Tinerii necrofagi
Impostura știe să demoleze. Nu c-ar avea ceva de arătat, dar în mod sigur are ceva de dărâmat, pentru că asta e piatra ei de temelie. Cine are nevoie de ruine pentru a se construi pe sine, cine caută nod în papură tot timpul, fără să propună nimic autentic și original, fără să se ridice la valoarea celor pe care încearcă să-i dinamiteze, e o nulitate care va și rămâne identică, mereu, cu idolul sinelui.
Cred că cel mai oripilant lucru pentru societatea nouă românească este că tinerii ei au învățat că cea mai ușoară formă de supraviețuire e necrofagia. Spre deosebire de vulturii care își așteaptă victimele să moară, aceștia dau și o mână de ajutor, chiar mai multe mâini. E drept că, în așteptarea unei prăzi mari și a unui ospăț serios, beneficiază și de impulsionarea unor vechi colegi de generație și rivali ai celor răniți.
Pentru cine n-a înțeles parabola, mă refer la un fenomen detestabil, care afectează, din păcate și sfere mai înalte, mai culturalizate. Cu puțină (puțin mai multă) susținere din spate, tinerii necrofagi se execută (la ordine) și execută pe cine trebuie.
Fac curățenie în „pădurea tutelară”, cu aplombul tinereții, cu siguranța trufașă că, dacă sunt niște mediocri notorii și fac gălăgie mare, n-o să aibă niciodată nimic de pierdut. Și așa nu aveau mare lucru de câștigat sau de așteptat de la viață, și așa se miră că i-a lovit norocul fără veste, că au șansa să-i devore pe cei la care altădată priveau cu spaimă, dosindu-se, însă, tot în spatele unui veteran – care mai târziu s-ar putea să aibă surpriza, neplăcută, de a sfârși de colții protejaților pe care i-a deprins cu sângele.
În spatele respectabilității și a opiniei libere se dau bătălii surde pentru bani și notorietate, uneori și pentru posteritatea numelui. Cei ce nu au nimic de pierdut (pentru că, repet, nu s-au gândit vreodată că ar putea, ei, trăi ușor și bine din frenezia asasinatului moral – deși probabil că visau) sunt și cei mai categorici în a face ordine. Ordinea lor și a celor care i-au recrutat cu un asemenea scop precis. În timp ce locotenenții au înțeles că apărarea cea mai bună e avansarea prin orice mijloace în poziții cât mai înalte și cât mai mult timp intangibile.
Ceea ce n-au înțeles ei și nu vor înțelege este că în spatele lor rămâne praful. Și câteodată pulberea. Și că îi trag după ei pe cei care îi susțin și îi avansează, scoțându-i din mocirla anonimatului și a laxității intelectuale.
Rămâne după ei tinicheaua unor cuvinte și a unor cărți care nu mai spun nimănui nimic. Rămâne zvonul îndepărtat al unor bătălii de orgolii. Rămâne ceața deasă care se va coborî inevitabil și peste tumultul acestei epoci, nepătrunsă decât arar de câte un ochi curios și nedispus la compromisuri cu oameni morți.