunci, cu aceeași milă, El, Mielușelul Mielușelei Celei Preacurate, îi spune acum văduvei din Nain: Nu plânge! Nu se termină totul cu moartea, cu această moarte!

Nu plânge! Viața de după aceea e plină de nemurire! Nu mai plânge! Nu e timp pentru lacrimi de întristare, pentru că a venit Bucuria voastră la voi și Bucuria voastră nu e o stare, ci o persoană.

Eu sunt bucuria voastră, spune Domnul! ”Voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (In. 16, 20). Acesta e mesajul Evangheliei de astăzi: Nu mai plângeți! Nu vă mai plângeți de milă degeaba, prostește! Nu mai plângeți ca lumea, ci bucurați-vă ca fiii Împărăției!

De ce? Pentru că  viața noastră e bucurie împreună cu Dumnezeul nostru treimic, e veselie și viața de acum, din trup, o trăim întru nădejdea perpetuării bucuriei pe care o experiem acum, în trupurile și în sufletele noastre.

Da, însă cele spuse aici, sunt spuse unei femei triste, îndurerate și nu au această însemnătate pe care vreți să ne-o arătați! De ce mutați atenția noastră de la minunea învierii din Nain la Sfinții Apostoli aflați dinaintea Patimilor Sale?

Pentru că Scriptura se înțelege în harul Treimii și ea nu este o carte din care se citează decontextualizat, ci se înțeleg toate ale ei prin intuirea puterii  de viață făcătoare și transfiguratoare ale cuvintelor sale, putere care lucrează în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă.

Harul lui Dumnzeu ne vorbește prin Scriptură, prin Părinții Bisericii, prin Tainele și slujbele Bisericii, prin chipurile iconizate ale Sfinților, prin Sfintele lor Moaște, prin toate rațiunele lucrurilor.

Totul e citibil în cheia harului lui Dumnezeu. Iar două evenimente, ca învierea din Nain și ca ziua dinaintea Patimilor Sale se pot uni în înțelegerea și exegeza noastră, pentru că pe noi ne interesează ceea ce ne zidește, ceea ce ne luminează.

Și aici găsim schimbarea sensului morții,  pentru că viața, ca atare, ni se schimbă, ni s-a schimbat prin Hristos Dumnezeu, mai bine-zis. Noi suntem alții, dacă avem parte de intrarea în Biserică prin Botez și apoi de învierea cea dintâi, a sufletelor, prin pocăință și fapta bună, care se lucrează acum. Apoi, la învierea de obște vom învia și cu trupul, dacă acum suntem vii cu sufletele noastre.

Și de aceea putem face conexiuni și trebuie să le facem, pentru că Scriptura se înțelege dinspre viața Bisericii spre ea și nu de la Scriptură spre Biserică, pentru că Biserica a creat Scriptura și o păzește cu credincioșie, ca pe o mărturie a vieții ei de sfințenie.

Niciodată Scriptura sau vreo carte a unui  Sfânt Părinte nu trebuie să fie gândite separat de Biserică sau antagonic.

Mare mi-a fost consternarea acum câteva zile, când, de la un fost neoprotestant cu studii, astăzi ortodox (după mărturia sa) am primit date, considerate de către el concludente, în care dorea să îmi demonstreze, că un verset al unei Evanghelii canonice e fals și că nu concordă cu Tradiția Bisericii.

Adică ori Scriptura minte și noi trebuie s-o schimbăm…pe alocuri, ori Tradiția Bisericii minte…și trebuie să o ajustăm, după mintea noastră.

Însă, cum să fii ortodox…fără mintea Bisericii? Adică cum să nu plângi la înmormântare, dacă plânsul, după cineva drag, e înscris în litera firii noastre? Ba da! Trebuie să plâgem pe cei dragi ai noștri și nici nu putem altfel. Trebuie să plângem cu nădejdea bucuriei și a vieții veșnice.

Și acest plâns, plâns de bucurie, de mântuire, de nădejde pentru cel plecat de la noi la Domnul, unde e viața fără de sfârșit, cu siguranță, în mod indubitabil, nu e plâns de groază, nu e plâns sălbatic, nu e plâns păgânesc, ci dumnezeiesc! Sunt lacrimi harice. Sunt lacrimi pentru o mamă, pentru un tată, pentru un fiu, pentru un bunic, pentru o mătușă, pentru un ucenic, pentru un monah, pentru o soție… pentru tot cel care…plânge întru nădejdea vieții veșnice.

Da, se plânge, se poate plânge de bucurie incredibilă la înmormântare! De ce? Pentru că moartea Dreptului e bogăție imensă în fața lui Dumnezeu! Moartea celui Sfânt e plină de nemurire, pentru că Cel Unul-Născut al Tatălui nu a trăit stricăciunea, în trupul Său lăsat în mormânt, pentru că trupul și sufletul Său erau, pentru veci, unite cu dumnezeirea Sa, în persoana lui Dumnezeu Cuvântul.

Tocmai de aceea moartea și învierea din Nain au legătură cu moartea Golgotei și cu învierea din mormântul aflat gol. Iar mama din Nain are legătură cu Maica lui Dumnezeu Cuvântul întrupat, pentru că ambele au cunoscut și durerea și bucuria imensă, mai presus de fire, bucuria harică.

Nu plângeți! Nu e o duminică cu morți, ci cu înviați! E o duminică pentru înviați. E o duminică a vieții și nu a morții!

Tocmai de aceea nu plângeți ca aceia, care nu au nădejde!

Nu plângeți ca cei care nu cred în veșnicie și nu au mugurii vieții veșnice în ei înșiși!

Nu plângeți ca proștii, adică degeaba, adică precum copiii, precum cei care nu au gustat viața veșnică înTainele Bisericii! Pentru că, dacă vom crede numai acum și numai pentru acum în Domnul, și în bine, ce răsplată putem avea din credința noastră, dacă e o credință interesată?

Credința reală e bucurie, e sărbătoare. Nu trebuie să crezi în Dumnezeu pentru ca să îți măriți fata sau pentru ca fiul dumitale să ajungă preot sau pentru ca să primești un loc de muncă! Nu credeți în Dumnezeu, pentru ca să moară capra vecinului și să moară șeful dv., pentru ca să îi luați locul!

Aceea nu e credință, ci gărgăuni umani, aspirații puerile. Credința înseamnă să nu mai plângi pentru lucrurile banale ale acestei lumi, dacă dincolo de această copertă a vieții, stă o viață și mai viață, de miliarde de ori mai frumoasă, mai plină de bucurie și de sfințenie.

Credința e să vezi dincolo de zilele acestea reci și posomorâte de afară…bucuria ce va să vină, ce se va petrece cu noi.

Tocmai de aceea, mergeți acasă la dv. și spuneți tuturor că astăzi e o duminică a bucuriei celor înviați și nu o zi a morții! Astăzi e o zi a bucuriei de Viața noastră cea veșnică!

Astăzi e ziua mântuirii, ziua iertării, ziua învierii, pentru că toată viața noastră e un continuu astăzi cu sens soteriologic, mântuitor. Adică astăzi trebuie să faci ceea ce vrei să faci mâine și peste 10 ani și peste o mie de ani!

Astăzi începe bucuria!

Dacă nu ai știut, atunci învață și spune și altora, că astăzi, în această clipă, începe bucuria mântuirii tale, dacă îți vezi păcatele tale și mergi ca să le spovedești Domnului, prin preoții Săi!

Pentru că, dacă vrei să întinerești, dacă vrei să ai din nou aripi interioare ca ale vulturului, atunci trebuie să te scoli din moartea păcatului, trebuie să pui punct la răutăți, la sadismul faptelor tale și să fii un om nou, în Hristos Dumnzeu, Care e Viața și Învierea ta.

Acum poți să faci ceea ce nu ai făcut până acum!

Acum poți să faci ca să fii viu, dacă ești un plin de păcate, un rău, un curvar, un criminal, un mincinos și un netrebnic fără sațiu. Acum poți să fii altul, pentru că poți să te ridici ca mortul din Nain și să mergi la mama ta, Biserica, la cea care te-a născut prin Botez sau care te poate renaște prin Botez și prin tot harul ei, ca să fii viu, pentru că acum ești mort!

Deci în Biserica Ortodoxă nu avem postere cu Michael Jackson, nici nu dăm prezervative, nici nu facem întinderi  de piele ca să trăiască omul 100 de ani neîntors, ca ceasul și nici nu îngropăm doar morți și mâncăm doar colivă și zicem doar: Doamne miluiește! Ci aici, în Biserica Sa, îi facem pe morți să fie vii! Înviem morții, tot felul de morți, tot felul de monștri.

Cu harul Treimii înviem pe cei morți de demult, din pruncie, morți prin și în multe păcate și îi facem oameni noi, nu pentru 100 de ani ci pentru toată veșnicia. Aici rezidim lumea, deși nu toți o simt, nu o văd, nu o înțeleg! Ai îi facem pe oameni noi, cum nu i-ar fi făcut comunismul sau cum nu îi va face capitalismul nici dacă trăim câte o mie de ani fiecare.

Pentru că numai în Trupul mistic, tainic, divino-uman al Bisericii oamenii învie, oamenii se transfigurează, se îndumnezeiesc în mod real și strălucesc mai tare decât toată galaxia de stele luminoase.

Așadar nu dăm oamenilor lucruri trecătoare, umane, perisabile în Biserică, în primul rând, ci lucruri durabile, netrecătoare, veșnice. Iar dacă mănânci un colac, un strugure, o lingură de colivă sau bei un pahar de vin, toate binecuvântate, sfințite la Biserică, te umpli nu doar de mâncare și de băutură…ci și de har, pentru că harul e ținut, purtat și se transmite oamenilor în și prin materie, după cum raza soarelui e și luminoasă și călduroasă în același timp, dar și materială.

Cuvintele Domnului, cu certitudine, au umplut-o de nădejde, de har pe văduva sărmană și îndurerată din Nain. Acel: Nu plânge! a străpuns-o, pentru că acel cuvânt a fost spus de Cel care, prin cuvânt, a creat toată existența.

Și cuvântul Lui, care e adevărul și viața noastră, și atingerea Lui și porunca Lui au stârnit, au readus, l-au umplut de viață pe cel mort. O, cuvintele Lui, gesturile Lui, atingerile Lui, ale Celui care S-a îmbrăcat în materie, Care S-a născut din Fecioară și nu a făcut pe Fecioară să fie fără fecioria ei, trebuie înțelese de către noi, pentru că înțelegem astfel cum harul mișcă și însoțește deopotrivă ființa noastră spre bine.

În și prin și întru harul Treimii toate viază și se mișcă, toate înviază și sunt pline de existență, de viață în har. Pentru că Dumnezeu e Dumnezeul celor vii, al celor care Îl simt ca viu și absolut necesar și nu e simțit, de aceea nu pare să fie și al lor, de cei morți prin păcat, de cei care mai curvesc sau mai fură puțin, că și așa nu au curvit sau nu au furat destul.

Să lăudăm, deci, pe Cel care ne face vii, pe Dumnezeul nostru treimic, Care ne scoate de la moarte la viață și de pe pământ ne transmută în cer, pentru ca să ne bucurăm în comuniunea, în corul imens al Sfinților și al Îngerilor Lui! Să ne bucurăm și să înviem! Să învie în noi Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii  Lui, gândurile de doi lei ale grijii de multe și ale bădărăniei!

Să fim vii, căci pentru aceea Dumnezeu S-a arătat pe pământ și cu oamenii a petrecut, ca să ne facă locuitori frumoși și îndumnezeiți ai Împărăției Sale! Amin!

Un comentariu la „Predică la duminica a 20-a după Rusalii (2009)”

  1. Epifania insoteste plansul bucuros si Domnul tese ardoarea mangaitoare a bucuriei tainice.

    Domnul Se-trupeaza si glasuieste cu cei ce plang,
    pregateste sublim de frumusete pe cai oriunde.

    Domnul ne cauta si -Si face lacrimi de sange pe cand Se roaga;

    Domnul paseste ca uriasul in penele sumbre
    de-navaluite somptuozitati disperate;

    Domnul ne unge si ne aduna,
    Domnul ne stie si ne cunoastem in El…

    Domnul e Domnul firii de ambe tonuri;

    Domnul e aur ce-ntoarna estetii pe cale de munte.

    „Iubite-voi, Doamne, vartutea mea!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *