Recunoașteți realitatea ?

o poarta deschisa

Curtea cu jurați

Ați fost oare vreodată la Curtea cu jurați?
Acolo sunt victime și sunt și vinovați.
Acolo poate-oricine să meargă ca să-nvețe,
Că viața e un taler ce are două fețe:
Pe-o față este Raiul și pe-alta Iadul. – Rai
E dulcea bogăție cu vecinicul ei mai,
Cu paturi, cu poloage, cu jețuri de mătase,
Cu searbede ființe în șiruri lungi de case,
C-o lume de dorințe ce-ndată se-mplinesc
Cu „pun-te, ia-te, masă” în chip împărătesc,
Cu slugi, care stau gata să-ți fie la poruncă,
Cu tot ce e plăcere și tot ce nu e muncă;
Cu toate câte-n fire sunt Rai și nu sunt Iad.
Trecând prin amândouă, cunosc pe unul ș-altul.
Splendoarea și noroiul, parchetul și asfaltul,
Și fără-a-mi frânge gâtul la Iad știui să cad,
Știui să-nvăț ce este cumplita sărăcie,
Cu boli sau trebuințe ce corpul ne sfâșie,
Cu soba înghețată pe viforul de foc,
Cu ghete scâlciate prin bălți și prin noroaie,
C-o inimă pe care restriștea o-ncovoaie,
C-o muncă fără roade ș-un trai fără noroc.
Știui să-nvăț ce este a banului valoare…
Aflai că e stăpânul pe viață și onoare…
Aflai că fără dânsul ești mort deși ești viu; /…/
Și toate împreună formează-o bogăție
De fiere distilată pe-o fragedă junie,
Și toate împreună făcându-mă bogat
Îmi sunt a mea putere și-mi fac a mea mândrie…
La douăzeci și unu de ani în pușcărie,
Alături cu tâlharii, să-i plâng am învățat.
Cunosc a vieței carte, și-acel care-o cunoaște
Citind-o timp de zile sub lacăte și broaște,
Cunoaște și ce este o Curte de jurați…
Mi-aduc și azi aminte de ziua achitărei,
De zgomotul din sală, de domnii avocați,
De-aprozii de la ușă, de vorbele-acuzărei,
Țipând să mă trimită pe șase luni la gros,
De mine-n haine negre, gătit ca de paradă,
De lumea ce-alergase voind ca să mă vadă,
De stradele-mbulzite de-un public furtunos,
De-ntreaga-mi tinerețe în sala judecăței,
De muzele-mi satirici pe banca de-acuzați,
Aduse între săbii și puște de soldați…
Îmi pare că simt încă palpitele etății,
Palpitele acelea sunt imnul libertăței,
Ferice de acela ce-n pieptu-i le-a simțit,
Deși, la urma urmei, rămâne păcălit.
Ai dreptul , nu e vorbă, afar din pușcărie
În toată libertatea de foame ca să mori…
Jurații m-achitară, făcând o nerozie,
Noroc că se arată cu minte uneori.

Alexandru Macedonski (Literatorul 1883)

Gânduri vizuale de la Hugh Kretschmer

Trebuie să urmăriți fotografiile ca să aibă sens!

Un cuplu admirabil! Boss, vreți să îi primiți împachetați…sau nu?Morala: cine te-a pus să te pui cu cine nu trebuie!

Pe când unii doar își privesc patimile, fiecare în felul lui…alții se iubesc. Acești alții sunt mici și sunt la baza fotografiei. Morala: iubiți-vă, că imaginația nu se termină, dar viața da!

Am un iubit foarte frumos…numai că e din plastic. Morala: Soro, ia unul din carne, dar care să nu te bată non-stop, ci să te iubească și să te respecte!

Cu mâinile încătușate…sau înmânușate…Morala: Dacă nu sunteți fiii Celui Peaînalt, nu sunteți liberi, pentru că El e libertatea voastră!

Vreau pe duhul lui Alladin…pentru că sunt o mare doamnă!… Morala: Oi fi tu mare doamnă, dar și marile doamne trebuie să aștepte până se face mâncarea!

Vreau să trăiesc într-o lume curată, arhicurată…dar îmi curge înghețata peste tot, de proastă ce sunt! Morala: după ce mănânci în pădure sau la munte, românule democrat, strânge hârtiile după tine, că democrații au grijă față de ceea ce vor respira ei și copiii lor!

Și bijuteriile astea…trebuie să aibă o măsură, vere!

În laptop este numai expresia sufletului tău…însă oamenii mai și dorm! Tu, Ionele, mai trebuie să și dormi, mamă, că oamenii mai fac și operația asta!Mâine, când te trezești, scrii mai departe ce gânduri mai ai.

Banca e locul unde unii aduc bani, pe încredere și unde bancherii te fură, fără scrupule.

Înfrumusețea trebuie să aibă limite… Nu poți să ai sâni, buze sau funduri colagenate la nesfârșit.

Iubire psihopată… Există bărbați nebuni, care își omoară soțiile pentru …ciorile de pe gard. Însă și alea vor fi căsăpite de nebun.

Nu pune munca în cui! În cui se pun numai uneltele după…o zi de muncă.

Întâlnire de gradul patru:  orășeanul și țăranul. Se suspicionează reciproc…

Huo, nenorocitule, ți-a stricat banii mintea! Morala. Nu lăsa banii ca să îți golească capul de gânduri și inima de umanitate!

Orice umil muritor, când stă cu el de vorbă, câteodată, se crede centrul pământului… Numai că asta e doar în capul lui.

E mare om, extraordinar…dar nu are față, nu are caracter. E magnatul fără față, care ne fură pe toți…dar numai el este onorabil.

Gândește doar negativist. După el…potopul.

Nu îmi văd decât mușchii mei! Nu-i așa că arăt bine?! Sunt doar bicepși…lucrați…

Vorbește numai din cărți, numai din alții. De ce? Nu are nicio experiență personală…

Are o mentalitate învechită… E babalâc…

Până găsești antidotul la gripa porcină…o să vină o boală și mai grozavă…care stă, deja, la ușă.

Dănuț are un fler al lui: miroase imediat când o femeie are bani în geantă. Și…imediat îl vezi lipit de ea precum afișul de stâlp.

Creatorul de online e omul care află tot…și dă pe goarnă. Cine vine ca să citească auzul nostru?

Morala moralelor: citiți tot ce nu stă scris!

Într-o lume normală…

locurile de muncă s-ar ocupa la sigur și pe merit, fără niciun examen de angajare, dacă copilul e urmărit, pas cu pas și privit în funcție de calitățile și inima lui. Adică se naște Dorin Octavian Picioruș  în 1977. Se naște la maternitatea asta și în familia asta, e înregistrat la starea civilă, i se fac vaccinările care trebuie, e urmărit cum se dezvoltă medical și constitutiv, ca fizic și ca om cu potențe.

Statul îl urmărește pe Dorin (în mod delicat, non-intruziv și pentru că se gândește la viitorul României) la grădiniță, află ce calități are, apoi la școală. Îl vede, știe, se gândește unde să îl pună pe harta României, ce i-ar trebui lui ca să fie împlinit și eficient pentru România. Află la finele clasei a 8-a că vrea să meargă la seminarul teologic.

Foarte bine! E treaba lui, e vocația lui…Noi, statul român…trebuie să ne facem treaba, că avem nevoie și de preoți buni. Însă statul, care conlucrează cu toți, ar trebui să conlucreze cu Biserica Ortodoxă și să îi spună Bisericii sau și Biserica să vadă, că Dorin vrea să facă asta și trebuie să îl pună acolo unde merită și unde poate să facă el ceea ce poate să facă. Acolo unde el se încopciază perfect.

Însă statul, într-o lume normală, ar trebui să aibă oameni care să vadă bine și la fel și Biserica.

Dacă nu îți vezi bine cetățenii sau dacă îi invidiezi pe cei pe care trebuie să îi ajuți și îi minimalizezi tocmai pentru că sunt mai buni decât alți o mie ca ei nu vei avea niciodată o Românie normală, pentru că nu te interesează acest lucru.

Haideți să facem o hartă valorică a României pentru veacul trecut și cu primii ani din secolul  al 21-lea, ca să vedem câți oameni au fost la locul potrivit și la timpul potrivit! Ce credeți că vom observa?

Că pe unii, pe care acum îi socotim mari i-au făcut mari francezii, americanii, germanii, că noi am fost orbi pentru ei sau că marii oameni, care au rămas în România și au creat valorile României erau ba sărmani lefegii, ba niște bieți asistenți universitari, ba niște muritori de foame geniali, pe când banii i-au  mâncat incapabilii.

Și cei care au făcut valoarea României au făcut valoare din nimic, din răbdări prăjite cel mai adesea iar cei care au supt banii poporului sunt niște anonimi asurzitori ai poporului.

România nu e o țară normală pentru că nu are oamenii potriviți la locurile potrivite și nu pentru că e incapabilă să se autoguverneze sau ca să treacă cu vaporul țării peste tot felul de hopuri financiare sau politice!

Pentru că nu e pus la conducere, în frunte, ăla care merită și, sub el, cei care știu să facă lucrurile bine…de aceea toate par un ghem de ață încâlcit prin toți pomii. Și în loc să îți spună că sunt incapabili îți spun că nu există soluții. În loc să plece acasă și să ne lase în pace, stau acolo și ne otrăvesc viața, oriunde și oricine ar fi aceia.

Iar, dacă facem iarăși o statistică pe ultimii 100 și ceva de ani de zile observăm cât de puțini au fost aceia, care și-au dat demisia sau s-au retras din funcții și slujiri, dacă și-au dat seama că sunt incapabili și nepregătiți pentru ele.

Concluzie: un stat normal nu are nevoie de examene pentru locul de muncă, pentru că ar știi de ce e în stare fiecare în parte.

Când aș dori să fac ceva anume, potrivit calităților mele și a vocației mele, statul și cei din subordinea lui ar trebuie să-mi spună: Da! Vă așteptam! Nimeni nu v-a luat locul dv., pentru că știm de ce sunteți capabil. V-am așteptat! Acesta e salariul și locul dv., pentru ca să munciți pentru România!

Și atunci e o bucurie să muncești pentru România, când și România muncește pentru tine. Și, ca România să muncească pentru mine, ar trebui ca toate să funcționeze și toate datele despre mine, de la sursele statului să fie reale și nu contorsionate și să îmi dea locul pe care îl merit.

Și când văd că sunt așteptat și apreciat pentru ceea ce fac, pentru ceea ce sunt, atunci creez valori pentru România.

Așa arată democrația reală!

Așa arată statul în care oamenii sunt persoane și persoanele creează valori!

Dacă cineva vrea să devină președintele României trebuie să facă din România o țară unde valorile sunt reperate corect, sunt protejate și apreciate, stimulate, pentru ca ele să reformeze viața românilor și instituțiile românilor. Pentru că românii au nevoie mai întâi de o nouă viață și apoi de noi instituții.

Omul nu e de vânzare!

Blamăm epocile sclavajului, perioadele de timp în care boierii, avuții, magnații, tiranii aveau robi și îi căinăm pe cei de sub robie, dar la orice emisiune de fotbal aud că jucătorul X costă atâtea mii de euro…sau că patronul l-a cumpărat pe X cu atât, pentru ca să joace la echipa lui.

Atâta costă contractul vedetei Y, care lucrează la televiziunea Z și ea nu poate să iasă în publicul altei televiziuni că nu o lasă contractul. Adică…care sclavie abolită? Care sclavie dată uitării?

Odată sclavul era luat cu forța…Acum omul se sclavează singur. Ba chiar se bucură că a fost cumpărat, precum un cal sau o pereche de sandale, de către antrenorul de club sau patronul de televiziune.

Omul nu e de vânzare, pentru că e neprețuit!

Omul valoric e cu atât mai mult de neprețuit.

Ceea ce rămâne în urmă de la un mare scriitor, de la un mare arhitect, de la un Sfânt nu se pot vandabiliza. Unicatele sunt unicate și tocmai pentru că sunt unicate nu le poți compara, pentru că niciun om nu face ceva aidoma altui om, ci fiecare face potrivit unicității sale.

Pe mine m-a îngrozit întotdeauna realitatea examenului, a oricărui examen, unde oamenii sunt puși ca numere, ca să redea ceva memorizări d-ale lor sau sunt puși ca vitele la întrecere. Un examen nu măsoară nimic, pentru că creația unui om sau ce știe sau ce poate un om se face când omul e lăsat să creeze ceva.

Orice examen pe care l-am dat în viață…nu cred că a spus examinatorilor mei de câte cărți sunt în stare să scriu sau că eu voi scrie atât de mult sau și mai mult decât am făcut-o până acum sau că vreau să mă mântui. Nu a interesat pe nimeni acest lucru, ci i-a interesat trei date, trei cifre, trei lucruri, care nu aveau nimic de-a face cu mine.

Examenele, toate la un loc sau interviul de angajare sunt părți din acest întreg angrenaj de comercializare a oamenilor.

Calul Avogado e testat pe fiecare zi ca să alerge și mai mult. Aleargă, aleargă pe fiecare zi mai mult, e pur sânge, e pur cal…și hop!…are un accident. Ce facem acum cu calul Avogado, dacă nu ne mai aduce bani? Îl facem salam! Toată măreția lui e transformată în 30 de kilograme de salam…pe care îl mănâncă câteva familii…pe care le doare în cot de măreția și frumusețea și premiile luate de Avogado.

Pe același principiu nu ne interesează cine a inventat becul, liftul, computerul sau perfuzia, ci le consumăm cu un dor de ducă teribil.

Societatea comercială a făcut din maioneză un brand…și din oamenii care fac maioneza niște piese neimportante. Nu sunt importanți cei care au făcut piramidele sau Casa Poporului…ci comercialii se uită numai că sunt mari și că omul are la ce belii ochii. Istoria și oamenii istoriei sunt trecuți la index, deși ei sunt cei care au făcut valorile astea și ei sunt mai mari și mai importanți decât piramidele și decât toate casele, mașinile, maionezele și spectacolele lumii.

La întrebarea: de ce vă place, părinte Dorin, să traduceți din Sfinții lui Dumnezeu?, răspunsul e: pentru că oamenii valorează incomparabil mai mult decât obiectele. Iar eu citesc și încerc să traduc operele lor pentru că mă interesează ei, oamenii care au scris operele și nu operele despărțite de ei, în indiferență față de ei.

La Judecata Domnului nu vor fi judecate obiectele pe care le-am făcut sau cărțile pe care le-am scris ci noi: oamenii care le-am făcut sau le-am scris. Obiectele și faptele noastre vor fi judecate pentru că noi vom fi judecați și nu ele! Noi le-am scos din noi și noi ne-am transformat într-un anume tip de oameni făcând anumite lucruri.

De aceea nu obiectele, cărțile, titlurile noastre vor fi judecate, ci noi, care le-am făcut sau le-am luat.

Devenim comerciali doar dacă ne vindem. Sau dacă acceptăm că putem fi comparați cu un pachet de țigări, cu o limuzină sau cu o girafă.

Însă omul nu e de vânzare, chiar dacă toți ar crede că acest lucru se petrece sau se poate!

Omul e un unicat, e o valoare nepieritoare și nimeni nu poate să facă în locul nostru ceea ce putem să facem fiecare dintre noi!

Nimeni!

Rugăciunea nu e artă, ci nevoie ontologică de vorbire cu Dumnezeu și cu Sfinții!

Am dorit astăzi dimineață să ascult acatistul Sfântului Mare Mucenic Mina…în timp ce trebăluiam prin casă. Cu tot profesionalismul și încântarea pe care ți-o produce Părintele Marian Moise prin melosul său (am înțeles că e monah, dar pe nicăieri nu apare figura lui, ceea ce înseamnă că toți îi consumă muzica în indiferență sfidătoare față de persoana sa) astăzi m-a enervat să îl aud cântând.

De ce? Pentru că aveam nevoie să mă rog Sfântului Mina și nu să aud ceva artistic… Să mă rog… Și am pus  mâna pe acatistier și m-am rugat, în tăcere, fără cuvinte, ci numai cu gesturile mele de închinare…și așa am simțit că mă rog.

Rugăciunea se face cu starea și la intensitatea și la repeziciunea pe care ființa ta o are atunci, într-un anume moment.

Pentru zilele și clipele când sunt prea obosit pentru rugăciune mi-am făcut fișiere audio cu rugăciunile de seară, de dimineață, cu pregătirea pentru spovedanie și împărtășire, cu tot felul de rugăciuni, pe care nu mai sunt în stare să le spun…ci le ascult. Însă și acolo mă enervează câteodată ritmul și lentoarea în care am spus cândva, eu însumi rugăciunea, rugăciunile ca atare, pentru că atunci când le ascult…am altă stare.

Nu pot să mă rog de două ori la fel!

Și nici nu trebuie să mă forțez să mă rog ca ieri, ca acum 10 ani sau să postesc ca acum 5 ani, când eram eu mai tânăr și mai fără griji decât acum… Trebuie să mă rog cum simt, cât simt, în ritmul meu de acum, al ființei mele. Trebuie să simt că mă vărs în rugăciune, că mă spun lui Dumnezeu și Sfinților Săi, că sunt în relația din care nu mă poate scoate nimeni.

Nevoia duhovnicească, simțirea că ai nevoie de rugăciune, de slujbă, de citit, de fapte bune e nevoia duhului nostru, nevoia fundamentală de hrană duhovnicească. Și duhul nostru are nevoie de rugăciune și de tot ce are amprenta harului dumnezeiesc pentru ca să se simtă viu, împlinit, bucuros. Dacă nu te hrănești eclesial, te îmbolnăvești!

Și boala sufletului e patima.

E bună muzica, sunt bune melismele, corurile psaltice…însă nu trebuie să confundăm rugăciuna noastră…cu elevația muzicală. Când simți că ești gol în inimă, că ești răvășit, că ai nevoie de vorbire cu Dumnezeu, atunci roagă-te! Nu îl lăsa pe altul sau pe corul Bisericii să se roage în locul tău!

Dar, când te simți bine și avut duhovnicește, plin în inima ta, muzica Părintelui Marian Moise ascult-o ca să te învețe să fii mult mai atent, mai suplu, mai frumos în vocea și sensibilitatea ta către Dumnezeu, dar nu îl pune pe el să facă rugăciunea în locul tău!

El va cânta…dar tu vei fi la fel de gol.

Numai cel care cere de la Dumnezeu primește!

Cere de la El să te umple de slava Sa și te vei simți plin!

Noi ne uităm la vedete…iar vedetele se laudă cu banii luați din publicitatea la care nu ne uităm

Așa rezultă din acest articol, care trece în evidență sumele de bani câștigate din publicitate. Cum publicitatea nu e în emisiunea ca atare, rezultă că noi ne uităm la vedete sau emisiuni preferate iar ei câștigă bani din publicitatea care precede sau urmează emisiunea ca atare sau o segmentează.

Deci ei prestează orice (știri, zâmbet și informații) dar câștigă bani ciocolata, berea, mașinile, uleiul, computerele și pantofii de damă sau, înr-un cuvânt, ce se publicitează la TV.

Mai pe înțeles…și Mircea Badea și Victor Ciutacu și Esca și Nașu și mai cine vrei…nu fac cât o sticlă de lapte sau de coca cola…dacă acelea aduc banii. Ei sunt de poză…că banii vin din altă parte: de la băieții care îi fac mai la negru, mai la alb…și cam asta e televiziunea.

Dv. ați înțeles altcumva?