Acum o oră și ceva am primit, în mod oficial, Diploma de Doctor în Teologie: o foaie cartonată, galbenă, scrisă pe o parte și alta, fără poză…dar care atestă ce am făcut în ultimii 4 ani (deși a mai trecut un an, în era digitalizării?, până ca să o primesc) în domeniul cercetării teologice.
Și, pentru că sistemul românesc de învățământ nu cunoaște o altă perspectivă decât pe aceea comunistă, eminamente utilitaristă, asupra învățării și cercetării, cu liceu te angajezi, cu facultate ajungi inginer sau profesor, cu master și doctorat ajungi profesor universitar…Însă doctoratul abia este grădinița muncii de cercetare și nu climaxul ei.
Noi terminăm munca de cercetare în România când ea abia începe. De la doctorat în sus ar trebui să existe, la nivel instituțional, ca instituție, studii postdoctorale, cu grade până când vrei sau până când mori și în care să devii super, hiper doctor, hiper specialist în domeniul tău.
Nu știu însă dacă există un sistem progresiv de studii postdoctorale, așa cum mi-aș dori eu, în vreo țară a lumii. Adică, după doctorat, din cinci în cinci ani să existe un alt nivel și mai mare de specializare, pe care să le treci pas cu pas și în care munca de cercetare să fie și mai specializată și mai personalizată în același timp.
De ce așa? Pentru că ajungi doctor în ceva la 30 de ani…și apoi începe șomajul intelectual, adică te lași pe tânjală, dacă numai asta ai dorit sau începi să faci muncă de cercetare, de specializare, haiducește, fără să ai un cadru instituțional de exercițiu.
Dacă ar exista după doctorat perioade de câte 5 ani de hiperspecializare, s-ar ajunge profesor universitar sau academician pe drept, în mod evident, pentru că ar trebui să se vadă ceea ce faci.
Dacă ai scris o carte ca licențiat în Teologie, alta ca Masterand, alta ca Doctor în Teologie și, la cinci ani, mai scrii câte o carte, la cererea și sub îndrumarea unui colectiv de specialiști, pe lângă cărțile tale pe care le scrii, ajungem la concluzia foarte logică, că un profesor de Teologie, care ar ajunge pe la 50-55 de ani ar trebui să aibă vreo 50-60 de cărți publicate sau în manuscris iar un academician, pe la 70 de ani, ar trebui să aibă peste 100 în domeniul său.
Am spus cărți și nu studii! De ce atât de multe? Pentru că un om cu vocație pentru ceva anume începe de mic munca de cercetare, adică de la liceu cel târziu și, când studiezi, ți se deschid noi și noi piste de cercetare, fapt pentru care lucrurile nu sunt deloc grele, ci normale, pentru că știi foarte multe lucruri.
Nu îmi imaginez un specialist în ceva fără liste întregi de bibliografie, fără biblioteci personale în multiple domenii și fără sute, mii de pagini de notițe. Acum, în era digitalizării, toată munca ta de-o viață intră pe un DVD, așa că nu ai probleme cu căratul.
Iar, dacă ai vreo 5 T de informație pe câteva harduri ai toată informația importantă a tuturor bibliotecilor din lume acasă, pe domeniul tău. Asta, bineînțeles, când se vor democratiza toate și vor trece cărțile cu ciuperci și cu viruși în format digital.
Pentru mine 5+ 4+ 2+ 4, adică 15 ani de ințiere teologică înseamnă că am ajuns la grădinița Teologiei. De acum începe treaba serioasă în munca de cercetare teologică. Însă România are nevoie de muncitori cu brațele mai mult și nu de cercetători serioși în multiple domenii. Așa că, la 32 de ani sunt crezut pensionar în domeniul gândirii și sunt împins să șomez intelectual.
Însă eu tocmai de acum mă pregătesc să elaborez, să dezvolt ceea ce am in nuce, până acum, în ființa mea și să conexez la ele alte dezvoltări, pe care mi le va indica Dumnezeu. Instituțional nu mai am nicio șansă de mai mult.
Nu consider că 6 luni sau 1 an de studii postdoctorale pe undeva înseamnă studiu serios. Până mă stabilesc eu într-o țară străină, până mă simt bine acolo, mă pomenesc că trebuie să plec. Pentru că studiul cere atenție, concentrare și să nu te frichinești prea mult pe avioane și trenuri.
E observabil că oamenii cu studii în străinătate au pierdut 70 la sută timpul pe plimbări și pe acomodare și că au scris și au făcut muncă de cercetare prea puțin. Dacă ar fi avut timp, făceau mai mult decât au făcut.
Munca cere liniște și continuitate, dar, mai ales, minuțiozitate. Cărțile pe care le-am scris până acum m-au făcut atent la detalii, serios la profunzimi, respectuos față de chinurile, rigorile și sacrificiile celor de dinaintea noastră. Numai când scrii mult și cu plan, cu rigoare, înțelegi cum începi să gândești, ce înseamnă să scrii, să simți și să elaborezi în mod concis și profund în același timp.
Nu, doctoratul nu trebuie să mai însemne prea mult: gata cu cartea, acum facem bani! Doctoratul e o primă treaptă spre excelență și nu capătul scării excelenței. Hiperspecializarea cere timp și efort suprauman și ea nu are încă instituționalizare pe acest pământ.
Așa că, cei care vor și mai mult, care vor mai multul continuu, sunt împinși spre haiducismul muncii de cercetare, spre contul propriu și astfel geniile lumii se nasc nu instituțional ci în pofida tuturora.
La o adică, dacă te gândești bine, ai prefera ca, în anumite domenii, să se practice haiducismul cercetării, pentru ca cercetătorii și specialiștii să nu mai fie manipulați politic pentru a creea viruși tehnologici și bombe atomice. Însă, paradoxal, se pun la îndemână bani de către diverse organizații și guverne tocmai pentru o astfel de știință distructivă și nu pentru știința care îl personalizează, îl sfințește pe om.
Spațiul ortodox mai trăiește și o altă tară imensă în domeniul cercetării teologice. Ni s-a spus sau noi am înțeles prost, cum că ortodocșii nu pot să facă muncă de cercetare teologică, în același timp duhovnicească și științifică.
De aceea trăim cu acest handicap imaginar, în mod penibil, și nu ne apucăm să construim centre de traducere și de explicitare actuală a monumentelor Tradiției și folosim traduceri catolice și protestante ale Sfinților noștri, pe care ei le-au furat de la noi, ca să le păstreze și să le falsifice cum vor.
Din acest motiv, când apare un Stăniloae sau un Ică jr. în teologie sau în traducerea de carte teologică ne apucă o furie oarbă împotria lor, ca și când ne-ar dori răul și nu luminarea noastră. Adică, de la Sfântul Paisie Velicikovski încoace nimeni nu a mai încercat să facă un centru entuziast de cercetare și de recuperare integrală, din perspectivă ortodoxă, a Sfinților Părinți ai Bisericii.
E cutemurătoare lenea noastră, mai mult sau mai puțin instituțională, în domeniul recuperării Tradiției Bisericii. Adică nu știm cum arată istoria Bisericii Ortodoxe de-a lungul secolelor, cu tot felul de date, repertoriate pas cu pas într-o colecție teologică. Nu avem o colecție integrală a Sfinților Părinți, una a Vieților Sfinților, comentarii apriate la Părinți și cult, sisteme digitale de lucru asupra edițiilor românești teologice.
Dacă eu studiez la București un Sfânt, habar am dacă îl mai studiază cineva, la nivel doctoral, în altă parte, pentru că nu există o bază de date comună cu ce s-a studiat și se studiază în prezent sau nu am acces la o bibliotecă comună a tuturor studiilor științifice teologice din România…pentru că ea nu există.
În acest vid informațional și al competitivităților reale toată lumea poate să spună orice despre oricine. Dacă mă întreabă cineva acum: Aveți vreun specialist în teologia Stromatelor Sfântului Clement Alexandrinul sau dacă s-a tradus, de câte ori, de către cine și cine e specialist în Biblioteca Sfântului Fotie cel Mare în România sunt ca un pește fără de glas, pentru că habar am cine a făcut-o sau dacă a făcut-o vreodată.
Nu știm câți teologi români știu greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, paleoslavă etc., adică limbi în care există texte Sfinte, semnificative pentru Tradiția Bisericii și nici ce a tradus fiecare, în mod metodic, pe baza limbilor în care sunt inițiați.
Nu știm cine sunt specialiștii, hiperspecialiștii, academicienii reali ai României la nivel teologic, pentru că nu avem o bază comună de date, care să certifice competențele lor și niciun cadru legal de observare a lor. Dacă, după doctorat, nu mai există nivel valoric de cercetare, instituționalizat, în România, de unde să știu cine e o somitate teologică și cine nu e, dacă nu am acces la o relație față către față, instituționalizată, cu aceștia?
Pe scurt privim miop cercetarea teologică, pentru că nu credem în cercetare teologică ortodoxă în România. Importăm castraveți de la alții în loc să ajutăm propriul nostru cernoziom să rodească.
Și, dacă, după doctorat, statul român și Biserica Ortodoxă ar face un program continuu de specializare teologică, în care să fim bine plătiți și cu resurse informaționale, pentru ca să studiem și să producem evidențe despre trecutul și teologia noastră, cernoziomul românesc ar fi tot la fel de competitiv ca orice cernoziom autentic.
Sunt bucuros și împlinit pentru munca de cercetare teologică a acestor ani, pe care am făcut-o, numai că ea nu a fost sponsorizată de nimeni și nici măcar dorită. A fost o oboseală cu mine însumi și o mare bucurie dumnezeiască, dar care nu a interesat pe nimeni…în mod esențial.
Nici când am editat până acum 15 cărți la nivel online și am ajuns la 7000 de articole în 4 ani de zile la nivel online, pe toată plaja de extindere a platformei Teologie pentru azi…nu am stârnit deloc entuziasm și nici sprijin, de la nivelul de sus sau de jos al Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce este o enormă surpriză…negativă.
Înseamnă că sistemul românesc de învățământ și de cercetare, în care noi muncim, nu gândim! e foarte tare implementat și că, cartea teologică interesează mai puțin sau deloc, pentru că nimeni nu mai vrea să se mântuie, consecință logică, nu?… Dacă confrați ai noștri ortodocși, în alte timpuri și locuri călătoreau cu întrebarea și mureau de dorul să găsească și să audă cuvintele vieții veșnice…pe noi ne interesează numai un film prost la televizor și o mâncare semipreparată.
Încotro? Niciunde!… Adică oficial…nu ne merge bine… Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom face tot ceea ce am făcut toată viața până acum, chiar dacă nu interesează sau nu incită pe nimeni acest lucru, pentru că teologia și munca de cercetare teologică reprezintă viața mea și a soției mele. Pentru noi acestea contează cât mântuirea sufletului nostru, pentru că noi trăim, muncim și ne mântuim prin ceea ce facem.
De aceea vom continua să fim prezenți și productivi pentru noi și pentru cine se mai găsește…Vă mulțumesc anticipat dv., acelora care ne vor felicita, în foaie sau în gând, pentru bucuria de astăzi… Și vă dorim să vă bucurați și dv., de multă muncă, studiu și fericire a înțelegerii! Fără astea nu se poate!
