Scârțâieli lingvistice teologice

M-am abținut ca să nu spun…perversiuni lingvistice teologice, dar, când spun scârțâieli trebuie să vă vizualizați în minte cele mai enervante sunete posibile, pe care nu le puteți suporta și, pe care, uneori, trebuie să le auziți continuu. O alarmă de mașină timp de …3 ore, când tu vrei să dormi? Cineva taie ceva și te zgârie pe inimă? Te îngrozește cum sună…o piesă muzicală?

Ei, asta pățesc eu când aud vreo Liturghie romano-catolică, vreo predică baptistă, vreun interviu evlavios ortodox, sau când citesc vreun studiu și de-al nostru și de-al altora, în care oamenii, ba se muncesc să inventeze cuvinte ca spovadă sau părtășie sau scriu studii teologice pentru pietre și  nu pentru oameni sau cântă și se exprimă într-un mod atât de nefiresc, de intru în pământ eu când îi aud și îi văd…că ei nu au nici pă dracu…

E ridicol. Pentru mine e ridicol și să scriu despre aceste lucruri ridicole, strigătoare la cer, adică despre cum nu te simți penibil…și stai în fruntea comunității, îți pui numele mare pe carte, te crezi marele împărat al cuvintelor…dar tu ești o durere numai prin simpla ta prezență, nu mai zic…prin vocalizările tale.

Stau și mă întreb, mă tot întreb de vreo 20 și ceva de ani încoace: cum se simt în postura de idioți sau de ridicoli?

Și spun asta gândindu-mă la o poezie din clasa a 4-a, cred, pe care trebuia să o spun pe scenă, la datul premiilor de sfârșit de an. Mi se pare că educatorul sau educatoarea mi-a spus că trebuie să fac un gest, așa, mare, cu ambele mâini, care să sublinieze emoția…poeziei.

În momentul cu pricina… sala plină, părinți, bunici, învățători, praf, căldură, emoții, transpirație, premii, sfârșit de an…și eu obosit…și fără chef de gesturi teatrale…am ezitat, o clipă, două (?!!!) ca să fac gestul…fracțiune de secundă în care, învățătorii se auzeau din…culise, că gestul e…să vină. Și atunci am făcut gestul, la trei secunde…după starea poetică…și m-am simțit penibil.

M-am simțit atât de rușinat, în inima mea de clasa a 4-a, că credeam că tot universul numai la mine s-a uitat, ținându-și respirația și acum e dezamăgit că gestul…poetic a ieșit după trei secunde…și nu înainte cu trei secunde. Însă ăia habar aveau de gest, habar aveau de poezie, nu îi durea nici în bască de poezia mea, ci ei veniseră ca să aibă de unde pleca și numai eu și învățătorul aveam o problemă…cu coregrafia.

Adică vreau să spun, că simt ridicolul de… mă fac roșu în sufletul meu…când văd ceva penibil în fața mea. Acum, că sunt mare actor într-ale disimulării, nu se  mai prinde tot omul de groaza mea de ridicol, din fața ridicolului. Însă, în inima mea, groaza de penibil, groaza la nedreptate, la sfidător, la strigător la cer…e la fel de vie, chiar și mai vie decât în clasa a 4-a.

De aceea nu înțeleg, nu îi înțeleg, pe cei care ies să predice, editează o carte, ocupă un loc public, de maximă vizibilitate, spun o trăznaie, trăznăi, o cisternă de trăznăi pe zi, atât de senini, atât de frumoși la inimă…de te exasperează cu nesimțirea și răutatea lor, ca să nu mai spun de prostie sau indiferență.

De aceea, când aud predica cutăruia, văd cartea cutăruia, văd fața cutăruia…schimb canalul! Dacă îl las deschis canalul…îl las ca să mă enervez, să mă autoexasperez, să îmi tai pofta de mâncare, cheful de viață…dar nu pentru ca să mă simt bine! E și ăsta un masochism, vrei nu vrei, mai ales pe care nu îl vrei, pentru că de ei dai. Ei sunt mai mulți, decât ceilalți, pe care ți i-ai dori tu și pe care ai vrea să îi citești și să îi ai prieteni și cu ei să muți toți munții din loc.

Deci, sufăr…și nu cred că sunt singurul. Însă îmi iau notițe. Notițe temeinice. Și despre ce mă enervează, dar și despre ceea ce mă bucură…îmi iau notițe…și sunt câteva mii de pagini deja.

Jurnalul duhovnicesc e un mod de a supraviețui și, în același timp, de a fi responsabil cu contemporaneitatea ta, pentru că ești dator față de posteritatea ta. Și acolo trebuie să spui lucrurilor pe nume, să fărâmi idolii falși și să creionezi pe adevărații oameni ai lui Dumnzeu, pe oamenii de conștiință, pe cine ți-a dat un ban, pe cine ți-a dat un Bună ziua! și o scrisoare de La mulți ani!, dar să faci schițe vii, lucide, sincere și celor care ți-au dat un picior sau mai multe, ca să cazi în groapă…

Trebuie să fii cinstit cu toți: și cu cei Sfinți și buni, dar și cu parșivii și cameleonii. Trebuie să încondeiezi lucrurile la reala lor valoare. Tocmai de aceea vor fi surprize enorme, multiple și greu de suportat după mine, ale adevărului vieții mele.

Și eu nu îmi romanțez viața, fiindcă nu are rost. De ce? Pentru că vine o zi, se numește ziua cea mare și înfricoșătoare, în care, cu toții vom sta în fața lui Dumnezeu și ceea ce am scris în cărțile mele…același lucru voi da pe goarnă în fața Dreptului Judecător și nu altceva!

Însă, până atunci…o să mai îmi scârțâie multe plăci zgâriate…dar, sper, ca din ce în ce mai mult, să aud și să văd multe minuni de oameni, mulți oameni care să mă extazieze prin frumusețea și sfințenia lor, prin munca lor, prin nepieritoarea lor bucurie și frumusețe duhovnicească, pentru ca numărul celor care mă omoară să fie mai puțin decât a celor care mă învie, chiar și cu simpla lor prezență…

Perversiuni lingvistice

Limba română, fiind o limbă păstrată și sfințită în cultul Bisericii Ortodoxe de 2000 de ani, dacă vrei să o pervertești trebuie să o umpli de patimile tale. Și, să vedem cum sună ceva expresii…perverse sau situații lingvistice.

Spre exemplu: e o doamnă bună. Nu bună la făcut sarmale, nu bună la inimă, nu bună la creșterea copiilor, nu bună în profesia ei…ci doar bună la pat. Însă, cum ești doar tu și ea…bună la pat e o constatare foarte subiectivistă.

O alta: am citit un articol delicios. Delicioasă e o mâncare și numai o mâncare, pe când un articol e deștept, bine sau prost scris și altcumva…Însă, când îl pui  pe delicios, picant, exploziv lângă articol…vrei să spui doar că este excitant și îi cam faci ochi dulci cucoanei despre care scrii.

Limba de lemn cât și falsul intelectualism sunt și ele…perversiuni lingvistice. Nu numai bădărănia fără artă e grețoasă ci și excesul de artă fără viață e enervant până peste poate. Când încerci să spui o idee și îți ies trei pagini nu ai spus nimic. Dar și când vrei să pari standard, dar nu mai ești om, iarăși nu spui nimic cu sens.

Marele nostru om politic; binecunoscuta artistă Mădălina Manole; vă asigur de toată stima și prețuirea mea; îmi exprim sincere condoleanțe din partea mea și a familiei mele…sunt stereotipii fără implicare de vrun fel. Expresii nepersonalizate. Adică: zero exprimare.Îi spui că nu vrei să îi spui nimic. Te faci că te exprimi.

Reversul șablonului…sau frica de a părea ridicol și stereotip naște extrema lapidarității: același DP; ciao!; te pup!; te iubesc!; te aștept etc. Din acest motiv am citit puține scrisori normale la cap, deschise, cu cuvinte de la omul în cauză. E adevărat, uneori trebuie să scrii și multe baliverne sau lucruri comune…tocmai pentru că cel căruia îi scrii…are capul sau experiența lui formată numai din banalități și îl șochezi, dacă ești prea sincer, direct, brutal, abrupt, adică personal.

Dacă spui: Te iubesc! (am mai discutat asta, dar nu strică!) nu spui nimic. E un loc gol. Ca să spui ceva, după te iubesc, înainte sau în locul lui trebuie să mai fie câteva sincerități sincere, care să fie înțelese și crezute de către celălalt, adică acceptate. Dacă nu, bay Loredana!

Tot ceea ce e pervers, adică răstălmăcit, nu e spus de-a dreptul și frumos. Pentru că per + verso, adică perversiunea e să spui placa ailaltă, altceva…decât ceea ce ai în gușă. Ca să fii crezut, trebuie să zici adevărul ăla al tău, gol-goluț, ceea ce nu înseamnă că trebuie să fii bădăran sau să fii ridicol de agasant cu declarațiile tale, impudic și tâmpit. Omul înțelege când ești sincer și, de aceea, nu trebuie să fii ridicol de sincer, pentru că îți sare muștarul sau sosul pe pereți.

Dar, perversiunea lingvistică e căutată și proliferată de către oameni perverși, duplicitari și nu de către oameni simțiți. O ai mare?…nu înseamnă doar mărimea penisului, ci și, Doamne ferește!: Ai tumoarea mare la cap? Sau: Ai pensia mare? Dacă tu ești pervers la cap, să nu te aștepți ca toți să fie ca tine!

De aceea glumele astea date la televizor, în care vine un nesimțit de la oraș, cu microfonul în mână (Și, o, ce bucată i-am face și lui, celui cu…microfonul…la gură!) ca să îl întrebe pe un om amărât în dodii porcoase e o perversiune, care nu are ce căuta la o televiziune, care are obraz subțire. Numai că ale noastre…îl au șorici. Obrazul, de el zic…

Cine nu poate face un material aiurea despre oricine? Oricine poate fi prins cu gura deschisă, cu mucii la nas, căzând, în pat cu nu știu cine, cu părul vâlvoi, cu nădragii în vine, că, de, te-ai oprit pe câmp…și era frumos… Însă a da aceste lucruri mai departe contra cost, în mod sistematic, a le difuza pentru că asta ți-e meseria, a face bani din ele, a-ți lua salariu pe ele și numai pe ele și pe niciun lucru bun…înseamnă a face bani din murdării, din perversiuni.

Onlineul mare se face cu multă muncă. La fel și ziarul și televiziunea de înalt standard, cu siguranță. Nu poți scrie o carte serioasă în parc, ci la masa de studiu, cu multe surse pe lângă tine și cu ore de cercetare. Da, cu muncă, cu dăruire enormă…care e răsplătită cu bucuria pe care o țâșnești în inima oamenilor și de acum și de mai târziu.

Și, din acest motiv, vă îndemn să fiți atenți la limba română pe care o vorbiți, la nuanțele ei, pentru că cuvântul nu e gol de prezența lui spirituală și, pe sub cuvânt, cuvinte, intră și duhul minciunii, al desfrânării, al hoției, al duplicității, al ereziei, al prostiei, al panicii goale de sens…

Nu spunem doar cuvinte, ci cuvinte cu o anume putere! Puterea cuvintelor ne dă de gol. Pentru că poți să emani altceva decât spui că ești sau decât vrei să pari. Cuvintele omoară sau înviu pe oameni, îi denaturează sau îi leagă la ochi. De aceea fiți atenți la cuvinte, imagini, fapte, la ce emană din dumneavoastră, pentru că astea toate se imprimă în alții de aproape…și de departe!

Italiană pentru români (6)

Nu trebuie să eviți lucrurile care te fac mai plin…de înțelepciune. De aceea, trebuie să știi, că: il libro e suo = cartea este a sa. E a sa și nu a altcuiva. De aceea, când iei o frază dintr-o carte trebuie să o și citezi, într-o lucrare științifică, pentru că nu îți aparține. Dacă nu o citezi, urmările sunt că ești…un hoț lamentabil.Și cartea din hoție…nu e inginerie, ci prefăcătorie.

Însă există și: senza voglia = fără voie. Voglia= voie. Vă aduceți aminte de moglia, de data trecută, care e soție…și nu molie.

in montagna = la munte; in cima = în vârf; al mare = la mare; allo stop = la stop, adică la intersecție…

Forza, ragazzi! = Curaj, copii! Cu forza o știu fotbaliștii…Dar, când vreți să vorbiți cu o doamnă, spuneți: Signora, sia gentile! = Doamnă, fiți amabilă! Gentilețe, gentilisim…Și, dacă duci geanta e ori gentilism….ori servilism.

Numai că gentilismul e dezinteresat, pe când servilismul sau pupincurismul e interesat și e hoțoman. Dar, uneori se confundă servilismul cu gentilismul sau gentilismul cu servilismul…și subalternii par drăguți sau șefii par drăguți…când, de fapt, sunt indolenți și prefăcuți.

Acum, dacă aveți copii: Zitti, bambini! = Liniște, copii! Da, la pisică se zice t…iar bambinii sunt copiii. Există copii frumoși, copii râzgâiați, copii geniali, copii de bani gata, copii din flori, copii de pripas, copiii nimănui…

Și, răul din noi și dintre noi se produce și se provoacă, când…ești un: uomo di cuore duro = om tare la inimă, rău, indiferent. Inimă dură, inimă de țigancă, inimă parșivă, inimă împuțită, inimă bolnavă, inimă albastră, inimă și inimioară, inimuță, inimos, Inimăroiu…

Giorno e notte = zi și noapte. Când totul e giorno, adică când mai ai zile, înseamnă că nu te-a lovit gripa porcină, nici tramvaiul, nici nu ți-a căzut Casa Poporului în cap și nici vreo rachetă.

Acum, dacă intri la veceu sau ieși din metrou, trebuie să știi că ingresso = intrare iar uscita = ieșire. Trebuie să scrie undeva, mare. Când intri atunci ești agresiv, intruziv, iar când pleci, atunci o ușchezi, adică o iei la sănătoasa, adică pleci ca nebunu’ de capul tău. Ușcheală…cred că vine de aici, de la uscita = ieșire.

Acum, un proverb, știut în română: Chi semina vento, raccoglie tempesta = Cine seamănă vânt, culege furtună. Vento= vânt, ventilație, vânturi…pardon.. iar tempesta, tempestiv, intempestiv… Vine ca Vântu în viața ta…și te lasă fără bani în conturi.

Adică, uite, nu e, asta are, asta n-are, balerina dansatoare… ți-au luat băieții banii și te lasă cu buza umflată…pe post de… curgătoare în jos. La o adică se poate curge și în sus…nu asta e problema! Se poate curge și lateral…sau razant cu moartea…

Noi, românii, cred că avem o problemă cu pleonasmul…pentru că nu ne gândim viața decât fals realistic și nu și subatomic, adică intramolecular sau mergând pe lună sau în veșnicie. Pentru că nu în toate sistemele de viață a curge în jos sau a cădea în jos…înseamnă și…a cădea, de fapt.

La fel, aceeași problemă avem cu superlativul, când vorbim despre Dumnezeu și viața sfântă, unde există mai desăvârșitul și mai sfântul, care sunt o realitate, pentru care nu avem termeni de comparație proprii, la nivel uman. Există Sfinți mai Sfinți decât alți Sfinți și stări duhovnicești mai desăvârșite decât alte stări duhovnicești…și nu ai termeni ca să exprimi așa ceva.

Viața, experiența, bate nu numai filmul, ci și limba română și oricare altă limbă a lumii, pentru că e mai bogată decât lexicul și decât culoarea și decât sunetul și decât mișcarea. Dacă ajungi să trăiești stări, experiențe, dincolo de normalul acesta îngust, pe care îl știu mai toți, de normalul senzorial și intelectual, trăiești stări, care nu mai au termeni de comparație.

storia = istorie; la tavola = masa; il sasso = piatra; la bellezza = frumusețea; la malattia = boala, adică la noi: maladia, care e același lucru.

l’amicizia = prietenia, amiciția; la pioggia =ploaia; l’arcobaleno = curcubeul, adică arcul de apă prin care trec razele soarelui și îl vopsesc.

Dacă la noi substantivul e mai hoț, pentru că are și neutru, la italieni  substantivul  e ori albă, ori neagră: masculin sau feminin. Genul e stabilit de terminație sau de sensul substantivului, adică trebuie să îl simți ce vrea, ce îți spune substantivul într-o frază.

Dar, până dăm cu capul în substantiv…vă urez noapte bună!

Apartenența comunitară

Am făcut pe Twitter, două liste comunitare: una cu twitterii români și alta pentru persoanele celebre pe care le urmăresc. Azi-noapte însă Chirbit a făcut și el o listă cu chirbiții săi, printre care sunt și eu, adică cu cei care avem cont pe platforma sa audio, lucru care m-a bucurat și pe care l-am votat imediat ca pe un lucru foarte bun.

După toate probabilitățile, Marius Cârneală e cel care a creat comunitatea Știri ortodoxe (ar trebui să specifice acest lucru pe platforma sa, adică numele celui care orchestrează totul), unde trage RSS-urile a câteva bloguri ortodoxe.  Iarăși o idee bună, atâta timp cât invidia, prostia sau alte considerente ne separă. Comunitatea, chiar și ca idee sau chiar și în stadiu de plan…creează sau împinge la coeziune, la comuniune.

De ce? Pentru că vezi ce fac și alții și încerci să faci și tu ceva pentru ca să fii cu alții, pentru ca să fii competitiv, pentru ca să fii mai înțelegător și mai larg la experiență, mai profund.

Comunitatea adică produce emulație, încurajează, incită la bine. Comunitatea te împinge însă și la muncă și la responsabilitate. Nu e de ajuns doar să îți pui eticheta de  creator de online ortodox și gata, ci trebuie să dovedești că poți, că faci, că ești dinamic, că ai căutare.

Deci e bine să ai apartenență comunitară, dacă vrei să faci lucruri serioase. Dacă nu, îi tragi în jos și pe ceilalți. Și ca să fii al comunității trebuie să creezi, nu doar să-i copii pe alții, să ai proiecte și nu doar fumuri, trebuie să te implici și nu doar să dai din plisc.