Țiganiada – germenii romanului românesc?

intre doua lumi

Mai zilele trecute am găsit un referat, cu titlul acesta, pe care l-am scris în anul I de facultate, pentru seminarul de literatură veche. Îl transcriu, în parte, mai jos:

Aristotel denumea epopeea ca fiind un gen al „narativului superior”. Spre deosebire de „dramaticul inferior”, căruia – după el – îi aparține comedia, Poetica nu menționează cu precizie un gen care să corespundă „narativului inferior”, dar îl ilustrează prin „parodia”, printre exemple numărându-se și Batrahomiomahia lui Homer, amintită și de Ion Budai-Deleanu în debutul epopeei sale „eroi-comico-satirice”.

„Narațiunea comică pare să fi fost la origini în mod esențial ilustrată prin parodii de epopei”, afirmă Gerard Genette, în Introducere la arhitext. Vom încerca să arătăm, însă, în continuare, de ce concepția privind descendența romanului din epopei, susținută prin continuitatea istorică a „narativului superior”, conform unei tradiții care s-a înrădăcinat în apusul Europei, nu se verifică, cel puțin nu în cazul literaturii române.

Omul este singura ființă care râde. Iar râsul său stă la temelia oricărei zidiri umane, fiindcă orice zidire umană stă sub semnul efemerității. Câteodată numai râsul îi mai îndeamnă pe ziditori să sfârșească lucrul și îi asigură subzistența. Într-o lume care îngheață sub raza morții, creația omenească se salvează neluându-se în serios, la modul absolut.

Dacă vrea să fie luată în considerare, arta trebuie să se declare învinsă de secoli și se istorie, fiindcă, așa cum observa și Nicolae Steinhardt, un infern asumat e un infern epuizat. Gratuitatea artei nu înseamnă că procesul creației în sine este un act ludic, ci ea rezidă în planul consecințelor ulterioare, în felul în care artistul nu-și venerează creația ca pe un idol și nu o propune astfel nici altora.

O creație serioasă care nu știe să se persifleze niciodată, care n-are subtilitatea greșelii și a relaxărilor umoristice, cade sub incidența istoriei și a finititudinii. „Sufletul umoristului este însetat de o substanțialitate mai autentică decât cea pe care i-o poate oferi viața” (Georg Lukács).

Ortega y Gasset susținea că „arta se petrece în suflet” (Meditații despre Don Quijote și gânduri despre roman), iar Dali ajunsese la concluzia că întreaga sa opară este mediocră și că numai el, ca artist, este genial, în timp ce Unamuno își cerea scuze cititorilor pentru că „am născocit cândva personaje de roman și le-am făcut să spună în glumă ceea ce pentru mine este cât se poate de serios”.

Bulgakov spunea că în om este ceva creat și ceva necreat. În consecință, în arta umană transpare ceva din acel necreat, adică din harul divin dăruit omului. Putem spune că există o artă apriorică – dar nu în sens platonician, ci în sensul în care ea rezidențiază în sufletul uman ca sculpturile lui Michelangelo în piatră, așteptând dalta efortului artistic – și o artă empirică, adică rezultatul, ceea ce se vede.

Altfel spus, o față istorică și o substanță spirituală, pe care opera de artă o reproduce și o transmite numai parțial și infim față de virtualitatea aproape infinită de manifestări artistice pe care o deține interiorul uman și care capătă numai plasticizări secvențiale. Comicul, satira sau farsa, în ciuda statului inferior pe care li-l acordau Stagiritul și antichitatea greacă, au capacitatea de a travesti plastic inexprimabilul – umorul e metaforă și metafora e poezie, după Vladimir Streinu.

Am făcut aceste precizări, încercând să înțeleg preferința lui Ion Budai-Deleanu pentru forma în care și-a îmbrăcat epopeea sa. Țiganiada nu este o parodie a epopeei, în speță (ea este o parodie pe multe paliere, dacă o luăm ca atare, dar nu factura ei satirică ne interesează deocamdată), ci o parodie a actului artisitic ca ideal uman absolut. Nu e o parodie donquijotească (Don Quijote, în intenția lui Cervantes, era o satiră la adresa romanelor cavalerești), și nu are urmași romanești.

Dacă filosof este cel care își râde de filosofie (Pascal), artist e cel care poate râde de artă și nu își imprimă pururea pe față grimasele respectabilității de sine. Țiganiada e în același timp o mare operă literară și un autopamflet. Autorul nu își privește propriul demers cu încredere literară.

Nemuritoarea artă pe care adulatorii au înălțat-o pe piedestal ca pe vițelul de aur („un idol plăsmuit dintr-o idee seamănă tot atât de puțin cu Dumnezeu ca oricare altul făcut dintr-un material grosier” – Șestov), este pură complimentare gratuită: „Întreaga operă a spiritului sunt miraje care se produc în lumea materială. Cultura tinde să se constituie ca o lume aparte și suficientă sieși. Aceasta este o iluzie, un miraj, și numai privind-o ca atare putem așeza cultura la locul ei” (Ortega y Gasset).

Este foarte elocvent faptul că românii au gândit alegoric și comic în primele mari opere ale literaturii lor, și mă refer la Istoria ieroglifică și Țiganiada (care nu e niciuna proză sau narațiune, nici nu vizează un scop narativ). Și poate c-ar trebui să privim Istoria ieroglifică drept prima noastră epopee, dar nici pe aceasta nu cred că o putem integra, urmărind riguros definiția, la genul „narativului superior”. De fapt, nu le-aș integra pe niciuna la nicun fel de „narativ”…

„Dialogul presupune o înaltă comunicare între singuratici. Limba solitarului absolut este lirică, monologică; în dialog se manifestă prea puternic incognito-ul sufletului său”, scrie Georg Lukács în Teoria romanului. Dialogul este travestiul solitudinii atât în Istoria ieroglifică cât și în Țiganiada.

Literatura în sine devine o „țiganiadă”, când încearcă să epuizeze teoretic și ideologic un neistovit dialog al textelor, o intertextualitate care este, în esență, seculară și naturală, iar nu programativă și exclusivistă.

Obiectul principal al parodiei, în Țiganiada, este Țiganiada. Nu cred că greșesc prea mult dacă privesc aceasta ca pe o trăsătură etnică și spirituală mai profundă – și îmi vine în minte aprecierea lui Vladimir Streinu despre umorul lui Creangă: Creangă râde de semeni, adică de cei asemenea sieși, în cele din urmă de sine râde cel mai tare.

Și iată cum, ceea ce poate părea un lung și interminabil dialog în epopeea noastră parodică se descoperă ca fiind un monolog însingurat. Monolog e și opera lui Eminescu, și a lui Creangă, și a multor altora…

Între Țiganiada și Ciocoii vechi și noi (primul nostru roman autentic, realist) e destul de clar că nu se poate stabili un raport de descendență. Cu toate că, încercând să descrie ospățurile pe care le organiza Dinu Păturică, Nicolae Filimon se surprindea vizitat de tentații și veleități epopeice, afirmând că ar trebui să scrie o epopee (destul de tragi-comică și aceasta), dar își declină responsabilitatea: „Aș dori să descriu numărul ospeților, împreună cu calitățile morale și fizice ale fiecăruia în parte, dar asta se atinge de epopee și mi-e frică să nu mă trântească Pegas”.

Țiganiada își subminează conștient verosimilitatea și o face în virtutea unei concepții despre literatură care subminează adorația modernă a ei: Și fieș’care poate să crează / Cestor întâmplări adevărate / Ce se vor spune de-acum nainte, / De nu cumva toată cartea minte.

Greu să se nască de aici epigoni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *