Interpretare și traducere. Care ar fi diferențele?

Interpretul de muzică populară Benone Sinulescu…ce face?…interpretează muzică populară din regiunea Buzăului. El cântă o muzică, într-un anume fel…adică după felul cum se cântă în regiunea Buzăului și trebuie s-o cânte în așa fel, încât oamenii de acolo să o recunoască…ca fiind a lor…dar cântată de Benone Sinulescu.

Există o zonă, există un anume fel de muzică, există o așteptare de reprezentare a oamenilor din regiunea Buzăului…și, pe de altă parte, unul dintre cei care reprezintă muzical zona ca atare…e Benone Sinulescu. S-ar putea să mai existe încă 10 sau câți or fi care să cânte, la nivel profesionist, muzica regiunii amintite. Însă, deși toți cântă…ca la Buzău, Benone e unul și Liviu Vasilică e altul, unul cu Buzăul, altul cu Teleormanul.

Nimeni nu îi poate confunda, chiar dacă e mama afonilor. Și nu îi poate confunda pentru că fiecare a personalizat muzica regiunii sale, a devenit un exponent, un reper pentru muzica regiunii lui, dar fiecare o cântă în stilul lui.

Fiecare interpret de muzică populară culege muzică, o orchestrează în așa fel încât să reactualizeze farmecul ei de odinioară, o cântă trecută pin personalitatea lui și de aceea sunt mulți care cântă, în mod personalizat, aceeași melodie. Nimic mai frumos și mai interesant decât unicitatea personală a fiecăruia!

Dacă Dumnezeu dorea să facă roboți și nu oameni era mult mai ușor, pentru că roboții merg și vorbesc la comandă. Însă oamenii sunt lăsați de  către Dumnezeu, pentru că seamănă duhovnicește cu El, să își manifeste libertatea și unicitatea într-un mod personal. De aceea toți scriu cărți sau toți predică dar cărțile și predicile nu sunt copii xerox.

Și bine că nu sunt! Că de-ar fi așa am fi o lume tare plictisitoare și  am fi plictisiți de noi înșine.

Când lăsăm televizorul să meargă…deși el stă…vrem să știm ce mai zic alții, ce se mai întâmplă…Deci vrem noutăți de la alții, că pe ale noastre le știm. Ca să fie noutăți trebuie să fie și oameni noi, alți oameni, diferiți, nu ca ieri, care să fi avut noi experiențe, despre care să vorbească.

De unde vine cuvântul interpretare? Tot din latină! De la verbul: interpreto, interpretare, interpretavi, interpretatus, care înseamnă a explica, a înțelege, a cuprinde, a decide, a traduce/ a muta  sensuri, a-ți forma o vedere, un punct de vedere asupra unui text, a unui cântec, a unui rol de teatru.

Tocmai de aceea Shakira nu poate cânta la fel cu Andra același cântec: pentru că fiecare interpretează, îl mută pe inima ei, îl calează pe glasul ei, îl face să sune ca starea ei interioară. Și fiecare cântă unic, fără termeni de comparație. Tocmai de aceea e și frumos cântecul, fiecare cântec interpretat de același, în zile diferite sau de mai mulți aceeași partitură.

Diversitatea e întotdeauna personală și nu impersonală!

Nu există oameni impersonali!

Nu există cărți autentice impersonale!

Nu există Sfinți…impersonali!

Tot ce există e personalizat, este expus într-un anume fel. Pentru că fiecare om care interpretează sau traduce ceva nu face decât să vorbească despre un mod personal de a vedea lucrurile.

Toate cărțile noastre sunt traduceri. Sfântul Ioan Gură de Aur ne traduce viața lui cu Dumnezeu. Mozart ne traduce auzul lui. Dali ne traduce modul cum vede lucrurile, cum și le-ar dori, cum ar putea ele să existe și într-alt fel…

Traductio, traductionis ne vorbește despre conducerea noastră către text, despre mutarea, transferarea noastră în lumea celui tradus. Dar ca să îl muți în lumea Sfântului Pavel sau a lui Homer trebuie să îi interpretezi pe cei doi din prisma lumii noastre, pentru că traducătorul trăiește acum și nu în viitor sau în trecut!

Gogorița pe care o aud mereu e că o limbă e mai traductibilă decât o altă limbă și că o traducere e mai traducere decât o altă traducere. Nu! Traducerea e pe măsura omului, e vederea omului, care a tradus cartea, despre carte și autor și subiectul ei…Iar orice limbă e la fel de nobilă și de adevărată și de bună de tradus ca oricare alta.

Traducerea e mutarea unui univers personal în alt univers personal, adică e mutarea celui pe care îl traduci în ființa ta. Acum că unii îl cuprind mai mult sau mai puțin pe cel care a fost tradus e adevărat. Dar nu putem să facem nimic mai mult decât am făcut, dacă ne-am dat toată silința, pentru că atât am putut cuprinde din autorul tradus.

Nu putem cuprinde infinit, la infinit sau în mod absolut pe cineva! Nici cel care a scris o carte nu s-a cuprins pe sine în mod integral. Numai Dumnezeu poate să facă asta…Însă o traducere e un mod de a aduce pe cineva în casa ta, un mod de a-l înțelege, de a-l aprecia, dacă nu îl iubești, de a te familiariza, intimiza, împrieteni, îndrăgosti de el.

Numai că după prima vedere, după traducere, mai există o altă vedere, numeroase vederi la vederi, care este exegeza, comentariul, adâncirea textului. Poți să vezi continuu, să revezi un text, o imagine, semnificațiile deja precizate într-un text. Dar când vezi mai mult…ești deja altul.

Însă, fundamental e faptul, că nimic nu se poate înțelege decât personal și nimic nu se poate aprofunda decât comunitar. La vederea ta acorzi și altora dreptul să vadă, după cum și tu ai dreptul să vezi ceea ce au făcut cei care te văd pe tine. Și ca să fie 1 la 1 trebuie să pună vederea ta lângă vederea lui în așa fel încât să se observe dacă celălalt a înțeles, ca tine, întregul…sau doar partea?

Comentatorul adevărat e cel care intuiește întregul.

Dacă observând partea nu mai vede întregul e un miop. Dacă survolează întregul dar nu știe fiecare fărâmă în parte e Ceaușescu, care zbura peste România cu elicopterul și credea că știe ce fac oamenii, cum trăiesc, în casele lor…dar habar avea. De ce? Pentru că nu știa datele reale, în parte, ale fiecărei fărâmi din România.

România ți se descoperă când o bați la pas… Mergi pas cu pas și vezi și îți notezi…și știi…de toate și pentru toți…

Un comentariu la „Interpretare și traducere. Care ar fi diferențele?”

  1. Titlul m-a dus cu gândul la Septuaginta, despre care se spune că ar fi fost opera comună a traducerii celor 70(72) de înţelepţi evrei (în Alexandria, sub domnia lui Ptolemeu al II-lea).

    Odată cu apariţia creştinismului se înmulţesc traducerile, nu ştiu dacă putem vorbi aici de o interpretare iudaica şi una creştină sau de o exegeză.

    În ceea ce privesc traducerile în limba română după Septuaginta, începând de la traducerea Vechiului Testament a spătarului N. Milescu, continuând cu Biblia de la Bucureşti 1688, Biblia de la Blaj 1795, terminând cu Biblia sau Sfânta Scriptură 2001 a lui Bartolomeu, tot o traducere după Septuaginta şi după câte am înţeles în 2004 apare încă o traducere a Septuagintei,coordonator traducere Cristian Bădiliţă.

    Iată câte traduceri şi nu e suficient să vorbim aici de o intuiţie a întregului, nici poate de o interpretare prin cunoaştere decât sub insuflarea Duhului Sfânt.

    Aşa cum nici predicile nu pot fi copii xerox, dacă ne gândim cine le-a dat puterea de a învăţa „toate neamurile”.

    Chiar nu ştiu dacă nu divaghez de la subiect, nici nu ştiu exact de ce gândesc acum aşa şi nu vreau să supăr.

    Ceea ce aţi spus dumneavoastră cu siguranţă este corect, dar probabil contextul diferă.

    Iertare, sunt doar gândurile unei păcătoase neştiutoare, domnia voastră le va curăţi.

    Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *