Zi: 21 octombrie 2009

decât foarte rar. Cel mai adesea se formulează ceva în limba română. Tocmai de aceea un Eminescu, un Nichita Stănescu, un Botta sau un Sfânt Antim Ivireanul nu apar, în mod excedentar, pe la toate colțurile României.

Românii care învață limba română la școală nu știu limba română! Poți să știi cum se face acordul între subiect și predicat. Poți să știi care e pluralul unui cuvânt, care e diferența dintre antonim și omonim, unde se pun virgule, care e rolul semnului întrebării…dar prin astea toate nu înveți limba română, ci doar încerci să observi malurile acestui ocean, care e limba română.

Cei care vorbesc limba română nu stau la malul oceanului și fac plajă! Cei care vorbesc și gândesc limba română se scufundă în ocean, știu ce are oceanul pe dedesubtul lui, că în ocean sunt și foci de mare și rechini, dar și delfini, că sunt scoici dar și că apa e amară uneori.

Tocmai de aceea pe stradă, în conversații banale și sterile, în interviuri, la televizor…se vorbește româna negândită, șablonată, limba română periferică și nu cea care e una cu tine. Limba română una cu tine e o limbă ființială, e o limbă care te exprimă. Limba care nu te exprimă nu înseamnă nimic, chiar dacă e academic vorbită sau bine îngrijită.

Tocmai de aceea omul, oricât de prost e, simte că o scriitură nu e bună pentru că nu îl atrage. De ce? Pentru că nu a trecut niciodată prin omul integral…ci numai prin câteva sute de sinapse hodorogite de nelucrare.

Prefer greșelile de scriere și de ortografie ale lui Mihail Eminescu, decât o carte a unui academician român, care spoliază limba română și cărțile altora. Le prefer…pentru că sunt greșeli geniale, greșeli trudite, greșeli de neatenție plină de efort, de gândul de a face, de a face, de a face, de a face și mai mult și azi și mâine și peste trei zile, de a face și de a nu sta ca tuta.

Prefer gândirea, sensul profund al vieții celui care vorbește.

Dacă cumpăr o carte nu o cumpăr pentru că a scris-o X, care e star căzător la TV sau care e mare intelectual fără operă. O cumpăr ca să văd și să cunosc viața plină a unui om, plină cu dureri, cu tăceri, cu bucurii, cu obsesii, cu neajunsuri, cu ofuri și reconsiderări. Mai cumpăr eu și ce nu îmi trebuie…dar despre astea am mai vorbit.

Însă limba română e rară în România noastră, chiar dacă credem că toți o parlim bine în română. Nu, nu o vorbim deloc bine, pentru că nu îi cunoaștem profunzimile!

După 100 și ceva de cărți scrise în limba română, dați-mi voie să cred că înțeleg măcar 1 % din  taina limbii române! Și dați-mi voie să nu accept sfaturi în materie de limba română, limba engleză, limba greacă, limba africană, de la cineva, care le știe doar periferic și doar pseudo-gramaticalistic.

Dacă greșesc ceva, dacă ceva nu pare lizibil, dacă ceva nu e bine formulat, cred, simt și știu că un om de bun simț înțelege ce am scris dar și eforturile mele continue, năucitoare, care ar trebui să îl smerească. Numai proștii și nesimțiți nu se smeresc în fața măreției!

Există mulți străini în România, de mulți ani, care vorbesc prost limba română, chiar și după 40 de ani de stat lângă ea iar dacă mă  întâlnesc cu unul și îmi vorbește…nu voi râde ca proasta în târg niciodată, dacă îl aud vorbind, pentru că înțeleg eforturile pe care le face. Iubesc când cineva se efortează pentru limba română! Iubesc cum sună limba română sau greacă sau arabă sau incașă la unul, care iubește să cunoască mai mult, mai viu, mai autentic limba română.

Sfântul Augustin al Hipponei e greu și profund în limba engleză, ca și în limba latină. Sfântul Maxim Mărturisitorul e greu și abisal în limba greacă, ca și în limba arabă, ca și în limba română. Shakespeare e greu și profund în limba engleză veche, ca și în limba engleză nouă, ca și în limba română.

Tot ce e gândit acum, pe loc, tot ce e trecut prin tot omul e greu.

Limba română gândită e grea, e abisală, cocoșează pe găgăuți, îi enervează pe gură cască, le tumefiază așteptările celor care cred că știu totul.

Prefer  limba lui Creangă în locul limbajului fals elitist al lui Patapievici. Prefer manuscrisele lui Eminescu în locul jurnalelor  mici și serbede ale lui Pleșu și Liiceanu. Îl prefer pe Sfântul Fotie cel Mare  sau pe Sfântul Grigorie Palama în locul unui manual de Dogmatică contemporan. Îl prefer pe Sfântul Ioan Gură de Aur în locul la un milion de predici  contemporane ultraenervante.

Prefer să vorbesc cu o babă agramată despre credință decât cu un mucos de doctor în Teologie, care și-a plagiat teza și nu face nimic ca să nu fie penibil. Prefer să vorbesc cu oameni autentici, dar neșcoliți,  care simt limba română și o respectă, decât să mă iau la contre pe baza formei unui cuvânt, care se zice așa și nu așa.

Nu se gândește în limba română profund! Nu se formulează frumusețea și durerile omului la moduri copleșitor de autentice! Folosim limba după cum mototolim banii în buzunar, după cum ne vărsăm burta la veceu.

Oare nu e observabil acest lucru? Pe mine mă năucește…

Cum să strigi către Dumnezeu, cum să I te rogi Lui, dacă nu știi să îi spui lucruri frumoase, lucruri autentice? Cum să te rogi ca un nespălat lui Dumnezeu? Rugăciunea e o poezie fără seamăn, o artă uimitoare, chiar dacă e formată din 10 cuvinte. Trebuie să știi ce cuvinte trebuie să Îi spui lui Dumnzeu.  Nu poți să Îi spui tot felul de banalități, sforăituri fără tangență cu tine.

Așa că, mai ușor cu nasul pe sus, în limba română! Limba română e o taină pentru români atâta timp cât nu îi cunosc sfințenia, frumusețea, abisalitatea, cutezanța, cuprinzimea, inefabilitatea ei, nelăsarea ei în seama oricărui tâmpit mai savant sau mai puțin savant. Limba română cere netâmpire, adică sfințenie, pentru ca să ți se deschidă, să îți vorbească!

Și când ți se deschide limba ta, încep să ți se deschidă toate limbile pământului, pas cu pas, pentru că Duhul lui Dumnezeu e Cel care te coboară în limbă, te face să o simți în tine, să o trăiești, să fii în ea, să înnoți în ea. După aceea te apuci de tradus, pentru că înțelegi esențialul comunicării, taina comunicării, harisma comunicării cu propria ta originalitate și cu originalitatea altora.