Toate au un sens

Toate au, de fapt, un singur sens: Dumnezeu. Oricât am nega acest sens…suntem predestinați de către Dumnezeu ca să nu ne găsim odihna în nicio altă creatură decât în Sine. El este sensul nostru, al întregii creații, al întregului univers. Toți suspinăm numai după El și numai pe El Îl dorim. Pentru că aceasta e căutarea noastră cea  mai profundă: slava Sa cea veșnică, cea necreată.

De aceea artiștii, cântăreții, oamenii de știință, oamenii care iubesc viața, oamenii pasionali și în primul râd oamenii duhovnicești exprimă, într-un mod aparte, acest dor al nostru de Dumnezeu, această poftă enormă după slava Sa, după pacea Sa, după bucuria Sa. Dacă ești apatic, fără chef de viață, dacă nu te simți viu și nu dorești să fii viu îți negi sensul, îți negi traiectoria, nu mai vrei să te bucuri de Dumnezeu.

Un om plin de viață, de poftă de viață  poate cel mai ușor să devină Sfânt, dacă e puțin…ghidat, îndreptat în moravurile și așteptările sale. Pentru că el deja a intuit esențialul existenței: că viața e bucurie și nu tristețe.

Suntem la înmormântare și auzim că se vorbește despre sălășluirea împreună cu Sfinții, adică despre bucurie, despre locașul celor care se fericesc, care sunt fericiți.Toate slujbele noastre vorbesc despre păcat, despre durere, despre asceză, implicit despre moarte, dar nu pentru a exalta nefericirea, ci pentru a observa cât de scumpă și de bună și de fundamentală e fericirea, e viața fericită.

Fericirea nu e ceva și viața altceva. Ci fericirea e miezul vieții, pentru că noi suntem fericiți și facem din viața noastră o bucurie continuă. Bucuria noastră e viața noastră, e viața noastră de acum și viața noastră veșnică. De aceea am spus cândva, că poți să îl omori pe un tânăr și nu numai pe el, pe oricare, dacă îi omori încrederea în viață, pofta de viață, dacă îi spui că nimic nu se poate și că el trăiește degeaba.

Îi detest pe cei care îi deznădăjduiesc pe oameni, pe cei care le spun că nu se poate.

Ba da, se poate!

Cu Dumnezeu se pot face numai imposibiluri!

Numai neauzite, nevăzute, neașteptate…lucruri frumoase!

Când un om înduhovnicit, un isihast ajunge să vadă slava lui Dumnezeu, el ajunge să fie învățat de către Dumnezeu, că bucuria e starea de a fi a omului și că bucuria e curăție a inimii. Că bucuria vine când îți faci inima și mintea curate, ca să te umplii de lacrimi dulci de fericire, harice și de slava Lui cea veșnică. Tocmai de aceea El caută să locuiască în noi, dar trebuie să Îl primim pe Hristos cu inimă miloasă și cu cugete feciorelnice, sfioase, smerite, plecate…

Și când afli de toate, tot mai multe lucruri, tot mai multe sensuri ale cuvintelor, ale faptelor, când se petrec tot feluri de lucruri în viața ta, începi să realizezi că viața are sens, că toată viața ta e o hartă punctată non-stop de multe minuni ale lui Dumnezeu.

Spre exemplu, nu știu de câte ori nu am luat ultimele lucruri dintr-un magazin, fie că era vorba despre veșminte preoțești, pantofi, lenjerie intimă, cărți sau vreun device pentru computere. Mi s-a spus de nu știu câte ori: este ultimul produs…Și atunci am știut că Prea Curata Stăpână îl pregătise pentru preotul Ei, că îl pregătise pentru mine, ca să vin să îl cumpăr…

Eu plec la cumpărături rugând pe Prea Curata Stăpână să aranjeze lucrurile, să mă ghideze, să nu umblu kilometrii întregi pentru un lucru…Și când mi se întâmplă: acesta e ultimul…sau văd că, din prima, obiectul e cel care trebuie…sau prețul e pentru buzunarul meu…atunci știu că totul e binecuvântat de către Dumnezeu.

De ce nu erau două, trei…ci doar unul și acela pe măsura mea, pe gustul meu, chiar ceea ce căutam? De ce am luat o carte acum 10 ani, care mi-a folosit tocmai acum sau de ce am aflat un lucru, care, mergând pe firul lui…m-a dus la rezolvarea aceea, de care aveam atâta nevoie?

De nu știu câte ori am trăit venirea cuiva, din senin, ca să mă ajute într-o anume problemă. Sau credeam că o să fie foarte greu să fac ceva anume…și, în mod minunat, tocmai ceea ce credeam eu că va fi foarte greu… a fost foarte ușor.

Cum mă pot îndoi de atâta sens, când toate sensurile lucrurilor mă caută, la un moment dat, pe măsura inimii și a căutărilor mele? Cum să mă îndoiesc de aceste conexiuni dumnezeiești din viața mea și a tuturora, când aceste conexiuni sunt reale și sunt preaminunate?

De aceea boala, necazul, moartea, nefericirea nu vin în viața noastră așa, degeaba, de proaste, ci pentru un anume sens, scop, pe care trebuie să îl decriptăm cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că El aduce toate acestea la noi, lângă noi, în viața noastră…ca să auzim, ca să înțelegem, ca să fim alții în definitiv.

Tot ceea ce trăim…poate fi reutilizat în plan duhovnicesc și artistic. Pentru că tot avem astăzi moartea lui Gheorghe Dinică (Dumnezeu să-l ierte!)…care a suferit în ultimele zile foarte mult…Ce ne spun toate acestea? De ce suferim? De ce suntem părtași la suferința altora? De ce Dumnezeu ne așează lângă drama altora…așa, degeaba?

Nu! Dumnezeu ne așează lângă suferința și bucuria oamenilor ca să învățăm cât de neprețuite sunt amândouă, dacă scoatem din ele înțelepciune, adică viața noastră veșnică. Suferința lui, moartea lui, suferința noastră, prăpastia financiară a României, neînțelegerile dintre președinte și parlament, așteptările noastre pentru noul președinte, familia noastră, ce trăim noi, ce trăiește întreaga lume sunt cartea din care noi trebuie să extragem bucuria și nu disperarea!

Bucuria e în înțelepciune, într-o viață echilibrată, cu modestie, cu bun simț, cu sfielnicie, cu virtuți bogate dar acoperite cu tandră și atentă politețe. Și în acest fel simți, vezi, înțelegi pe deplin că toate au sens și că toate converg spre Izvorul vieții întregii creații, Care e Dumnezeul nostru treimic.

Toate au sens și toate ne umplu de bucuria de a-L lăuda pe Dumnezeu, Care ne-a umplut  și ne umple mereu de bogăția milostivirii Sale. Și găsim noi bucurii, noi sensuri, pe măsură ce trăim bucuria de a ne smeri, bucuria de a ierta, bucuria de a creea, bucuria de a munci, bucuria de a nădăjdui.

E ușor să lași totul baltă din cauza unei decepții, când cineva nu te ajută, când cineva îți dă un par în moalele capului. Dar cât pierzi din această abdicare?

Bucuria e când reziști deși e chinuitor de greu.

Bucuria e când speri deși nu vezi nicio fereastră deschisă.

Bucuria e când nu crezi în nebucurie, în nenorocita de tristețe sinucigașă.

Bucuria e când rămâi pe loc și încerci să readuni  fragmentele sfărâmate, ca să faci o sculptură și mai minunată…decât prima oară.