De unde… succesiune apostolică?

Peste ceva timp vom edita la nivel online o sursă patristică, care vorbește despre succesiunea apostolică, în credință și har, în Biserica  Ortodoxă de veacul al 2-lea și despre ereticii gnostici din acea vreme, care, ca și cei de astăzi, considerau că Îl cunosc pe Dumnezeu mai bine decât Se cunoaște Acesta pe Sine și…mai ales, că Îl cunosc sau că poate fi cunoscut Dumnezeu în afara Bisericii Ortodoxe, care vine de la Apostoli.

Până atunci însă…pe 22. 10. 2009, pe televiziunea Speranța TV, televiziune adventă din România, cult cu mare expansiune și orgoliu în județul Teleorman și nu numai, între orele 13-14, un moderator cu aer drăguț, dacă nu aș știi că e și adventist și care zâmbește excedentar mai tot timpul, a pus o întrebare, care li se pune adventiștilor și tuturor la un loc: de unde succesiune apostolică pentru adventiști?

Era invitat un pastor mai în vârstă, din stafful de sus al cultului, cu un aer mormântal, rece și un pastor mai tânăr, cu un aer cadaveric, dar care…zâmbeau. Și cel în vârstă o scaldă… Ce spune? Da, adventismul nu are nici 200 de ani de la înființarea lui și nu are succesiune apostolică de la Hristos…Dar, continuă el, totuși, Biserica adventă are chemarea lui Dumnezeu și fiecare pastor e instituit de către Biserică și reprezintă credința și oficiul Bisericii.

Adică nu suntem proști…dar ne prefacem. Adică nu avem succesiune apostolică…dar avem Biserică! Alo! Nu poți să ai Biserică fără succesiune, pentru că succesiunea e numai în Biserica lui Hristos. Același lucru le va spune Sfântul Irineu al Lyonului (iată că am deconspirat o viitoare editare, în două volume, a magnificei cărți Împotriva ereziilor) gnosticilor.

Sfântul Irineu le spune acestora, că nu poți sta în afara Bisericii Apostolice, care vine prin episcopii ei de la Apostoli și să crezi că ai revelații, credință, minuni, Biserică etc. Nu poți inventa Biserici pentru că ai Scriptură păstrată de Biserica Ortodoxă peste timpuri sau nu poți inventa Scripturi, ca mormonii, și să spui că ai mandat de la Hristos.

Cel mai tânăr, pastorul mai tânăr, cu aer cadaveric, și-a exprimat opinia în emisiunea monitorizată de către noi, că nu crede că în România există Biserică cu succesiune apostolică, pentru că ea s-a pierdut în timp.

Alo! Dacă s-ar pierde succesiunea apostolică, în credință și har…lucru care nu se poate petrece, nu am mai avea nicio Biserică, oricum s-ar numi ea. Însă teologia nu e pe toate cărările și nici pe toate blogurile și nici prin toate mințile, ci numai acolo unde oamenii sunt creștini ortodocși și stau adânc înrădăcinați în Tradiția Bisericii.

Pr. Prof. Vasile Mihoc și evreii mesianici

Emisiunea Shalom Israel, de pe televiziunea Credo TV, care am înțeles că e o televiziune românească baptistă, 22 oct. 2009, ora 15.00-15.41. Invitatul emisiunii: părintele profesor Mihoc, lângă o icoană ortodoxă imensă, pe scaun, față în față cu realizatorul emisiunii, care nu a încercat tactica…asperităților confesionale.

Conținutul emisiunii: anumiți evrei de astăzi se convertesc la credința în Iisus Hristos, pe care Îl recunosc ca Mesia și și-au constituit un cult de esență neoprotestantă, cu Botez și Cina Domnului, dar care sunt deschiși spre problema Tradiției, a succesiunii apostolice și a cinstirii Maicii Domnului, în relief ortodox.

Spicuim din substanța emisiunii.

Există reminiscențe de ură între evrei și  creștini până astăzi. De Purim, cel omorât…e un fel de Hristos răstignit. 90.000 de creștini au fost omorâți de evrei în timpul ocupației persane în Țara Sfântă. Evreii îi cumpărau pe creștini de la persani pentru ca să-i omoare.

O ură întreținută, pe creștini, în comunitățile din sânul evreilor…până astăzi.

Invitatul ortodox numește comunitatea evreilor mesianici: „Biserica mesianică”, deși, cred că e o exagerare.

„Cel mai mare păcat e generalizarea”, spune părintele Mihoc. Adevărat! Evreii mesianici discută cu ortodocșii și ei se pot constitui în factorul de convertire al evreilor.

Limba ebraică a fost moartă aproape 2000 de ani și reactivată printr-un efort colosal în secolul al 20-lea, odată cu instituirea statului Israel.

Părintele profesor Mihoc consideră convertirea evreilor drept „o minune care trebuie citită și aprofundată în Duhul Adevărului”, pentru că, accentuează Sfinția sa, nu avem de-a face cu „o minune facilă”.

Semnul întoarcerii lui Israel la Ortodoxie e un semn eshatologic. Dar, subliniază vorbitorul nostru, nu trebuie să uităm, că și noi avem un aport la împlinirea acestui  semn eshatologic și la venirea lui Hristos, subliniind astfel un text petrin eshatologic.

Boala credincioșilor de astăzi, spune același, e „puținătatea credinței”. Avem o credință care nu face minuni, care e superficială, adică nu ne schimbă și nu îi schimbă nici pe alții.

Ne trebuie experiența vieții cu Hristos, pentru că aceasta ne duce la iubirea de El. „Îl cunoști pe Hristos căutându-L cu adevărat”. Și vorbitorul nostru ne vorbește în acest cadru, despre cum l-a surprins și îl surprinde Hristos Dumnezeu în viața sa creștină.

Moderatorul încearcă să îl elogieze spunând, că are 13 copii ca și Sfântul Patriarh Iacov, din VT. Și, la final, mărturisește despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de familia sa numeroasă, unde se întâmplă evenimente peste evenimente, pe care nu le pot trăi familiile cu puțini copii sau fără copii.

Strategie adventă

Joi, 22 octombrie 2009, Speranța TV, post de televiziune advent din România. Coordonata orară pentru înțelegere: orele 19-21. Urmărind programele în acest spațiu orar ale televiziunii amintite, mi-am dat seama, că strategia adventă televidoidă, adică pentru televiziune e de integrare a privitorului în familie.

Credinciosul advent vine acasă, pe la ora 19, el e puțin numeric în România…și are nevoie de introducere a lui în familie sau de consolidare a ideii de familie, fapt pentru care i s-a servit, de la ora 19 fix,  o jumătate de oră de…emisiune culinară.

O doamnă bucătar și un domn pe care crăpa cămașa, amândoi plinuți, ne-au explicat cum se face smântâna de soia, cum se face o tocană de ceapă cu roșii și cum se pune tocana peste 4 ardei capia făcuți la cuptor și apoi albul de soia.O emisiune calmă, cu umor ponderat și cu eficiență…culinară.

De la 19. 30 urmează ceva șters, o altă emisiune, pentru ca proiectul familia să ia final cu emisiunea dintre orele 20-21, care e o emisiune pentru copii, o oră cu povești, prin care îi pune pe aceștia ca să facă nani-nani.

Deci tronsonul orar integrează pe credinciosul advent în familie și nu în societate, după cum face televiziunea concurentă, ortodoxă, Trinitas TV, care le dă credincioșilor ei știri între 19-21, după modelul secular, pentru ca să înceapă problematizările zilei pe Biserica azi, de la 21 în sus.

Pentru postul advent românesc, problematizările teologice încep cu ora 22. Și ieri a fost un moment special pentru cult, pentru că se împlinesc nu știu câți ani de la decepția 22 octombrie 1844, unde s-au calculat inexact lucrurile.

Și astfel am dedus, că adventiștii fac, prin televizor, o campanie de solidificare a familiei și de etanșeizare a ei, pe când noi, ortodocșii, încercăm o ancorare a familiei în societate, atâta timp cât familia ortodoxă e activă și nu pasivă  din punct de vedere social sau distantă față de societate.

Labirintul în catedralele romano-catolice

Paolo Santarcangeli edita în 1967, la editura Firenze, cartea Il libro dei labirinti (Cartea labirinturilor), care va fi editată în română în 1974, la Ed. Meridiane. Vom cita pentru tema noastră P. Santarcangeli, Cartea labirinturilor. Istoria unui mit și a unui simbol, vol. II, trad. din lb. ital. de Crișan Toescu, Ed. Meridiane, București, 1974.

Acesta își dă seama că, începând cu secolul al 12-lea, în bazilicile romano-catolice apare tema labirintului. În acest vol. 2, problema luată în discuție  e discutată între p. 110-131.

La p. 113 acesta spune următoarele despre labirinturile din bazilici: „Este foarte ciudat (și de aceea îl menționez), faptul că, deși sunt situate pe solul sau pe zidurile bisericilor, pe niciunul din labirinturile cunoscute nu apare semnul crucii sau vreo altă emblemă creștină”.

Adică apare acest simbol păgân, după 12 secole, cu aceeași formă din antichitatea păgână, dar fără să fie încreștinat.

De ce? Nici autorul nu a avut o explicație plauzibilă la acest gest.

Scrisul nu poate fi „detașat”

Nu poți scrie detașat, separat de ceea ce scrii. Însă acest lucru nu înseamnă că nu poți fi echidistant față de ceea ce scrii.

Poți să iei distanță critică față de ceea ce scrii pentru că poți să evidențiezi, deopotrivă, și binele cât și răul unei persoane, unui gest, unei cărți sau ale unui eveniment.

Dar nu poți fi dezimplicat în ceea ce scrii, pentru că scrisul e o implicare directă și totală.

Atașamentul, adică iubirea de a scrie implică judecata. Nu se poate iubi decât cu judecată, în mod critic adică.

Nu poți fi scriitor sau teolog fără să vrei, adică fără să te implici. Pentru că acestea două cer atașament total, față de ceea ce trăim și scriem.

Note critice

Am refrunzărit astăzi vol. 1 din publicistica lui Constantin Noica (Semnele Minervei, 1927-1929, Ed. Humanitas, 1994) și am reînțeles cât de importante sunt micile fărâme de text critice la diverse evenimente și vivazi de numite persoane.

Noica se pronunța despre o carte, despre un scriitor, despre o idee, despre o aniversare, spre exemplu: la 50 de ani de viață ai părintelui Gala Galaction. Toate aceste note erau banale pentru lumea lui, cotidiene, numai că acum ele au devenit o frescă a unei lumi la care nu mai avem acces, decât numai prin intermediul unui astfel de demers: scrisul la zi despre multiple evenimente ale zilelor noastre.

Notele sale de revistă sunt ca blogurile noastre: însemnări despre orice.

Însă ele ne inițiază într-o lume moartă, într-o lume de la care aflăm lucrurile esențializate, filtrate prin mintea unui văzător al epocii sale.

De aceea cred că e nvoie de tot mai multe note critice la diverse evenimente ale zilei, pentru că ele se vor constitui  în fresca lumii noastre pentru lumea viitorului. Acum putem scrie lumea viitorului, lumea noastră pentru viitor.

1 2