Preoții ortodocși și mentalul colectiv

Ce îi place mai mult și mai mult omului, care arde gazul de pomană, tufei de veneția? Caterinca, frate, bârfa, dilimandeala, râsul în neștire… Și, în râsul generalizat…preoții joacă un rol aparte, pentru că sunt invidiați pentru prestanța lor, pentru faptul că lumea îi cinstește, se poartă cu reverență față de ei.

De aceea preoții…sunt popi. Cum prostul crede că popă e un peiorativpreoții sunt popi.

Dăi dra**, de popi corupți, că îi știu io cum sunt! Niște curvari, niște profitori, niște proști…Substantive adjectivate. Dacă se găsesc sau se știu exemple…toți sunt la fel…Deci generalizarea vine odată cu trei exemple. Ai trei exemple…și toate femeile sunt curve și toți popii sunt hoți.

Popo și părințele… Cel mai adesea am fost înjurat de mamă, când cineva m-a văzut în reverendă și și-a pus mâna la p***, ca nu cumva să devină impotent.  Vă dați seama ce evoluați sunt ăștia…dacă cred în astfel de superstiții, în care nu cred nici câinii?

E interesant, totuși…Foarte interesant! Pentru că mama și preotul sunt persoane venerabile, importante pentru cineva, unice…Și, cel mai adesea, copilul o consideră o stricată pe mamă nu dacă e analfabetă, nu dacă nu știe să facă ciorbă de perișoare, nu dacă nu știe să meargă pe toace…ci dacă aude că se culcă cu altul, altul decât ta-so.

Femeia devine curvă pentru copil când devine infidelă în act. Dacă nu se știenu e curvă…dar dacă se știe…atunci e de rău. Însă, în ultimul timp curvia e profitabilă, aduce bani, așa că s-au mai schimbat și gândurile omului, care și așa, săracele, erau curgătoare, din pruncie, spre rele…

Însă curvia mamei nu e pentru copil a face sex cu altul, ci faptul ca mama  se uite în altă parte, în alt fel, poate chiar să plece de lângă el, pentru un alt bărbat, pentru un alt copil, pentru o altă viață…

Deși nea Stelică nu cam vine la Biserică dar la mat / cârciumă/ birt se duce de trei ori pe zi… pentru câte una mică…cu lovele, când îl vede pe popa-l satului face ca taurul comunal la nivel lingvistic…Ce, bă, s-a învățat să ia bani, nenocitul ăsta de popă! S-a dus Leana cu coliva sâmbătă și i-a dat lu popa 15 lei pe colivă, ca să i-o cânte sau ce să-i mai facă!

Coliva, adică o slujbă de pomenire, pentru părinții lui și nu pentru ai mei, pe care o face odată în an…a costat 15 lei, înțelegeți? 15 lei a costat coliva…iar țuica pe o lună a lu nea Stelică, fost tractorist, acum căruțaș voaianjist costă…300 de lei, poate și mai mult. Nu-i așa că a sărăcit enorm de mult?

De câte ori face omul o nuntă în viață? Normal este și ar fi…odată în viață. Deci o singură dată…Nea Stelică, paradigma noastră, are o fată. Ea se mărită. Fata trebuie cununată, chiar dacă nea Stelică o drăcuie cu Grijanie cu tot / adică cu Sfânta Euharistie pe care a luat-o vreodată. Ea vine la slujbă. Eu îi fac slujbă. Și îi cer…odată în viață…400 de lei la Cununie, pentru că așa am stabilit, de comun acord, cu consiliul parohial și cu comitetul de femei.

Când aude că are să îmi dea 400 de lei, odată în viață, pentru fiica lui proaspăt cununată de către mine, oricare aș fi eu preotul ortodox care a cununat-o, se face ca tăciunele în foc. Mi-i dă…dar pentru ei o să mă înjure 4 ani de zile, până o uita… Adică 400 de lei…a 4 ani de zile: echivalență maximă.

Acum, dacă îi moare lui nea Stelică consoarta…o aduce la mine ca să o îngrop. De câte ori moare soția lui? O singură dată…în mod normal… Și îi cer 300 de lei…odată în viață.

Deci la Botez, odată în viață, 300 de lei, la cununie 400, la înmormântare 300, la colivă 15 lei și lumânarea între 50 de bani și 2 lei, adică cu banii ăștia îți ei …un sfert de laptop ca lumea.

Între Botez și Cununie trec între 20 și 30 de ani de zile. Între Cununie și Înmormântare trec 20, 30, 40, 50…cum e viața omului…

Acu o tărie e între 3-5 lei, așa, la botul calului, pe nerăsuflate… Însă, care o fi prost, să nu bea trei sferturi din pensie sau din salariu, așa, că o să vină alegerile mâine-poimâine…și o să fie mai bine…sau mai rău! Însă, la Biserică, întotdeauna banul, neprețuitul 5 lei…e pentru nesimțitul nostru de creștin ortodox, cel mai adesea, echivalentul cu ridicarea unei Biserici din temelii și până în turlă, când, pentru asta, îți trebuie sute de mii de lei noi sau mii de euro.

El, dacă ți-a cumpărat 5 lumânări a sărăcit. Dacă a botezat un copil s-a scăpătat de tot și dacă a mai făcut și o înmormântare…a ajuns la sapă de lemn. Însă, dă bani, bani, bani în neștire pe toate drăciile de pe fața pământului, dar pentru mântuirea lui nu face nimic.

Însă popa e un fel de Iad, care îi amintește de Iad. Eu, în reverendă, vară afară, cald și… fata cu fusta până în dorsal…își dă ochii peste cap când mă vede, pentru că are…aprinderi. Reverenda mea o aprinde…pentru că, de fapt, îi arată ce fel de greutate e mântuirea, ce fel de mare greutate e decența, ce fel de mare greutate e cumințenia, smerenia, fecioria, sfințenia…

O enerveză și o astupă barba mea. Reverenda o face să transpire. Prezența mea îi face să aibă conștiință. Și, tocmai de aceea, când aud că un popă a curvit, un popă e homosexual, un popă e hoț…atunci oamenii se destind, rânjesc fasolea ca proasta, pentru că abia așteptau să fie imorali și nu morali, prost crescuți și nu cuminți, nesimțiți și nu bine crescuți, murdari și nu curați!

Când  tatăl, mama și preotul decad în mintea oamenilor, când sunt corupte aceste simboluri ale trăiniciei neamului omenesc și ale curăției lui…atunci toată lumea e luată în balon, e bășcălizată. Când  tatăl ajunge un impotent și  mama ajunge o curvă în mentalul copilui și preotul e un hoț…nimeni nu e stabil, nimic nu e trainic, toți sunt hoți, toți sunt ai dra**, toți sunt niște jeguri.

Tocmai de aceea se dinamitează continuu acest triou, pentru că e trioul fundamental al umanității. Preotul e cel care binecuvintează familia, care face din doi un singur trup în Hristos. Din acest trup duhovnicesc rezultă copii. Copiii sunt miza fundamentală! Dacă ei sunt corupți…îi duci cu coca cola și cu funduri goale toată viața, pentru că merg ca niște cățeluți decerebrați, care nu pot să facă diferența între albă și neagră, între bine și rău, între ce trebuie și ce nu trebuie.

Tocmai de aceea el își pune mâna la sex când mă vede, pentru că știe că eu, preotul, îi binecuvintez familia. Se apără de mine, pentru că vrea să facă ce vrea cu viața lui, adică să meargă în Iad, în Iadul cel atât de primitor pentru toți proștii.

Se sufocă când mă vede. Se fâstâcește. Mă urăște. Ar vrea să mi-o spună dar, dacă nu îndrăznește…zice ceva acolo, iritant…Vrea să îți arate că e mârlan…

Nu poate să tacă. Dacă ești la nuntă, la înmormântare, pe tren, în mașină, la piață… îți va face o fază de neam prost, ca să îți strice cheful. Va veni și mă va comenta la nivel online, numai pentru ca să îmi arate că nu îi sunt indiferent, pentru că mă gelozește. Ar vrea și el să fie ca mine, dar nu poate…adică nu vrea.

Va privi toată viața mea cu scrupulozitate. Mă va urmări. Mă va descoase fir a păr. Și când va găsi cea mai mică  urmă de păcat și de prostie la mine, va râde de ele cu gura până la urechi, deși el e un nimeni notoriu și viața lui e un dicționar de păcate, erori, prostii cu carul…

Doar eu sunt urât la modul suprem! Eu, preotul, îl reprezint în viața oamenilor pe Hristos. Sunt icoana Lui aici. Sunt cel prin care lucrează Hristos mântuirea oamenilor și toți cei care mă înjură pe mine Îl înjură pe El și toți cei care nu mă vor pe mine nu Îl vor nici pe El, după cum ne-a spus-o în Evanghelii.

Eu sunt icoana care indică icoana Lui. Și toți cei care sunt iconoclaști cu fața mea, cu persoana mea, toți cei care mă scuipă și mă înjosesc pe mine, toți care își întorc spatele când mă văd, toți cei care mă ignoră cu bună știință, Îl scuipă și Îl bat și Îl înjosesc pe El.

Tocmai de aceea mentalul colectiv îi vede atât de negru pe popi…și îi iubește pe ăia care sunt ca el. Din spirit de frustrare profundă, ei își iubesc progeniturile  la fel de urâte ca ei, decât să iubească florile lui Dumnezeu.

Dacă eu plec de la premisa că tot cel din fața mea e un criminal…voi trăi o viață psihotică. Mă voi feri și de umbra mea. Tot la fel, dacă voi considera, aprioric, că toți sunt la fel…am o viață fatalistă, pentru că nimic nu mai e nou la mine…pentru că toți sunt la fel

Concluzie: nu ne înjură decât cei care nu sunt ai noștri, că dacă ar fi ai noștri, ar fi cu noi, adică în Biserica lui Dumnezeu. Însă, da, e adevărat, nu suntem  cu toții Sfinți, chiar dacă prin noi trece mulțime de har și de sfințenie. Asta e durerea noastră. Dar a nu dori soarele, pentru că, câteodată, mai și plouă afară, înseamnă a da cu piciorul la viața veșnică.

Și cei care vin cu mare dor ca să ne asculte, ca  să ne roage  să ne rugăm pentru ei, să le slujim, cer lui Hristos, prin noi, să facem toate astea, pentru că El e Stăpânul și al preoților și al credincioșilor. Și se întâmplă multe și continue și neînchipuibile minuni, când preoții și credincioșii sunt o singură inimă în fața Stăpânului cerului și al pământului.

13 comentarii la „Preoții ortodocși și mentalul colectiv”

  1. Foarte frumos articol. Si emotionant. Cel putin pentru noi, preotii.

    Din pacate, multi oameni fac aceasta greseala fatala: in loc sa aiba permanent privirea atintita catre Hristos si sa lucreze la propria lor mantuire, prefera sa priveasca mult mai jos, impiedicandu-se in mizeriile si josniciile lumii, iar atunci cand e vorba de smintelile unor preoti se simt „bine” pentru ca incep sa se considere pe ei insisi mai putin pacatosi si mult mai indreptatiti sa savarseasca pacate si faradelegi; mai mult se semetesc inaintea lui Dumnezeu, indreptatindu-se pe sine si justificandu-si patimile si rautatea.

    Din nefericire, asa se poate pierde mantuirea, si multi o pierd…

    Pentru ca mantuirea vine de la Dumnezeu prin preot, dar ea nu se pierde prin preot, ci prin propriile pacate!

    Sarut mana!

    Domnul cu noi!

  2. Eu cred că te așteaptă lumea pe Facebook, părinte Gabriel…ca să le zici ceva de…pregătire pentru post!

    De ce crezi tu că oamenii nu vor să vorbească…dar vor să fie într-un grup…de dialog?

  3. Aveti dreptate, parinte Dorin!

    Uneori ma si intreb la ce-mi folosesc conturile precum facebook.

    Poate doar sa stiu ca totusi eu, alaturi de dvs. si alti cativa preoti, am facut un pas cat de mic catre ceilalti si prin intermediul acestor mijloace moderne.

    Dar, intr-adevar, rar mi s-a intamplat sa am discutii duhovnicesti cu „prietenii” mei on-line. Doar cateva exceptii. De ce? Pentru ca, spuneati chiar sfintia voastra intr-un articol anterior, a comunica inseamna nu doar a relationa ci si a te impartasi pe tine celorlalti si a te darui, impartasindu-te la randul tau de toti cei cu care intri in dialog.

    Numai ca noi suntem din ce in ce mai goi…Nu prea mai avem sau nu prea mai vrem sa ne daruim celorlalti.
    Dar cand e vorba de a ne revarsa rautatea, ura sau invidia, atunci lucrurile devin simple si „comunicam” facil.

    Insa, ce pretentii sa mai avem noi la astfel de lucruri adanci, la iubire, la daruire, la sacrificiu, cand ne-am pierdut pana si elementarul bun simt, nu ne mai este rusine de nimeni si nimic, nu mai stim nici macar sa mergem pe strada sau sa salutam pe cei din jur?!

    Ne afundam in mizerie din ce in ce mai mult, si singura sansa care ne mai ramane cred ca este rugaciunea, pe care nu stiu insa cat de multi o mai practica si o mai statornicesc in inimile lor.

    Va imbratisez cu drag!

  4. Sunt de acord cu Sfintia voastra, Părinte Dorin, deşi articolul, pentru mine, e dureros…

    Și cred că e dureros pentru că e adevărat.

    Cu toate acestea nu pot fi de acord cu „taxele” pentru slujbe, indiferent de mărimea lor, scopul sau chiar „calitatea” celor care „trebuie” să le plătească…şi aici discuţia este mult mai lungă…

    Cred că adevărul în acest „conflict” este undeva la mijloc. Pe de o parte puţini sunt preoţii, care mai pot apropia poporul de Biserică iar pe de altă parte poporul stă la „vânătoare” de „popi”…

    Uneori am senzaţia că a am intrat într-un cerc vicios… Nu mai avem un popor „sănătos”, care să dea preoţi buni şi nu mai avem suficienţi preoţi buni (acest cuvânt implică foarte multe aspecte) care să mai salveze ce se mai poate din neamul acesta …

    Doar Bunul Dumnezeu ne mai poate scoate în afara acestui cerc!

    Felicitări, pentru sinceritate şi realism!

    Spor în toate cele bune!

  5. Ioan a fost glasul care a strigat in pustia inimilor noastre, pregatind calea venirii Domnului; de multe ori noi, oamenii, trecem mai departe spre treburile cotidiene, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Insa cuvintele raman in inima si suflet, ascunse, iar atunci cand va sosi vremea, ele vor incolti ingrijorare si teama fata de nepasarea de pana atunci, dar si dor nespus fata de Dumnezeu. Atunci vom incepe cu totii sa-L cautam, fara a sti ca, de fapt El se afla in inimile noastre. Iar cand vom afla, bucuria va fi nemarginita.

    Imi cer iertare pentru indrazneala cuvantului meu, dar, in opinia mea, tot ceea ce pregateste calea Domnului nu va fi niciodata in zadar.

    La fel ca multi alti pacatosi, glasul si cuvantul lui Dumnezeu a fost auzit mai intai doar de sufletul meu, in tacere, iar mai apoi, de celelalte simturi. Dar acum deja devenise fierbinte. Sinele meu Il cauta si, negasindu-L, nu mai avea liniste si pace. Insa, cu toate acesea, El a fost Cel care Mi-a intins mana Sa, dand uitarii toate aberatiile si ratacirile mele, aducandu-ma Acasa.

    Nelinistea si apasarea pacatului o resimtim cu totii, mai mult sau mai putin, fiecare in felul sau. Dar, atunci cand nelinistea cea buna isi va fi terminat lucrarea, in suflet se va afla cuvantul care arata calea spre Dumnezeu.

    Nimic din viata noastra nu este intamplator si nici inutil. Inutile sunt doar eforturile noastre de a nega dumnezeirea pe care am primit-o prin Sfantul Botez si Jertfa Crucii.

    Inca o data imi cer iertare pentru indrazneala acestor cuvinte.

    Doamne, ajuta!

  6. Vedeţi dumneavoastră, eu cred că în această problemă a taxelor, depinde foarte mult de ce anume prezintă importanţă pentru fiecare dintre noi.

    Dacă banul este important şi prioritar, ne vom crampona mereu de nişte sume, indiferent că suntem dintre cei care plătim sau dintre cei care încasăm.

    Dacă prioritatea noastră nu este legată de lumea materială, se pot face concesii de ambele părţi.

    Bănuţul văduvei este mai valoros decât o sumă mai importantă din partea unui înstărit, numai că văduva ştie mai bine că ce lasă la biserică i se va „întoarce înzecit”.

    Preotul fixează o taxă împreună cu comsiliul parohial în funcţie de nevoile administrative ale fiecărei biserici. Aici intră cheltuieli de întreţinere a clădirii şi salariile preotului, cântăreţului etc.

    Dacă salariile acestea ar veni integral de la Stat, atunci nu ar mai fi important să „îl plătim pe popă”(îmi cer scuze pentru formularea populară), dar vă solicit atenţiei concepţia unor sectari în legătură cu zeciuiala care o dau din salariul lor(fiecare din familie care are salar),lunar nu doar la Bobotează cum se dă la noi:”noi ne îngrijim ca pastorul nostru să îşi permită toate cele trebuincioase pentru el şi familia sa, pentru ca să poată să se îngrijească de noi fără alte gânduri”.

    Şi uite aşa, fără să vrem ajungem la administrarea finanţelor. Toţi trebuie să ştim să ne chivernisim bine banul şi să nu uităm că dacă Dumnezeu ne-ar fi uitat n-am mai fi avut ce chivernisi!

    Atunci când ne facem socoteala lunară pentru cheltuieli, prioritar este capitolul taxe şi e firesc pentru că n-am vrea să ajungem în stradă.

    Eu cred că se poate să introducem la taxe măcar 10 ron/lună şi pentru biserică, care ar fi echivalentul a…un pachet de țigări.

    Aşa cum ne îngrijim de casa noastră, trebuie să ne îngrijim şi de biserică, indiferent că ne referim la biserica-materială ca lăcaş de închinare, sau la Biserica în sensul de mădulare în acest Trup a cărui cap este Hristos.

    “Că precum într-un singur trup avem mădulare multe şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi cei mulţi suntem în Hristos un trup, iar fiecare dintre noi, mădulare unii altora” (Rom., 12, 4-5). Acest trup este Biserica, iar Hristos este Capul Trupului, adică al Bisericii (I Cor., 12, 27; Efes., 1, 22-23; 4, 25; 5, 23; Col., 1, 18, 24).

    Referitor la întreţinerea clerului am mai scris un comentariu pe un blog în care propuneam să facem un raport între cheltuieli şi beneficii.

    Ce beneficii sunt mai importante pentru noi, cele aduse prin biserică, respectiv prin Sfintele Taine sau cele legate de un pragmatism absolut lumesc?

    După ce ne vom da fiecare dintre noi răspunsul la aceeastă întrebare vom vedea de ce este, de exemplu, mai important să aruncăm banii „fără număr, fără număr” pentru un cântăcios la festivitatea de la „nuntă”, decât să dăm pentru Taina Sfintei Cununii.

    Poate pentru că suntem mai fericiţi să ne îmbogăţim aici pe pământ, decât să primim Moştenirea Veşnică?

    E adevărat această Moştenire nu se poate plăti cu bani, să nu fim ca fariseii “Fariseul a zis: Doamne, postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate…” (Luca, 18, 12), ci să ascultăm cuvintele Mântuitorului: ”Şi a zis Iisus către lepros după ce L-a curăţit: mergi de te arată preotului şi du darul tău.” (Matei, 8, 1-4).

    Şi mai zice Mântuitorul, în Sfînta Evanghelie: „De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină şi adu darul tău”(Matei 5, 23-24).

    Aşadar, nu este suficient să aducem darul nostru aşa din obligaţie sau să „speculăm Mântuirea”, ci să o facem cu dragoste, smerenie pentru toate cele primite de la Dumnezeu, nu cu ură în suflet pentru că „îmbogăţim preotul”.

    Doamne ajută.

  7. Eu vă mulţumesc, pentru că dacă am curajul să-mi exprim gândurile se datorează faptului că am încredere că atunci când ele sunt greşite, domnia voastră v-a şti să le îndrepte, ca un părinte iubitor, pe făgaşul cel bun!

    Doamne ajută.

  8. Frumoase si bune toate, dar crestinii care vin des la biserica, la fiecare slujba, nu cred ca-si pun problema imbogatirii preotului. Calculul acestor posibile beneficii se face doar de catre cei au cate ceva de comentat in legatura cu insusi rolul acestuia (al preotului) in societate.

    Nu stiu cum este in alte parti, dar aici, fiecare dintre cei ce intra in biserica isi aminteste de cei dragi-fie de acasa, fie rude mai apropiate sau indepartate, fie cei adormiti. Pentru ei, oamenii lasa cate un pomelnic sau un acatist alaturi de darul lor.

    Si preotii sunt oameni si ei. Si preotii isi fac sau nu datoria fata de enoriasii sai cu mai multa sau mai putina tragere de inima. Iar acest lucru se vede, se simte de la o posta. Din felul in care se poarta, din felul in care vorbeste preotul respectiv.

    Nu mi se pare corect ca toata grija sa o aruncam asupra oamenilor, atata vreme cat ajung sa ma rog de preot sa vina la noi in casa cu icoana si botezul. Se pare ca nu am fost prea convingatoare nici eu, nici sotul meu, pentru ca nu mi-a calcat nimeni casa inainte de sarbatori.

    Nu cred ca mai este cazul sa vorbim despre grija preotului fata de problemele noastre de suflet. Dar, in definitiv, nu vreau sa generalizez, pentru ca as nedreptati.

    Un lucru sigur l-am invatat, nu repede si nici usor, insa: cu cat eram mai dependenta de grija zilei de maine si de lucrurile materiale, cu atat nu aveam parte de ele. A trebuit sa invat a ma detasa de ele si a le folosi doar, apoi a le lasa deoparte, in plan secund, pentru ca adevaratele prioritati sa fie cele spirituale.

    Insa este doar parerea mea.

  9. La nivel online, realitatea este mult schimbata. Amplificata adica. Fie pozitiv, fie negativ.

    Eu cred ca doar aici exista (deocamdata) acea vanatoare de popi de care se amintea ceva mai devreme. Pentru mine ramane insa un mister faptul ca vorbele rele se propaga mult mai repede printre credinciosi.

    Cei care calca mai rar in biserica, pe langa faptul ca nu sunt la curent cu ultimele noutati din viata preotului, nu stiu de multe ori si nici nu dau importanta(!) calomniilor; pur si simplu le considera nefondate!

  10. Frumoase puncte de vedere şi pline de adevăr, deşi nu cred că „problema taxelor” ţine de felul în care ne raportăm fiecare dintre noi la „arginţi” ci mai degrabă de o „deontologie misionară”.

    De multe ori în spatele acestor taxe se ascund adevărate abuzuri care nu trebuie negate şi desigur nici generalizate… dar sunt o realitate problematică…(din păcate).

    Nu cred că preotul care nu „pune taxe” nu are ce pune pe masă căci harul lui Dumnezeu este prezent în viaţa sa şi îl va ajuta să îşi ducă la capăt misiunea…

    În plus „taxele” nu sunt, in niciun caz, o metodă prin care poporul poate fi întors la credinţă…ci din contra…

    Este reală „nesimţirea” (iertaţi termenul dar uneori mi se pare cel mai potrivit)poporului în ceea ce priveşte viaţa Bisericii dar cred că Biserica are metodele şi mai ales harul de a-l întoarce la credinţă…putem ieşi cu toţii din acel cerc vicios de care vorbeam mai sus!

    Spor în toate cele bune!

  11. Taxele nu sunt metode de a întoarce poporul la credinţă, dar nici trăirea nu este autentică dacă spunem că ele te îndepărtează de credinţă.

    Cât despre acele taxe în spatele cărora se ascund abuzuri, ei vor da socoteală, nu le judecăm noi.

    Părintele Cleopa spunea frumos… „Nu fă TU mă! Nu fă TU mă! Nu fă TU mă!”, chiar dacă eşti tentat să îi judeci!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *