Priveghi la catafalcul lui Gheorghe Dinică (12. 11. 2009)
Un fragment audio, pentru ascultat și download.
Zi: 12 noiembrie 2009
Preoții ortodocși și mentalul colectiv
Ce îi place mai mult și mai mult omului, care arde gazul de pomană, tufei de veneția? Caterinca, frate, bârfa, dilimandeala, râsul în neștire… Și, în râsul generalizat…preoții joacă un rol aparte, pentru că sunt invidiați pentru prestanța lor, pentru faptul că lumea îi cinstește, se poartă cu reverență față de ei.
De aceea preoții…sunt popi. Cum prostul crede că popă e un peiorativ…preoții sunt popi.
Dăi dra**, de popi corupți, că îi știu io cum sunt! Niște curvari, niște profitori, niște proști…Substantive adjectivate. Dacă se găsesc sau se știu exemple…toți sunt la fel…Deci generalizarea vine odată cu trei exemple. Ai trei exemple…și toate femeile sunt curve și toți popii sunt hoți.
Popo și părințele… Cel mai adesea am fost înjurat de mamă, când cineva m-a văzut în reverendă și și-a pus mâna la p***, ca nu cumva să devină impotent. Vă dați seama ce evoluați sunt ăștia…dacă cred în astfel de superstiții, în care nu cred nici câinii?
E interesant, totuși…Foarte interesant! Pentru că mama și preotul sunt persoane venerabile, importante pentru cineva, unice…Și, cel mai adesea, copilul o consideră o stricată pe mamă nu dacă e analfabetă, nu dacă nu știe să facă ciorbă de perișoare, nu dacă nu știe să meargă pe toace…ci dacă aude că se culcă cu altul, altul decât ta-so.
Femeia devine curvă pentru copil când devine infidelă în act. Dacă nu se știe…nu e curvă…dar dacă se știe…atunci e de rău. Însă, în ultimul timp curvia e profitabilă, aduce bani, așa că s-au mai schimbat și gândurile omului, care și așa, săracele, erau curgătoare, din pruncie, spre rele…
Însă curvia mamei nu e pentru copil a face sex cu altul, ci faptul ca mama să se uite în altă parte, în alt fel, poate chiar să plece de lângă el, pentru un alt bărbat, pentru un alt copil, pentru o altă viață…
Deși nea Stelică nu cam vine la Biserică dar la mat / cârciumă/ birt se duce de trei ori pe zi… pentru câte una mică…cu lovele, când îl vede pe popa-l satului face ca taurul comunal la nivel lingvistic…Ce, bă, s-a învățat să ia bani, nenocitul ăsta de popă! S-a dus Leana cu coliva sâmbătă și i-a dat lu popa 15 lei pe colivă, ca să i-o cânte sau ce să-i mai facă!
Coliva, adică o slujbă de pomenire, pentru părinții lui și nu pentru ai mei, pe care o face odată în an…a costat 15 lei, înțelegeți? 15 lei a costat coliva…iar țuica pe o lună a lu nea Stelică, fost tractorist, acum căruțaș voaianjist costă…300 de lei, poate și mai mult. Nu-i așa că a sărăcit enorm de mult?
De câte ori face omul o nuntă în viață? Normal este și ar fi…odată în viață. Deci o singură dată…Nea Stelică, paradigma noastră, are o fată. Ea se mărită. Fata trebuie cununată, chiar dacă nea Stelică o drăcuie cu Grijanie cu tot / adică cu Sfânta Euharistie pe care a luat-o vreodată. Ea vine la slujbă. Eu îi fac slujbă. Și îi cer…odată în viață…400 de lei la Cununie, pentru că așa am stabilit, de comun acord, cu consiliul parohial și cu comitetul de femei.
Când aude că are să îmi dea 400 de lei, odată în viață, pentru fiica lui proaspăt cununată de către mine, oricare aș fi eu preotul ortodox care a cununat-o, se face ca tăciunele în foc. Mi-i dă…dar pentru ei o să mă înjure 4 ani de zile, până o uita… Adică 400 de lei…a 4 ani de zile: echivalență maximă.
Acum, dacă îi moare lui nea Stelică consoarta…o aduce la mine ca să o îngrop. De câte ori moare soția lui? O singură dată…în mod normal… Și îi cer 300 de lei…odată în viață.
Deci la Botez, odată în viață, 300 de lei, la cununie 400, la înmormântare 300, la colivă 15 lei și lumânarea între 50 de bani și 2 lei, adică cu banii ăștia îți ei …un sfert de laptop ca lumea.
Între Botez și Cununie trec între 20 și 30 de ani de zile. Între Cununie și Înmormântare trec 20, 30, 40, 50…cum e viața omului…
Acu o tărie e între 3-5 lei, așa, la botul calului, pe nerăsuflate… Însă, care o fi prost, să nu bea trei sferturi din pensie sau din salariu, așa, că o să vină alegerile mâine-poimâine…și o să fie mai bine…sau mai rău! Însă, la Biserică, întotdeauna banul, neprețuitul 5 lei…e pentru nesimțitul nostru de creștin ortodox, cel mai adesea, echivalentul cu ridicarea unei Biserici din temelii și până în turlă, când, pentru asta, îți trebuie sute de mii de lei noi sau mii de euro.
El, dacă ți-a cumpărat 5 lumânări a sărăcit. Dacă a botezat un copil s-a scăpătat de tot și dacă a mai făcut și o înmormântare…a ajuns la sapă de lemn. Însă, dă bani, bani, bani în neștire pe toate drăciile de pe fața pământului, dar pentru mântuirea lui nu face nimic.
Însă popa e un fel de Iad, care îi amintește de Iad. Eu, în reverendă, vară afară, cald și… fata cu fusta până în dorsal…își dă ochii peste cap când mă vede, pentru că are…aprinderi. Reverenda mea o aprinde…pentru că, de fapt, îi arată ce fel de greutate e mântuirea, ce fel de mare greutate e decența, ce fel de mare greutate e cumințenia, smerenia, fecioria, sfințenia…
O enerveză și o astupă barba mea. Reverenda o face să transpire. Prezența mea îi face să aibă conștiință. Și, tocmai de aceea, când aud că un popă a curvit, un popă e homosexual, un popă e hoț…atunci oamenii se destind, rânjesc fasolea ca proasta, pentru că abia așteptau să fie imorali și nu morali, prost crescuți și nu cuminți, nesimțiți și nu bine crescuți, murdari și nu curați!
Când tatăl, mama și preotul decad în mintea oamenilor, când sunt corupte aceste simboluri ale trăiniciei neamului omenesc și ale curăției lui…atunci toată lumea e luată în balon, e bășcălizată. Când tatăl ajunge un impotent și mama ajunge o curvă în mentalul copilui și preotul e un hoț…nimeni nu e stabil, nimic nu e trainic, toți sunt hoți, toți sunt ai dra**, toți sunt niște jeguri.
Tocmai de aceea se dinamitează continuu acest triou, pentru că e trioul fundamental al umanității. Preotul e cel care binecuvintează familia, care face din doi un singur trup în Hristos. Din acest trup duhovnicesc rezultă copii. Copiii sunt miza fundamentală! Dacă ei sunt corupți…îi duci cu coca cola și cu funduri goale toată viața, pentru că merg ca niște cățeluți decerebrați, care nu pot să facă diferența între albă și neagră, între bine și rău, între ce trebuie și ce nu trebuie.
Tocmai de aceea el își pune mâna la sex când mă vede, pentru că știe că eu, preotul, îi binecuvintez familia. Se apără de mine, pentru că vrea să facă ce vrea cu viața lui, adică să meargă în Iad, în Iadul cel atât de primitor pentru toți proștii.
Se sufocă când mă vede. Se fâstâcește. Mă urăște. Ar vrea să mi-o spună dar, dacă nu îndrăznește…zice ceva acolo, iritant…Vrea să îți arate că e mârlan…
Nu poate să tacă. Dacă ești la nuntă, la înmormântare, pe tren, în mașină, la piață… îți va face o fază de neam prost, ca să îți strice cheful. Va veni și mă va comenta la nivel online, numai pentru ca să îmi arate că nu îi sunt indiferent, pentru că mă gelozește. Ar vrea și el să fie ca mine, dar nu poate…adică nu vrea.
Va privi toată viața mea cu scrupulozitate. Mă va urmări. Mă va descoase fir a păr. Și când va găsi cea mai mică urmă de păcat și de prostie la mine, va râde de ele cu gura până la urechi, deși el e un nimeni notoriu și viața lui e un dicționar de păcate, erori, prostii cu carul…
Doar eu sunt urât la modul suprem! Eu, preotul, îl reprezint în viața oamenilor pe Hristos. Sunt icoana Lui aici. Sunt cel prin care lucrează Hristos mântuirea oamenilor și toți cei care mă înjură pe mine Îl înjură pe El și toți cei care nu mă vor pe mine nu Îl vor nici pe El, după cum ne-a spus-o în Evanghelii.
Eu sunt icoana care indică icoana Lui. Și toți cei care sunt iconoclaști cu fața mea, cu persoana mea, toți cei care mă scuipă și mă înjosesc pe mine, toți care își întorc spatele când mă văd, toți cei care mă ignoră cu bună știință, Îl scuipă și Îl bat și Îl înjosesc pe El.
Tocmai de aceea mentalul colectiv îi vede atât de negru pe popi…și îi iubește pe ăia care sunt ca el. Din spirit de frustrare profundă, ei își iubesc progeniturile la fel de urâte ca ei, decât să iubească florile lui Dumnezeu.
Dacă eu plec de la premisa că tot cel din fața mea e un criminal…voi trăi o viață psihotică. Mă voi feri și de umbra mea. Tot la fel, dacă voi considera, aprioric, că toți sunt la fel…am o viață fatalistă, pentru că nimic nu mai e nou la mine…pentru că toți sunt la fel…
Concluzie: nu ne înjură decât cei care nu sunt ai noștri, că dacă ar fi ai noștri, ar fi cu noi, adică în Biserica lui Dumnezeu. Însă, da, e adevărat, nu suntem cu toții Sfinți, chiar dacă prin noi trece mulțime de har și de sfințenie. Asta e durerea noastră. Dar a nu dori soarele, pentru că, câteodată, mai și plouă afară, înseamnă a da cu piciorul la viața veșnică.
Și cei care vin cu mare dor ca să ne asculte, ca să ne roage să ne rugăm pentru ei, să le slujim, cer lui Hristos, prin noi, să facem toate astea, pentru că El e Stăpânul și al preoților și al credincioșilor. Și se întâmplă multe și continue și neînchipuibile minuni, când preoții și credincioșii sunt o singură inimă în fața Stăpânului cerului și al pământului.
Interpretare și traducere. Care ar fi diferențele?
Interpretul de muzică populară Benone Sinulescu…ce face?…interpretează muzică populară din regiunea Buzăului. El cântă o muzică, într-un anume fel…adică după felul cum se cântă în regiunea Buzăului și trebuie s-o cânte în așa fel, încât oamenii de acolo să o recunoască…ca fiind a lor…dar cântată de Benone Sinulescu.
Există o zonă, există un anume fel de muzică, există o așteptare de reprezentare a oamenilor din regiunea Buzăului…și, pe de altă parte, unul dintre cei care reprezintă muzical zona ca atare…e Benone Sinulescu. S-ar putea să mai existe încă 10 sau câți or fi care să cânte, la nivel profesionist, muzica regiunii amintite. Însă, deși toți cântă…ca la Buzău, Benone e unul și Liviu Vasilică e altul, unul cu Buzăul, altul cu Teleormanul.
Nimeni nu îi poate confunda, chiar dacă e mama afonilor. Și nu îi poate confunda pentru că fiecare a personalizat muzica regiunii sale, a devenit un exponent, un reper pentru muzica regiunii lui, dar fiecare o cântă în stilul lui.
Fiecare interpret de muzică populară culege muzică, o orchestrează în așa fel încât să reactualizeze farmecul ei de odinioară, o cântă trecută pin personalitatea lui și de aceea sunt mulți care cântă, în mod personalizat, aceeași melodie. Nimic mai frumos și mai interesant decât unicitatea personală a fiecăruia!
Dacă Dumnezeu dorea să facă roboți și nu oameni era mult mai ușor, pentru că roboții merg și vorbesc la comandă. Însă oamenii sunt lăsați de către Dumnezeu, pentru că seamănă duhovnicește cu El, să își manifeste libertatea și unicitatea într-un mod personal. De aceea toți scriu cărți sau toți predică dar cărțile și predicile nu sunt copii xerox.
Și bine că nu sunt! Că de-ar fi așa am fi o lume tare plictisitoare și am fi plictisiți de noi înșine.
Când lăsăm televizorul să meargă…deși el stă…vrem să știm ce mai zic alții, ce se mai întâmplă…Deci vrem noutăți de la alții, că pe ale noastre le știm. Ca să fie noutăți trebuie să fie și oameni noi, alți oameni, diferiți, nu ca ieri, care să fi avut noi experiențe, despre care să vorbească.
De unde vine cuvântul interpretare? Tot din latină! De la verbul: interpreto, interpretare, interpretavi, interpretatus, care înseamnă a explica, a înțelege, a cuprinde, a decide, a traduce/ a muta sensuri, a-ți forma o vedere, un punct de vedere asupra unui text, a unui cântec, a unui rol de teatru.
Tocmai de aceea Shakira nu poate cânta la fel cu Andra același cântec: pentru că fiecare interpretează, îl mută pe inima ei, îl calează pe glasul ei, îl face să sune ca starea ei interioară. Și fiecare cântă unic, fără termeni de comparație. Tocmai de aceea e și frumos cântecul, fiecare cântec interpretat de același, în zile diferite sau de mai mulți aceeași partitură.
Diversitatea e întotdeauna personală și nu impersonală!
Nu există oameni impersonali!
Nu există cărți autentice impersonale!
Nu există Sfinți…impersonali!
Tot ce există e personalizat, este expus într-un anume fel. Pentru că fiecare om care interpretează sau traduce ceva nu face decât să vorbească despre un mod personal de a vedea lucrurile.
Toate cărțile noastre sunt traduceri. Sfântul Ioan Gură de Aur ne traduce viața lui cu Dumnezeu. Mozart ne traduce auzul lui. Dali ne traduce modul cum vede lucrurile, cum și le-ar dori, cum ar putea ele să existe și într-alt fel…
Traductio, traductionis ne vorbește despre conducerea noastră către text, despre mutarea, transferarea noastră în lumea celui tradus. Dar ca să îl muți în lumea Sfântului Pavel sau a lui Homer trebuie să îi interpretezi pe cei doi din prisma lumii noastre, pentru că traducătorul trăiește acum și nu în viitor sau în trecut!
Gogorița pe care o aud mereu e că o limbă e mai traductibilă decât o altă limbă și că o traducere e mai traducere decât o altă traducere. Nu! Traducerea e pe măsura omului, e vederea omului, care a tradus cartea, despre carte și autor și subiectul ei…Iar orice limbă e la fel de nobilă și de adevărată și de bună de tradus ca oricare alta.
Traducerea e mutarea unui univers personal în alt univers personal, adică e mutarea celui pe care îl traduci în ființa ta. Acum că unii îl cuprind mai mult sau mai puțin pe cel care a fost tradus e adevărat. Dar nu putem să facem nimic mai mult decât am făcut, dacă ne-am dat toată silința, pentru că atât am putut cuprinde din autorul tradus.
Nu putem cuprinde infinit, la infinit sau în mod absolut pe cineva! Nici cel care a scris o carte nu s-a cuprins pe sine în mod integral. Numai Dumnezeu poate să facă asta…Însă o traducere e un mod de a aduce pe cineva în casa ta, un mod de a-l înțelege, de a-l aprecia, dacă nu îl iubești, de a te familiariza, intimiza, împrieteni, îndrăgosti de el.
Numai că după prima vedere, după traducere, mai există o altă vedere, numeroase vederi la vederi, care este exegeza, comentariul, adâncirea textului. Poți să vezi continuu, să revezi un text, o imagine, semnificațiile deja precizate într-un text. Dar când vezi mai mult…ești deja altul.
Însă, fundamental e faptul, că nimic nu se poate înțelege decât personal și nimic nu se poate aprofunda decât comunitar. La vederea ta acorzi și altora dreptul să vadă, după cum și tu ai dreptul să vezi ceea ce au făcut cei care te văd pe tine. Și ca să fie 1 la 1 trebuie să pună vederea ta lângă vederea lui în așa fel încât să se observe dacă celălalt a înțeles, ca tine, întregul…sau doar partea?
Comentatorul adevărat e cel care intuiește întregul.
Dacă observând partea nu mai vede întregul e un miop. Dacă survolează întregul dar nu știe fiecare fărâmă în parte e Ceaușescu, care zbura peste România cu elicopterul și credea că știe ce fac oamenii, cum trăiesc, în casele lor…dar habar avea. De ce? Pentru că nu știa datele reale, în parte, ale fiecărei fărâmi din România.
România ți se descoperă când o bați la pas… Mergi pas cu pas și vezi și îți notezi…și știi…de toate și pentru toți…
Aspirațiile și Dumnezeu
În limba latină expresia prin insuflarea lui Dumnezeu se spune: per aspirationem Dei.
Ce face aspiratorul? Strânge în el praful. Suge în el praful de peste tot. Căci aspiratorul vine de la aspiro, aspirare, aspiravi, aspiratus din latină, care înseamnă, în primul rând: a sufla peste sau a respira. Deci aspiratorul răsuflă…și înghite tot ceea ce găsește în calea lui.
În cazul sintagmei de deasupra, se spune că Dumnezeu induce, aduce, suflă sau îl umple pe om, pe omul credincios de harul Său, de slava Sa. În greaca veche sintagma de față e mult mai explicită, atâta timp cât corelativul lui aspirationem e un cuvânt compus: in + suflare sau prin + suflare.
Veți găsi toată discuția la p. 117 din proxima editare a volumului al 2-lea din Împotriva ereziilor a Sfântului Irineu la care lucrăm acum.
Numai că în acest articol am legat aspirațiile de Dumnezeu pentru ca să spunem, de fapt, că în limba română, adevăratul sens al aspirației sau al aspirațiilor nu e acela de dorințe, planuri, idealuri, năzuințe gândite de mine în mod autonom, în indiferență față de Dumnezeu, ci adevărata aspirație sau năzuință e ceea ce m-a luminat sau m-a inspirat Dumnezeu să fac.
Numai aceea e o aspirație reală, care a venit dintr-un gând luminat de către Dumnezeu. Că așa trăznăi gândește omul destule, dar gânduri reale, vise reale, proiecte reale sunt numai cele care au fost inițiate de către Dumnezeu, cerute de Dumnezeu de la noi și pe care El ne invită și ne ajută pas cu pas ca să le punem în practică.
De aceea îl mai auzim pe unul sau pe altul spunând, că: dacă mă ajută sau ne ajută Dumnezeu…avem să ducem planul autostrăzii sau al proiectului editorial până la bun sfârșit. Deci bun sfârșit, binecuvântat de către Dumnezeu și nu înjurat de către toți!