Demonism Versus Deification

In the Gospel of this sunday, we are dealing with the healing of the Gerasene demoniac. And „when he [the demon] saw Jesus, he cried out  and fell down before Him, and said with a loud voice: What have you to do with me, Jesus, Son of the Most High God? I beseech you, do not torment me!” (Lk. 8, 28).

Why speak the demons, from demonized, before Him? Why they not be giving strong before Him? Because demons are creatures, fallen creatures and are not on an equal footing  with God. Demons are against God, for they are free to do whatever they want, but they do not decide instead Him. And they talk, because He allows them.

So God’s power is not equal to that of demons. But they were allowed by Christ to enter into pigs. And in the pigs devils show wanted to make it man: to kill him. But God has not allowed to kill the man, but the herd of pigs allowed death, because it is contrary to the Law of Moses.

Id est, who does not gather with God scatters. And we lose, every time we lose, it does not look what we personalize, but choose what makes us sick. Demonization means the annexation of Satan. And the demonization is the opposite the deification, who is joining the Lord, that to be one spirit with Him.

In the Orthodox Church, at Baptism, who is baptized is exorcism of demons. Exorcisms are liturgical prayers. In the name of Holy Trinity, demons are commanded to leave the one, who comes to Baptism and then he is asked to forsake Satan and to be united with Christ, his God.

Therefore, the orthodox spiritual life is a life in God’s grace, a life of asceticism, the fight against our passions. Fighting with passions is a battle with demons, who push us to evil. And this fight is against demonization.

All sin makes us Satan’s room. It demands the confession of our sins, for their cleaning. And, as exorcisms,  the confession of sins is also a liturgical work. A work of liturgical renewal of our interiority. And, by the power of Christ Church, priests forgive men their sins, and makes them full of God’s grace again.

Renewing members of the Church is the great mystery of the world. This is done in silence. While the world sleeps in her sins, the Church deificates man, that changes continuously through the glory of the Trinity.

Therefore, the 23rd sunday after Pentecost is a sunday  of  holiness, because it is a sunday in that, the glory of God is proclaimed as  what rebuilds the man. For this reason, man should not be satanic, but Holy. Holiness is the fulfillment of human and that holiness is the holiness of our trinitarian God.

Totul are sens

Protopresbyter George Dion. Dragas, On the Pristhood and the Holy Eucharist, Published by Orthodox Research Institute, Silver Lane Rollinsford, 2004, XIII + 93 p.[1]

Sfântul Simeon al Tesalonicului a fost arhiepiscop timp de 13 ani, până la invazia turcilor din 1430[2]. El a urmat teologia Sfântului Grigorie Palama și a avut relații strânse cu Sfântul Calist și cu Sfântul Ignatie Xantopol[3]. Adoarme în 1429[4].

Sfântul Simeon al Tesalonicului a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în 1981 și e pomenit, în fiecare an, pe data de 15 septembrie[5].

Cartea despre rânduielile liturgice a Sfântului Simeon, tipărită la Iași, în 1683, de către patriarhul Dosithei al Ierusalimului va fi preluată în PG 155, în 1866[6].

Comentează aici Tratatul de Preoție al Sfântului Simeon al Tesalonicului, care a fost dedicat unui proaspăt monah, pentru ca acesta să cunoască importanța preoției, temă centrală în teologia sa[7].

Preotul e cel care slujește Tainele nu în mod simbolic, ci real[8]. De aceea Sfântul Simeon consideră, că demnitatea preoției e mai mare decât demnitatea dată Îngerilor[9].

Prin Botez și Euharistie, preoții devin „părinții fiilor lui Dumnezeu sau părinți ai acelora, pe care îi face să fie dumnezei prin har”[10].

Preoții au puterea de a face acte dumnezeiești, fiind colaboratorii lui Dumnezeu la mântuirea neamului omenesc[11].

*

Karl Barth, Church Dogmatics, The Doctrine of the World of God, vol. I. 1, Ed. T & T Clark International, 2004, 503 p. [12]

Dogmatica e o disciplină teologică și teologia este o funcție a Bisericii[13], spune autorul. Teologia este o știință[14] și ea este produsă de către Biserică[15].

„Dogmatica este o parte din lucrarea de cunoaștere a omului”[16]. Însă „Bisericii i s-a dat făgăduința de a fi criteriul credinței creștine, adică a revelației lui Dumnezeu. Biserica poate să verifice Dogmaticile. Pentru că în Biserică, Dogmaticile nu trebuie să fie lucrări speciale de știință dogmatică. Fiindcă Dogmaticile nu pot să fie în afara Bisericii”[17].

„Ascultarea față de chemarea lui Hristos e credința”[18].

„Dogmaticile trebuie să aibă întotdeauna menirea de a fi acte de pocăință și de ascultare. Și acest lucru e posibil numai, dacă te încrezi în insondabilul fundament ontologic și noetic al Revelației lui Dumnezeu făgăduite Bisericii și în puterea credinței înțeleasă în această fădăguință”[19].

Însă Barth pune actul credinței pe seama predestinației dumnezeiești[20], predestinație văzută ca „actul liber al lui Dumnezeu cu omul și lucrarea lui”[21].

„Teologia este în mod genuin și la propriu o lucrare apologetică și polemică”[22].

În p. 33, Barth vorbește despre legătura dintre Biserică și eretici și ereticul Barth spune, că ereticii nu pot avea relații cu Biserica.

Ereticii luteranilor apar în p. 34, nefiind nimeni alții decât romano-catolicii, dar și pietiștii, cât și adepții raționalismului modern,  a căror rădăcină, spune autorul, se trage din „misticismul medieval și din umanismul Renașterii”[23].

Barth accentuează, că prolegomenele Dogmaticilor protestante nu pot să meargă pe același calapod cu cele romano-catolice[24].

Am început să înțeleg de ce a scris Barth așa de mult: avea o ură considerabilă pe catolici și a vrut să dea un fel de Dogmatică, care să se distanțeze de catolici în mod evident. Însă, prima citație patristică a Dogmaticii sale de față a fost din…Sfântul Augustin.

Așa că Barth spune una și face alta. Merge pe același calapod romano-catolic și pe mentalitatea scolastică în scrierea cărții sale fundamentale.

„Numai prin credință, Biserica este văzută ca alegere și sfințire dumnezeiască”[25].

În p. 55 autorul subliniază faptul, că Dumnezeu ne poate vorbi printr-un lucru, printr-un om, printr-un eveniment, printr-o stare politică și socială.


[1] Sursa citată e regăsibilă aici la nivel online.

[2] Idem, p. XI.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. XII.

[7] Idem, p. XIII. Cf. Idem, p. 2, n. 1, Tratatul de Preoție e tot în PG 155.

[8] Idem, p. 2.

[9] Idem, p. 4.

[10] Idem, p. 5.

[11] Ibidem.

[12] Sursa citată, la nivel online, e regăsibilă aici.

[13] Idem, p. 3.

[14] Idem, p. 4.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 17.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 22.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 31.

[23] Idem, p. 34.

[24] Idem, p. 42.

[25] Idem, p. 49.

Importanța logicii

o banca singura

În ultimul timp parcă oamenii nu mai au logică deloc. E bună și logica la ceva. Silogismul nu e doar o formulă. Toată lumea face aserțiuni, dar puțini le așază într-un context cu premise și concluzie, ca să vadă dacă presupunerile lor se validează, dacă au sens și rațiune.

Rămânerea în orizontul imediat a ceea ce se vede cu ochiul liber și se insinuează ca adevărat duce la erori fatale de judecată. Iar erorile fatale de judecată duc la erori fatale de viață, la nefericire, accidente, singurătate, nebunie, sinucidere, moarte și moarte veșnică.

Este, în esență, ceea ce nu mai înțeleg tinerele generații ale zilelor noastre, oripilate din ce în ce mai mult, că trebuie să meargă la școală și să învețe. Și, într-o măsură poate la fel de mare și de gravă, ceea ce nu înțeleg nici cei maturi sau cei bătrâni, destul de mulți, că cititul mult, educația multă, învățătura neîncetată înseamnă istovire fizică și mentală, dar și exercițiul atenției și al libertății interioare, fără de care suntem – cu adevărat – maimuțe lucrătoare și mâncătoare de E-uri.

Ceea ce văd din ce în ce mai mult în oameni este revolta irațiunii. De la cei mici până la cei mari, indivizii mai întâi fac și apoi gândesc. Fac ce le trece prima dată prin cap. Dacă le vine să înjure, să scuipe, să dea cuiva cu ceva-n cap, să strige sau să-și exprime nemulțumirea în orice formă, asta fac. Să te fereacă Dumnezeu de altercații, pentru că poți găsi persoane, care nu mai au limite, chiar și pentru motive banale sau puerile.

Am văzut, în Bucureștiul nostru drag, femei venerabile ca vârstă și înfățișare înjurând nu doar birjărește, dar și cu o răutate șocantă, pentru o nimica toată. Aberațiile răutății se răzbună pe cei care se lasă pradă ei și îi transformă în monștri. Mă întreb dacă asemenea oameni n-ar fi în stare de atrocități sau în cazul unui regim exterminator, câți din cei de azi s-ar oferi fericiți să devină torționari și justițiarii unei puteri demente. Cred că destul de mulți.

Nu știu cât de mult e de vină alimentația sau câte mutații ne produc un regim alimentar și o atmosferă contaminate, dar înregistrez zilnic nenumărate mutații în mentalul unei populații abrutizate de o muncă mecanic-abstractă și de stres, de presiunile unei vieți comercializate până în cele mai mici detalii, în care singurul vis al oamenilor e să ajungă să stea, și în care stresul cronic al unora se varsă ca o maree asupra tuturor și nu ai unde să te ascunzi.

Intoleranța psihicului uman la aberațiile și insanitățile lumii contmporane se transformă, irațional, în intoleranța omului față de semenii săi și determină răzbunarea lui pe mediul dimprejur, deși acesta, săracul, nu e decât o victimă în lanțul victimelor, care se extinde. Pentru că omul ilogic sau irațional nu judecă profund motivațiile durerii și ale mâniei sale, ale agitației sau disperării sale, ci le dă curs fără menajamente față de cei din jur.

Logica te învață să gândești cu premise, demonstrație, scop sau finalitate. Dacă te uiți jur-împrejur, ca Mircea Badea, observi că Dumnezeu nu există, pentru că nu se vede. Dar dacă începi să te gândești, care ar fi premisele unei lumi fără Dumnezeu, ce șanse ar fi ca ea să apară din senin, ce finalitate are un astfel de univers, vezi că nimica nu mai are sens fără Dumnezeu. Până aici, apologia e acceptabilă pentru cei credincioși. Dar și credincioșii și necredincioșii trebuie să folosească unealta minții în orice moment al vieții, pentru că altfel se îndreaptă spre o logică duhovnicească și spre o gândire rațională numai în aparență.

Păcatul și prelestul sunt gânduri fracturate și stări nelămurite interior sau în conștiință, care par bune sau plăcute, dar cărora nu li s-au cercetat temeinic rădăcinile și urmările. Sfinții Părinți din vechime studiau logica, filosofia și retorica ani de zile, mai înainte de a deveni dumnezeiești teologi. Și adesea aveau dascăli păgâni și nu fugeau de ei pentru că aceia erau păgâni și se închinau la idoli, ci învățau ceea ce era natural pentru suflet și folositor pentru gimnastica mentală și pentru sănătatea judecății.

Așa vin astăzi neoprotestații și fură tot ce se poate de la ortodocși și apoi le transformă în neghină. Dar ortodocșii nu se duc să învețe ce e bun și de la ritori, și de la filosofi, și de la literați, și de la artiști, și de la oamenii de știință și de la teologii eretici și apoi să transforme totul în aur, ci bagă capul în nisip, ca să nu se smintească, bieții, cumva, și rămân tot la fel de proști, cum erau și mai înainte, doar cu ecuson de binecredincioși.

Când am început să vin la Biserică, să citesc Filocaliile și Sfinții Părinți, printre primele lucruri pe care le-am înțeles au fost: să privesc patimile din mine și să le înțeleg resorturile, să cunosc logica duhovnicească, a războiului cu gândurile și să reciclez ortodox orice material brut din realitate sau din cărți, transformându-l, implicit, în apologetică.

Credeam că ceea ce am înțeles eu a înțeles toată lumea, care se întoarce cu pocăință la Biserică. Dar aflu, peste mulți ani, că destui se înrolează în partidul ortodox și defilează zgomotos fără niciun drept și niciun merit, doar cu declarații inflamate și autoflatare, cu decupaje textuale și umori resentimentare.

Și toate au legătură cu logica și cu inapentența modernă pentru silogism. Adică pentru legătura neîntreruptă în gândire.

Predică la duminica a 23-a după Rusalii (2009)

http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2007/09/maica-domnului-cu-pruncul.jpg

Predicile anilor 2008 și 2007 la duminica de astăzi.

+

Iubiți frați și surori întru Domnul,

dacă nu suntem biserici vii ale lui Dumnezeu, în care Dumnezeu să fie slăvit prin cuvintele și faptele vieții noastre, suntem, în mod indubitabil, niște case bântuite de demoni. Niște locuri în care se amalgamează binele cu răul sau în care binele este distorsionat în mod masiv și asta înseamnă satanizare.

Satanizarea e o realitate real de crudă, după cum sfințenia e o realitate real de frumoasă. Eliberarea de satanizare e tema Evangheliei de astăzi și ea se face numai prin locuirea noastră de către slava Prea Sfintei Treimi.

Ce se petrece, de fapt, cu noi, într-o stare de posesie satanică, dacă suntem creștini ortodocși? Ne întoarcem la o stare de conlocuire, de împreunare cu demonii, caracteristică vieții noastre de dinainte de Botez, de care am scăpat prin Sfântul Botez. Iar, pentru cei nebotezați ortodox, satanizarea e o realitate de facto, chiar dacă exprimarea ei este mai mult sau mai puțin vizibilă.

Pentru că, dacă citim cu atenție dumnezeiasca slujbă a Botezului oservăm, că noi suntem scoși din conlocuirea cu demonii și aduși spre o unire ființială cu slava Prea Sfintei Treimi. Demonii sunt scoși în mod real din ființa noastră și tot la fel de real se petrece și intimitatea noastră cu Dumnezeul treimic.

Și asta, pentru că slujbele Bisericii Ortodoxe nu sunt simbolice! În cadrul lor noi nu primim promisiuni de iertare și sfințire sau nu ne jucăm de-a îndumnezeirea, ci în fiecare slujbă a Bisericii primim harul Prea Sfintei Treimi, pentru că fiecare slujbă ne oferă realități imediate, duhovnicești, cerești, dumnezeiești.

În Biserică nu există o altă bucurie, mântuire, iertare, sfințire, vindecare în afară de slava lui Dumnezeu sau de harul sau de strălucirea Prea Sfintei Treimi. Viața lui Dumnezeu e numită în diverse moduri, însă, în fiecare slujbă, nu primim altceva decât harul lui Dumnezeu. Niciun ierarh sau preot nu are alt har, unul personal, unul aparte, pe care nu mai îl are nimeni, ci toți sunt locuiți, pe măsura voinței lor și lucrează prin harul lui Dumnezeu.

Însă în Biserica lui Dumnezeu, prin inițiere tainică în credință și în har, există mai multe trepte ierarhice, pentru că episcopul, preotul și diaconul nu se confundă între ei, dar nici nu pot sluji unul fără altul, ci fiecare are treapta lui, foarte bine definită, în construcția Trupului mistic, tainic, divino-uman al lui Hristos, care e Biserica.

De aceea, dacă fiecare rămâne în credință și pocăință, nimeni nu se satanizează. Dar, dacă cineva ajunge să fie iarăși locuit de către demoni, atunci, cu siguranță,  că s-a întors la faptele de mai înainte, la păgânism, pentru că s-a împreunat din nou cu Satana.

Și într-o atare situație, nu trebuie să considerăm că o vrajă, un farmec sau,  mai pe scurt,  că numai din cauza altora, ne vine pacostea asta,  adică să țipăm și să facem tot felul de gesturi aiurea iar noi nu suntem vinovați cu nimic. Ba da, suntem vinovați! Demonii nu pot să suporte inimile smerite, care se pocăiesc, care nu se cred Îngeri din cer.

Dacă vin în cineva, vin pentru că le place acolo, pentru că găsesc fapte și gânduri și gesturi necurate, cu care sau din care se hrănesc, își măresc răutatea. Și când începi să mergi la slujbe, la Biserică și să țipi către Dumnezeu, atunci și dracii țipă ca din gură de șarpe din tine, pentru că, pe de o parte, vor să rămână în tine, care le mai faci voia sau o faci în mod silnic, împins fiind de către ei, dar, pe de altă parte, vor să iasă cât mai repede afară din tine, care ai început să  te rogi, să țipi către Dumnezeu, să postești, pentru că îi arde harul Prea Sfintei Treimi.

Și dracii asta spun din oameni: că îi arde harul lui Hristos. Că îi arde Crucea Lui. Că nu suportă Sfânta Agheasmă. Că nu suportă mijlocirile Maicii lui Dumnezeu pentru oameni. Nu le suportă!

Și dacă dracul nu suportă ceva, bineînțeles că acelea sunt lucruri bune și sfinte și mari și nu lucruri rele. Dacă ar fi fost rele, dacă ar fi fost idolatrie, cinstirea Sfinților și a Sfintelor Icoane și a Sfintei Cruci, bineînțeles că dracii ar fi stat liniștiți, la căldura păcatelor din om. Dar dracii fac spume la gură văzându-le, semn că nu le priește deloc sfințenia.

Însă, dacă demonii intră în oameni, prin faptele rele ale acestora (căci răul e poarta de intrare a demonilor în noi), ei îi chinuie pe oameni și ies din oameni nu cât și când vor iei, ci cât și când dorește Dumnezeu, spre folosul celor chinuiți de către demoni. Vedem la Lc. 8, 29, că Domnul poruncea duhului necurat  ca să iasă din om. Iar la Lc. 8, 32, că El le-a îngăduit în cine să intre, adică în porci.

Demonii sunt niște făpturi căzute ale lui Dumnezeu, prin propria lor voie și ei nu sunt pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Ei nu fac tot ce vor, de aceea nu îi chinuie pe oameni la maximum de răutate, care le trece prin minte, ci Dumnezeu le potolește, le diminuează furia. Și t0t El este Cel care îi scoate pe demoni din om, când acesta dorește să se elibereze de povara satanismului.

Rugăciunile de exorcizare ale Bisericii și toată asceza aferentă unei exorcizări nu sunt acte automate, prin care noi facem slujbe și demonii fug de mănâcă pământul, ci, dimpotrivă, sunt rugăciuni și un mod de viață, care creează  în om o stare de adâncă umilință, de adâncă conștientizare a stării  sale de păcătoșenie și o dorință înfocată după o viață evlavioasă, plină de har și nu de demoni.

Nu numai cei demonizați sau bântuiți de către demoni se folosesc de exorcizările Bisericii, ci și cei care au nevoie de o întărire continuă în har și în toată fapta cea bună. De fiecare dată, la orice  rugăciune de exorcizare, m-am simțit eliberat de demoni și umplut de mult har, de multă bucurie duhovnicească și de teologie, pentru că textele rugăciunilor de exorcizare patristice sunt foarte teologice, sunt pline de teologie dar și de realism sacramental, de eliberare harică de demoni.

Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Ambrozie al Milanului, în traducerea noastră, dar și alți Sfinți Părinți care au scris exorcisme, au făcut multă teologie în acele rugăciuni. Dacă vrem să scriem un tratat de demonologie sau să scriem un fragment, într-un tratat dogmatic, despre demoni, nu putem să trecem nepăsători pe lângă rugăciunile Bisericii și, mai ales, peste exorcismele Bisericii, care sunt texte foarte teologice, foarte frumoase, pline de tăria duhovnicească, ascetică, a luptei cu patimile și cu demonii.

Cu puterea lui Hristos, de a călca peste șerpii și peste balaurii spirituali, adică peste demoni și nu cu putere și tărie de la ei sau cu mușchii lor, episcopii și preoții poruncesc demonilor să iasă din oameni și demonii ies din oameni, deopotrivă, când oamenii se smeresc și când Dumnezeu îngăduie ieșirea lor. Și observăm asta,  din starea celui vindecat sau care începe să se vindece.

Cel  sau cea din care ies demonii și nu mai țipă de nebuni au o altă viață. Cu alte cuvinte, i-a schimbat demonizarea. Le-a fost spre folos, spre înțelepțire și au experimentat ce spunea Sfântul Pavel, că noi nu ne batem cu trupul nostru, ci cu demonii, cu niște ființe spirituale și nu cu unele fabuloase, cu ființe imaginate.

De aceea, există în Tradiția Bisericii Sfinți Părinți, care au fost demonizați sau care au cerut să fie chinuiți de către demoni acum, ca nu cumva să aibă parte de comuniunea cu ei pentru veșnicie. Îmi aduc aminte de un Sfânt Părinte, care a cerut să fie posedat de către demoni, spre smerirea lui și Domnul a îngăduit asta. Și demonii țipau din el și spuneau cât de rău se simt la el, până când au zbughit-o din persoana lui, pentru că nu au mai suportat asceza lui uluitoare.

Așa că nu posedarea de către demoni e cea mai mare catastrofă a vieții creștine, ci păcatul. Oricare ar fi păcatul și pe care noi îl relativizăm până îl facem să fie pozitiv. Adică minciuna, desfrâul, furtul, perversitatea etc. au devenit niște mijloace de îmbogățire sau de parvenire și nu mai sunt văzute drept păcate, ci, dimpotrivă, drept mijloace de trai sau de emancipare.

Dacă aveți în familie, dacă vi se întâmplă sau dacă vedeți pe alții în stare de posesie, nu trebuie să vă credeți și să ne credem mai breji, ca și când ei ar fi munți de păcat iar noi munți de sfințenie. Cei care pătimesc, cu îngăduința lui Dumnezeu, satanizare, boli imense, traume, accidente imense, e semn că sunt mai tari decât noi, care stăm cu fundul la căldurică și ne credem mai sfinți decât ei. Nu, suntem mai slabi decât cei, cărora Dumnezeu le îngăduie să sufere pentru mântuirea lor!

Suntem mai slabi și mai reci decât ei. Pentru că și pactizarea cu demonii cere să ai o minte și o inimă dornică de experiențe, fie ele chiar demonice, decât să fii apatic, să nu te intereseze nimic și să dormi pe tine toată ziua.

Lc. 8, 35 vorbește despre vindecarea celui demonizat ca despre o întregire a minții lui, ca despre o revenire la starea de sănătate mintală dar și duhovnicească. Boala psihică e o incompletitudine fizică și nu duhovnicească sau sufletească. E ca incompletitudinea pe care ți-o aduce amputarea unui deget sau a unui rinichi. Creierul e afectat sau nu mai ai un organ fizic. Însă nu s-a schimbat nimic în sufletul tău, în sensul că nu ți s-a ciuntit o parte din suflet, dacă nu mai ai un deget sau dacă nu mai e inima ta în întregime a ta, ci ai și proteze valvare, pentru că sufletul, fiind spiritual, rămâne intact, oricât de mult s-ar ciopârți trupul nostru.

Însă, fără doar și poate, omul e întreg, când are și sănătate fizică și sănătate duhovnicească deopotrivă. Când omul are minte întreagă, atunci judecă și bine dar e și luminat de Dumnezeu ca să gândească duhovnicește viața lui și tot ceea ce vede.

Așa că, chiar dacă nu țipăm sau nu ne manifestăm satanizarea la cote mari, dacă nu avem minte întreagă, dacă nu suntem lucizi duhovnicește, dacă avem păcate și patimi cu ghiotura, nu suntem oameni întregi, oameni în toate mințile. Integralitatea minții presupune și starea în har, în curăție dumnezeiască.

De aceea nu ne putem lăuda cu simpla sănătate fizică, adică nu ne dor șalele, mergempe picioare și nu suntem răciți. Dacă suntem bolnavi sufletește, dacă suntem o cavernă pe dinăuntru sau un mormânt ambulant, pe două picioare, că vedem bine sau că suntem ministru puțin contează, că tot nu suntem…întregi la minte. Pentru că a fi întreg la minte, tot cf. Lc. 8, 35, trebuie să stăm la picioarele lui Iisus, adică să stăm în ascultare de Dumnezeu întru toate.

Sănătatea noastră integrală se vede din gradul nostru de evlavie, de religiozitate sau de sfințenie. Dacă el e scăzut sau sub zero grade celsius, atunci…unde e mintea noastră? Românul are o vorbă: are mintea dusă cu sorcova. Dacă mintea noastră o ia razna, atunci asta se observă din cum arată starea evlaviei noastre, evlavia noastră. Și unde e evlavie e progres duhovniesc și intelectual, e sporire în toate, e înfrumusețare interioară și nu urâțire interioară, nu atrofiere a simțirilor duhovnicești.

De aceea, să ne rugăm Domnului să ne arate cum suntem fiecare! Să ne arate de ce suferim și ce să facem cu noi. Pentru că voia lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu nu e ca logica noastră. Și vom observa că toate crezurile și fundamentele noastre se surpă și trăim o viață, de care nu ne-am fi simțit capabili mai înainte și pe care o socoteam aiurea pentru noi, dar care reprezintă adevărata noastră împlinire.

Și cel demonizat a început să propovăduiască pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat (Lc. 8, 39). Cel care ieri țipa, astăzi învață spre viața veșnică pe alții. Acest lucru se va petrece cu fiecare dintre noi, dacă ne schimbăm viața de astăzi. Nu contează cine sau ce am făcut ieri. Dacă astăzi devenim alții, prin harul Prea Sfintei Treimi, vom fi luminătorii acelora cu care ne vom întâlni și care se vor minuna de cum arătam…și de ce văd și ce aud de la noi, care am devenit alți oameni în Hristos Dumnezeu.

Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească întru toate! Amin.