Scârțâieli lingvistice teologice
M-am abținut ca să nu spun…perversiuni lingvistice teologice, dar, când spun scârțâieli trebuie să vă vizualizați în minte cele mai enervante sunete posibile, pe care nu le puteți suporta și, pe care, uneori, trebuie să le auziți continuu. O alarmă de mașină timp de …3 ore, când tu vrei să dormi? Cineva taie ceva și te zgârie pe inimă? Te îngrozește cum sună…o piesă muzicală?
Ei, asta pățesc eu când aud vreo Liturghie romano-catolică, vreo predică baptistă, vreun interviu evlavios ortodox, sau când citesc vreun studiu și de-al nostru și de-al altora, în care oamenii, ba se muncesc să inventeze cuvinte ca spovadă sau părtășie sau scriu studii teologice pentru pietre și nu pentru oameni sau cântă și se exprimă într-un mod atât de nefiresc, de intru în pământ eu când îi aud și îi văd…că ei nu au nici pă dracu…
E ridicol. Pentru mine e ridicol și să scriu despre aceste lucruri ridicole, strigătoare la cer, adică despre cum nu te simți penibil…și stai în fruntea comunității, îți pui numele mare pe carte, te crezi marele împărat al cuvintelor…dar tu ești o durere numai prin simpla ta prezență, nu mai zic…prin vocalizările tale.
Stau și mă întreb, mă tot întreb de vreo 20 și ceva de ani încoace: cum se simt în postura de idioți sau de ridicoli?
Și spun asta gândindu-mă la o poezie din clasa a 4-a, cred, pe care trebuia să o spun pe scenă, la datul premiilor de sfârșit de an. Mi se pare că educatorul sau educatoarea mi-a spus că trebuie să fac un gest, așa, mare, cu ambele mâini, care să sublinieze emoția…poeziei.
În momentul cu pricina… sala plină, părinți, bunici, învățători, praf, căldură, emoții, transpirație, premii, sfârșit de an…și eu obosit…și fără chef de gesturi teatrale…am ezitat, o clipă, două (?!!!) ca să fac gestul…fracțiune de secundă în care, învățătorii se auzeau din…culise, că gestul e…să vină. Și atunci am făcut gestul, la trei secunde…după starea poetică…și m-am simțit penibil.
M-am simțit atât de rușinat, în inima mea de clasa a 4-a, că credeam că tot universul numai la mine s-a uitat, ținându-și respirația și acum e dezamăgit că gestul…poetic a ieșit după trei secunde…și nu înainte cu trei secunde. Însă ăia habar aveau de gest, habar aveau de poezie, nu îi durea nici în bască de poezia mea, ci ei veniseră ca să aibă de unde pleca și numai eu și învățătorul aveam o problemă…cu coregrafia.
Adică vreau să spun, că simt ridicolul de… mă fac roșu în sufletul meu…când văd ceva penibil în fața mea. Acum, că sunt mare actor într-ale disimulării, nu se mai prinde tot omul de groaza mea de ridicol, din fața ridicolului. Însă, în inima mea, groaza de penibil, groaza la nedreptate, la sfidător, la strigător la cer…e la fel de vie, chiar și mai vie decât în clasa a 4-a.
De aceea nu înțeleg, nu îi înțeleg, pe cei care ies să predice, editează o carte, ocupă un loc public, de maximă vizibilitate, spun o trăznaie, trăznăi, o cisternă de trăznăi pe zi, atât de senini, atât de frumoși la inimă…de te exasperează cu nesimțirea și răutatea lor, ca să nu mai spun de prostie sau indiferență.
De aceea, când aud predica cutăruia, văd cartea cutăruia, văd fața cutăruia…schimb canalul! Dacă îl las deschis canalul…îl las ca să mă enervez, să mă autoexasperez, să îmi tai pofta de mâncare, cheful de viață…dar nu pentru ca să mă simt bine! E și ăsta un masochism, vrei nu vrei, mai ales pe care nu îl vrei, pentru că de ei dai. Ei sunt mai mulți, decât ceilalți, pe care ți i-ai dori tu și pe care ai vrea să îi citești și să îi ai prieteni și cu ei să muți toți munții din loc.
Deci, sufăr…și nu cred că sunt singurul. Însă îmi iau notițe. Notițe temeinice. Și despre ce mă enervează, dar și despre ceea ce mă bucură…îmi iau notițe…și sunt câteva mii de pagini deja.
Jurnalul duhovnicesc e un mod de a supraviețui și, în același timp, de a fi responsabil cu contemporaneitatea ta, pentru că ești dator față de posteritatea ta. Și acolo trebuie să spui lucrurilor pe nume, să fărâmi idolii falși și să creionezi pe adevărații oameni ai lui Dumnzeu, pe oamenii de conștiință, pe cine ți-a dat un ban, pe cine ți-a dat un Bună ziua! și o scrisoare de La mulți ani!, dar să faci schițe vii, lucide, sincere și celor care ți-au dat un picior sau mai multe, ca să cazi în groapă…
Trebuie să fii cinstit cu toți: și cu cei Sfinți și buni, dar și cu parșivii și cameleonii. Trebuie să încondeiezi lucrurile la reala lor valoare. Tocmai de aceea vor fi surprize enorme, multiple și greu de suportat după mine, ale adevărului vieții mele.
Și eu nu îmi romanțez viața, fiindcă nu are rost. De ce? Pentru că vine o zi, se numește ziua cea mare și înfricoșătoare, în care, cu toții vom sta în fața lui Dumnezeu și ceea ce am scris în cărțile mele…același lucru voi da pe goarnă în fața Dreptului Judecător și nu altceva!
Însă, până atunci…o să mai îmi scârțâie multe plăci zgâriate…dar, sper, ca din ce în ce mai mult, să aud și să văd multe minuni de oameni, mulți oameni care să mă extazieze prin frumusețea și sfințenia lor, prin munca lor, prin nepieritoarea lor bucurie și frumusețe duhovnicească, pentru ca numărul celor care mă omoară să fie mai puțin decât a celor care mă învie, chiar și cu simpla lor prezență…