Predică la duminica a 23-a după Rusalii (2009)

Predicile anilor 2008 și 2007 la duminica de astăzi.

+

Iubiți frați și surori întru Domnul,

dacă nu suntem biserici vii ale lui Dumnezeu, în care Dumnezeu să fie slăvit prin cuvintele și faptele vieții noastre, suntem, în mod indubitabil, niște case bântuite de demoni. Niște locuri în care se amalgamează binele cu răul sau în care binele este distorsionat în mod masiv și asta înseamnă satanizare.

Satanizarea e o realitate real de crudă, după cum sfințenia e o realitate real de frumoasă. Eliberarea de satanizare e tema Evangheliei de astăzi și ea se face numai prin locuirea noastră de către slava Prea Sfintei Treimi.

Ce se petrece, de fapt, cu noi, într-o stare de posesie satanică, dacă suntem creștini ortodocși? Ne întoarcem la o stare de conlocuire, de împreunare cu demonii, caracteristică vieții noastre de dinainte de Botez, de care am scăpat prin Sfântul Botez. Iar, pentru cei nebotezați ortodox, satanizarea e o realitate de facto, chiar dacă exprimarea ei este mai mult sau mai puțin vizibilă.

Pentru că, dacă citim cu atenție dumnezeiasca slujbă a Botezului oservăm, că noi suntem scoși din conlocuirea cu demonii și aduși spre o unire ființială cu slava Prea Sfintei Treimi. Demonii sunt scoși în mod real din ființa noastră și tot la fel de real se petrece și intimitatea noastră cu Dumnezeul treimic.

Și asta, pentru că slujbele Bisericii Ortodoxe nu sunt simbolice! În cadrul lor noi nu primim promisiuni de iertare și sfințire sau nu ne jucăm de-a îndumnezeirea, ci în fiecare slujbă a Bisericii primim harul Prea Sfintei Treimi, pentru că fiecare slujbă ne oferă realități imediate, duhovnicești, cerești, dumnezeiești.

În Biserică nu există o altă bucurie, mântuire, iertare, sfințire, vindecare în afară de slava lui Dumnezeu sau de harul sau de strălucirea Prea Sfintei Treimi. Viața lui Dumnezeu e numită în diverse moduri, însă, în fiecare slujbă, nu primim altceva decât harul lui Dumnezeu. Niciun ierarh sau preot nu are alt har, unul personal, unul aparte, pe care nu mai îl are nimeni, ci toți sunt locuiți, pe măsura voinței lor și lucrează prin harul lui Dumnezeu.

Însă în Biserica lui Dumnezeu, prin inițiere tainică în credință și în har, există mai multe trepte ierarhice, pentru că episcopul, preotul și diaconul nu se confundă între ei, dar nici nu pot sluji unul fără altul, ci fiecare are treapta lui, foarte bine definită, în construcția Trupului mistic, tainic, divino-uman al lui Hristos, care e Biserica.

De aceea, dacă fiecare rămâne în credință și pocăință, nimeni nu se satanizează. Dar, dacă cineva ajunge să fie iarăși locuit de către demoni, atunci, cu siguranță,  că s-a întors la faptele de mai înainte, la păgânism, pentru că s-a împreunat din nou cu Satana.

Și într-o atare situație, nu trebuie să considerăm că o vrajă, un farmec sau,  mai pe scurt,  că numai din cauza altora, ne vine pacostea asta,  adică să țipăm și să facem tot felul de gesturi aiurea iar noi nu suntem vinovați cu nimic. Ba da, suntem vinovați! Demonii nu pot să suporte inimile smerite, care se pocăiesc, care nu se cred Îngeri din cer.

Dacă vin în cineva, vin pentru că le place acolo, pentru că găsesc fapte și gânduri și gesturi necurate, cu care sau din care se hrănesc, își măresc răutatea. Și când începi să mergi la slujbe, la Biserică și să țipi către Dumnezeu, atunci și dracii țipă ca din gură de șarpe din tine, pentru că, pe de o parte, vor să rămână în tine, care le mai faci voia sau o faci în mod silnic, împins fiind de către ei, dar, pe de altă parte, vor să iasă cât mai repede afară din tine, care ai început să  te rogi, să țipi către Dumnezeu, să postești, pentru că îi arde harul Prea Sfintei Treimi.

Și dracii asta spun din oameni: că îi arde harul lui Hristos. Că îi arde Crucea Lui. Că nu suportă Sfânta Agheasmă. Că nu suportă mijlocirile Maicii lui Dumnezeu pentru oameni. Nu le suportă!

Și dacă dracul nu suportă ceva, bineînțeles că acelea sunt lucruri bune și sfinte și mari și nu lucruri rele. Dacă ar fi fost rele, dacă ar fi fost idolatrie, cinstirea Sfinților și a Sfintelor Icoane și a Sfintei Cruci, bineînțeles că dracii ar fi stat liniștiți, la căldura păcatelor din om. Dar dracii fac spume la gură văzându-le, semn că nu le priește deloc sfințenia.

Însă, dacă demonii intră în oameni, prin faptele rele ale acestora (căci răul e poarta de intrare a demonilor în noi), ei îi chinuie pe oameni și ies din oameni nu cât și când vor iei, ci cât și când dorește Dumnezeu, spre folosul celor chinuiți de către demoni. Vedem la Lc. 8, 29, că Domnul poruncea duhului necurat  ca să iasă din om. Iar la Lc. 8, 32, că El le-a îngăduit în cine să intre, adică în porci.

Demonii sunt niște făpturi căzute ale lui Dumnezeu, prin propria lor voie și ei nu sunt pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Ei nu fac tot ce vor, de aceea nu îi chinuie pe oameni la maximum de răutate, care le trece prin minte, ci Dumnezeu le potolește, le diminuează furia. Și t0t El este Cel care îi scoate pe demoni din om, când acesta dorește să se elibereze de povara satanismului.

Rugăciunile de exorcizare ale Bisericii și toată asceza aferentă unei exorcizări nu sunt acte automate, prin care noi facem slujbe și demonii fug de mănâcă pământul, ci, dimpotrivă, sunt rugăciuni și un mod de viață, care creează  în om o stare de adâncă umilință, de adâncă conștientizare a stării  sale de păcătoșenie și o dorință înfocată după o viață evlavioasă, plină de har și nu de demoni.

Nu numai cei demonizați sau bântuiți de către demoni se folosesc de exorcizările Bisericii, ci și cei care au nevoie de o întărire continuă în har și în toată fapta cea bună. De fiecare dată, la orice  rugăciune de exorcizare, m-am simțit eliberat de demoni și umplut de mult har, de multă bucurie duhovnicească și de teologie, pentru că textele rugăciunilor de exorcizare patristice sunt foarte teologice, sunt pline de teologie dar și de realism sacramental, de eliberare harică de demoni.

Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Ambrozie al Milanului, în traducerea noastră, dar și alți Sfinți Părinți care au scris exorcisme, au făcut multă teologie în acele rugăciuni. Dacă vrem să scriem un tratat de demonologie sau să scriem un fragment, într-un tratat dogmatic, despre demoni, nu putem să trecem nepăsători pe lângă rugăciunile Bisericii și, mai ales, peste exorcismele Bisericii, care sunt texte foarte teologice, foarte frumoase, pline de tăria duhovnicească, ascetică, a luptei cu patimile și cu demonii.

Cu puterea lui Hristos, de a călca peste șerpii și peste balaurii spirituali, adică peste demoni și nu cu putere și tărie de la ei sau cu mușchii lor, episcopii și preoții poruncesc demonilor să iasă din oameni și demonii ies din oameni, deopotrivă, când oamenii se smeresc și când Dumnezeu îngăduie ieșirea lor. Și observăm asta,  din starea celui vindecat sau care începe să se vindece.

Cel  sau cea din care ies demonii și nu mai țipă de nebuni au o altă viață. Cu alte cuvinte, i-a schimbat demonizarea. Le-a fost spre folos, spre înțelepțire și au experimentat ce spunea Sfântul Pavel, că noi nu ne batem cu trupul nostru, ci cu demonii, cu niște ființe spirituale și nu cu unele fabuloase, cu ființe imaginate.

De aceea, există în Tradiția Bisericii Sfinți Părinți, care au fost demonizați sau care au cerut să fie chinuiți de către demoni acum, ca nu cumva să aibă parte de comuniunea cu ei pentru veșnicie. Îmi aduc aminte de un Sfânt Părinte, care a cerut să fie posedat de către demoni, spre smerirea lui și Domnul a îngăduit asta. Și demonii țipau din el și spuneau cât de rău se simt la el, până când au zbughit-o din persoana lui, pentru că nu au mai suportat asceza lui uluitoare.

Așa că nu posedarea de către demoni e cea mai mare catastrofă a vieții creștine, ci păcatul. Oricare ar fi păcatul și pe care noi îl relativizăm până îl facem să fie pozitiv. Adică minciuna, desfrâul, furtul, perversitatea etc. au devenit niște mijloace de îmbogățire sau de parvenire și nu mai sunt văzute drept păcate, ci, dimpotrivă, drept mijloace de trai sau de emancipare.

Dacă aveți în familie, dacă vi se întâmplă sau dacă vedeți pe alții în stare de posesie, nu trebuie să vă credeți și să ne credem mai breji, ca și când ei ar fi munți de păcat iar noi munți de sfințenie. Cei care pătimesc, cu îngăduința lui Dumnezeu, satanizare, boli imense, traume, accidente imense, e semn că sunt mai tari decât noi, care stăm cu fundul la căldurică și ne credem mai sfinți decât ei. Nu, suntem mai slabi decât cei, cărora Dumnezeu le îngăduie să sufere pentru mântuirea lor!

Suntem mai slabi și mai reci decât ei. Pentru că și pactizarea cu demonii cere să ai o minte și o inimă dornică de experiențe, fie ele chiar demonice, decât să fii apatic, să nu te intereseze nimic și să dormi pe tine toată ziua.

Lc. 8, 35 vorbește despre vindecarea celui demonizat ca despre o întregire a minții lui, ca despre o revenire la starea de sănătate mintală dar și duhovnicească. Boala psihică e o incompletitudine fizică și nu duhovnicească sau sufletească. E ca incompletitudinea pe care ți-o aduce amputarea unui deget sau a unui rinichi. Creierul e afectat sau nu mai ai un organ fizic. Însă nu s-a schimbat nimic în sufletul tău, în sensul că nu ți s-a ciuntit o parte din suflet, dacă nu mai ai un deget sau dacă nu mai e inima ta în întregime a ta, ci ai și proteze valvare, pentru că sufletul, fiind spiritual, rămâne intact, oricât de mult s-ar ciopârți trupul nostru.

Însă, fără doar și poate, omul e întreg, când are și sănătate fizică și sănătate duhovnicească deopotrivă. Când omul are minte întreagă, atunci judecă și bine dar e și luminat de Dumnezeu ca să gândească duhovnicește viața lui și tot ceea ce vede.

Așa că, chiar dacă nu țipăm sau nu ne manifestăm satanizarea la cote mari, dacă nu avem minte întreagă, dacă nu suntem lucizi duhovnicește, dacă avem păcate și patimi cu ghiotura, nu suntem oameni întregi, oameni în toate mințile. Integralitatea minții presupune și starea în har, în curăție dumnezeiască.

De aceea nu ne putem lăuda cu simpla sănătate fizică, adică nu ne dor șalele, mergempe picioare și nu suntem răciți. Dacă suntem bolnavi sufletește, dacă suntem o cavernă pe dinăuntru sau un mormânt ambulant, pe două picioare, că vedem bine sau că suntem ministru puțin contează, că tot nu suntem…întregi la minte. Pentru că a fi întreg la minte, tot cf. Lc. 8, 35, trebuie să stăm la picioarele lui Iisus, adică să stăm în ascultare de Dumnezeu întru toate.

Sănătatea noastră integrală se vede din gradul nostru de evlavie, de religiozitate sau de sfințenie. Dacă el e scăzut sau sub zero grade celsius, atunci…unde e mintea noastră? Românul are o vorbă: are mintea dusă cu sorcova. Dacă mintea noastră o ia razna, atunci asta se observă din cum arată starea evlaviei noastre, evlavia noastră. Și unde e evlavie e progres duhovniesc și intelectual, e sporire în toate, e înfrumusețare interioară și nu urâțire interioară, nu atrofiere a simțirilor duhovnicești.

De aceea, să ne rugăm Domnului să ne arate cum suntem fiecare! Să ne arate de ce suferim și ce să facem cu noi. Pentru că voia lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu nu e ca logica noastră. Și vom observa că toate crezurile și fundamentele noastre se surpă și trăim o viață, de care nu ne-am fi simțit capabili mai înainte și pe care o socoteam aiurea pentru noi, dar care reprezintă adevărata noastră împlinire.

Și cel demonizat a început să propovăduiască pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat (Lc. 8, 39). Cel care ieri țipa, astăzi învață spre viața veșnică pe alții. Acest lucru se va petrece cu fiecare dintre noi, dacă ne schimbăm viața de astăzi. Nu contează cine sau ce am făcut ieri. Dacă astăzi devenim alții, prin harul Prea Sfintei Treimi, vom fi luminătorii acelora cu care ne vom întâlni și care se vor minuna de cum arătam…și de ce văd și ce aud de la noi, care am devenit alți oameni în Hristos Dumnezeu.

Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească întru toate! Amin.