Aspirațiile și Dumnezeu

În limba latină expresia prin insuflarea lui Dumnezeu se spune:  per aspirationem Dei.

Ce face aspiratorul? Strânge în el praful. Suge în el praful de peste tot. Căci aspiratorul vine de la aspiro, aspirare, aspiravi, aspiratus din latină, care înseamnă, în primul rând: a sufla peste sau a respira. Deci aspiratorul răsuflă…și înghite tot ceea ce găsește în calea lui.

În cazul sintagmei de deasupra, se spune că Dumnezeu induce, aduce, suflă sau îl umple pe om, pe omul credincios de harul Său, de slava Sa. În greaca veche sintagma de față e mult mai explicită, atâta timp cât corelativul lui aspirationem e un cuvânt compus: in + suflare sau prin + suflare.

Veți găsi toată discuția la p. 117 din proxima editare a volumului al 2-lea din Împotriva ereziilor a Sfântului Irineu la care lucrăm acum.

Numai că în acest articol am legat aspirațiile de Dumnezeu pentru ca să spunem, de fapt, că în limba română, adevăratul sens al aspirației sau al aspirațiilor nu  e acela de dorințe, planuri, idealuri, năzuințe gândite de mine în mod autonom, în indiferență față de Dumnezeu, ci adevărata aspirație sau năzuință e ceea ce m-a luminat sau m-a inspirat Dumnezeu să fac.

Numai aceea e o aspirație reală, care a venit dintr-un gând luminat de către Dumnezeu. Că așa trăznăi gândește omul destule, dar gânduri reale, vise reale, proiecte reale sunt numai cele care au fost inițiate de către Dumnezeu, cerute de Dumnezeu de la noi și pe care El ne invită și ne ajută pas cu pas ca să le punem în practică.

De aceea îl mai auzim pe unul sau pe altul spunând, că: dacă mă ajută sau ne ajută Dumnezeuavem să ducem planul autostrăzii sau al proiectului editorial până la bun sfârșit. Deci bun sfârșit, binecuvântat de către Dumnezeu și nu înjurat de către toți!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *