Pentru că iubirea nu moare niciodată (1)

Preacucernice Părinte Dorin Octavian,

sunt îndurerată, sunt orfană acum, dar sunt mîngâiatã de Însuşi Domnul meu şi Dumnezeul meu Iisus Hristos şi de Maica Domnului, Presfânta Fecioară Maria şi maica noastră iubitoare…

În primul rând, pentru că ştiu că Părintele meu duhovnicesc, Părintele Teofil, mă vede acum, din Rai – a spus un părinte, că în Rai nu mai sunt neputinţe – ne vede pe toţi, în sfârşit, şi se roagă, cu dragoste, pentru noi…

Simt ca şi cum o parte din inima mea s-a mutat la cer odată cu Părintele Teofil…

În al doilea rând, pentru că, încă mai există oameni frumoşi, înţelepţi şi bineprimitori ca Sfinţia dumneavoastră, care primesc cu atâta iubire şi binecuvântare, cu braţele parinteşti  larg deschise, sufletele orfane, rămase fără părinţi duhovniceşti, mîngâindu-le durerea…

Mă văd nevoită să fac o declaraţie de dragoste siceră blogului dumneavoastră  TEOLOGIE PENTRU AZI, spunând că primii paşi de-a buşilea pe internetul ortodox i-am făcut cu ajutorul dumneavoastră, crescând duhovniceşte prin acumularea  multitudinii informaţiilor conţinute în blogul administrat de dumneavoastră şi oferite nouă cu atâta generozitate şi jertfă asumată de bunăvoie de către Sfinţia voastră.

Deci prima mea dragoste virtuală ortodoxă a fost blogul TEOLOGIE PENTRU AZI…

Vă mulţumesc cu profundă  recunoştinţă dumneavoastră şi doamnei preotese Gianina – o minune de femeie, odihnitoare de Dumnezeu şi de semeni, răspânditoare de bucurie şi pace – pentru tot ceea ce faceţi pentru sufletele noastre – ajutându-ne să creştem şi să ne desăvârşim – cu atâta trudă şi dragoste întru Hristos Domnul, Carele să vă răsplătească în vecii vecilor, cu toate cele de folos duhovniceasc şi să vă poarte de grijă întregii familii.

Relatez mai jos, câteva trăiri, pe care le-am purtat în suflet în zilele de mare doliu ce au urmat adormirii în Domnul a Părintelui meu iubit, Teofil Părăian…

Când am aflat vestea cea grea – eram pe messenger – și am scris: „Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!! A murit Bucuria mea…!!!”. Iar prietenul care m-a anunţat mi-a spus: „NU PLÂNGE POPOR AL ÎNVIERII!”…

Cum să nu te sfărâmi sub durerea pierderii Părintelui drag  şi de iubirea mîngâietoare a prietenilor? Numai Maica  Domnului mi-a ţinut inima în piept, ca sa nu sară de acolo…

Când m-am hotărât să merg negreşit la înmormântare, m-am gândit: prin Părintele Teofil Dumnezeu mereu a făcut minuni, a fost mereu cu mine, uite chiar şi acum când a murit, e sâmbătă şi pot merge şi eu la înmormântare, că dacă era în timpul săptămânii nu aş fi putut merge, deoarece nu mai aveam zile de concediu de odihnă disponibile…

Apoi, din Hunedoara, mijloacele de transport sunt târzii spre Braşov şi aş fi ajuns dupa ora 15 la mănăstirea Brâncoveanu, ceea ce ar fi fost mult prea târziu…

Am căutat să merg cu alţi prieteni, cunoscuţi, cu autovehiculul unui prieten dar până la urmă eram doar eu care vroiam şi puteam să merg, ceilalţi având probleme familiale sau de sănătate… Şi atunci m-am hotărât că o să merg cu o maşină de ocazie până la mănăstire (apelez la această modalitate extrem de rar!).

Am scris pe o coală de hârtie Braşov, pe urmă mi-am zis că trebuie mai aproape să scriu şi am scris pe altă coală Făgăraş şi mi-am spus că, nu e destul de precis, de aproape şi am scris pe altă coală de hârtie  TEOFIL…

M-am gândit  că multă lume va merge şi mă va lua şi pe mine cineva… Și când colo ce să vedeţi? Mă sună imediat un prieten din Deva şi mă cheamă să merg cu ei cu maşina la părintele Teofil… că mai au un loc…  Vedeţi puterea rugăciunii duhovnicului chiar şi dincolo de moarte?

Sâmbătă dimineaţă drumul a fost la început greu, era înnorat, frig, parcă ne îndreptam spre Tărâmul Celălalt, iar inimile ne erau grele în piept… Apoi, pe măsură ce ne apropiam, a început să iasă soarele dintre nori şi să simt o mângâiere în suflet, ca o adiere de aripi de înger…

Cănd am ajuns la Sâmbăta de Sus, m-a izbit trezindu-mă din tristeţe, frumuseţea peisajului, a panoramei, care îţi tăia respiraţia cu grandoarea ei… Eram la poalele muntelui, în jur era o toamnă aurie răsfirată într-o bogată paletă de culori prin frunzişul arborilor, care aveau coroane de la auriu, arămiu, roşu, la verde crud si la verdele închis al brazilor semeţi…

Iar peste toată această feerie de toamnă, trona căruntul Munte, masivul Făgăraş, pe culmile lui semeţe strălucind – cu atâta puritate- neaua timpurie a îndrăzneţei ierni… Ce aer tare, curat, proaspăt cum rar ne e dat să respirăm, reverberat de rugăciune…dătător de viaţă!…

Parcă renăscusem, am prins puteri, ca să pot rezista marii dureri ce avea să vină…

Oamenii – pe drumul spre mănăstire – erau ca într-un muşuroi de furnici, umăr lăngă umăr, dar înaintau în linişte şi cu bun simţ,  spre Biserică…

Am ajuns în curtea Mănăstirii, dar nici vorbă să pot urca în Biserică la Sfânta Liturghie, lumea era ca o mare compactă pe care nu o puteai străbate. Apoi, s-a creat un culoar şi mi-am spus: „Iarta-mă, Doamne, că mă bag în faţa semenilor mei, dar dorul şi iubirea de parintele Teofil, mă cheamă mai mult decât mă obligă legea bunului simţ!…”.

Și am reuşit, încet, încet să ajung în Biserică, despre care spunea un Părinte că este Cerul  cel de pe pământ… Era plină până la refuz… Şi oameni păreau că sunt o mare ale cărei valuri erau în continuă mişcare, fiecare vrând să înainteze până la Părintele Teofil – care era pus în sicriu, în mijlocul Bisericii – ca să îl vadă pentru ultima data şi să îşi ia rămas bun de la dumnealui…

Sfânta Liturghie începuse, aşa că am dat slavă Domnului că pot participa şi eu, păcătoasa…la jertfa salvatoare, sfinţitoare şi restauratoare a Fiului Său, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos…

Nu puteam să îl văd pe Părintele Teofil din cauza mulţimii, dar parcă îi auzeam vocea blândă din altar, binecuvîntând:  „PACE TUTUROR!” şi îl simţeam viu, alături de inima mea, rugându-ne împreună cu ceilalţi semeni,  Preasfintei Treimi…

Când s-a spus TATĂL NOSTRU, m-am cutremurat: Marea aceea de oameni a devenit o fiinţă într-o multitudine de personae ce se rugau împreună suflet lângă suflet… Aici aveți un link de unde se poate descărca această rugăciune spusă împreună.

Spunea Părintele Teofil într-o predică: „…un îndemn de la Sfânta Liturghie este Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim. Să ne iubim unii pe alţii. E nevoie de iubire, să împlinim porunca iubirii. Trebuie să înmulţim iubirea.

Şi ca să putem fi vrednici de Dumnezeu, trebuie să avem dragoste între noi, aşa spune Domnul Hristos, a rămas cuvântul Lui în Evanghelie: După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), dacă veţi avea iubire unii către alţii. Când e lipsă iubirea şi cinstirea e semn că omul nu-i în sfera lui Dumnezeu, nu-i în lumina dumnezeiască şi atunci, ca nu cumva să păstrăm ură în sufletele noastre la Sfânta Liturghie, unde e nevoie de iubire, ni se spune: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim.

Să n-avem depărtare între noi, să n-avem repulsii, resentimente între noi, ci să ne iubim. Cum se zice la Paşti: Să iertăm toate pentru Înviere, să trecem peste toate. Şi nu numai să trecem peste toate cele rele dar chiar să ne iubim, pozitiv”.

Voi continua daca este de folos duhovnicesc…