Însemnări din nuvelele celui care scria în picioare

Honoré de Balzac, Povestiri din <<Comedia umană>>, cuvânt înainte, trad. și note de G. Marcuson, col. Sine qua non, Ed. Casa editorială Odeon, București, 1991, 353 p.

Balzac are aproape (?!) 50 de nuvele, p. 5, și cartea conține 10 nuvele, p. 6, datând „din prima perioadă a activității lui Balzac (1829-1839), p. 7.

Liniștea căminului (titlul primei nuvele)

„Se simțeau oare femeile atrase de ofițeri la gândul că secretul iubirii lor va fi înmormântat pe câmpul de luptă sau, mai degrabă, să căutăm explicația acestui blând fanatism în nobila atracție pe care curajul o are asupră-le?” (p. 10).

„Fețele liniștite și surâzătoare ascundeau odioase socoteli; dovezile de prietenie erau minciună”, p. 11.

„o dragoste adevărată îți procură de-o mie de ori mai multă bucurie decât pasiunile de-o zi pe care le poți trăi”, p. 33.

„nicio femeie nu primește de la o altă femeie inima soțului ei în dar; ea va fi de o sută de ori mai fericită la gândul că singură și l-a recucerit”, p. 35.

Punga

„Orice întrebare, cât de simplă, ar fi fost indiscretă și nu s-ar fi îngăduit decât unui prieten cu vechime”, p. 179.

„sentimentele sunt partea cea mai strălucitoare a vieții noastre”, p. 192.

Casa cu rodii

„Visarea plutește în aer și în clipocitul valurilor; nisipul vorbește, uneori e trist, alteori vesel, e auriu sau întunecat; totul e numai viață în jurul viei, care se întinde nemișcată printre florile ei colorate și fructele îmbietoare”, p. 202.

O dramă la marginea mării

„Tu, care ai spovedit atâția credincioși, scumpe unchiule, n-ai văzut, poate, nicicând o atât de frumoasă remușcare, o remușcare înecată în undele rugăciunii, rugăciunea continuă a unei mute deznădejdi”, p. 233.

Gambara

„Orice mare talent e absolutist!”, p. 253.

Notele din acest articol sunt câteva sublinieri dintre sublinierile pe care le-am făcut pe carte, acum vreo 12-13 ani în urmă, când, probabil, că a fost momentul, când am citit cartea de față. Un ochi atent…înțelege starea de spirit a cititorului, experiența lui de atunci și gradul de înțelegere al maestrului Balzac. Tocmai pentru un astfel de ochi am și rescris aceste rânduri…

Caldul de noiembrie

Un tren plin cu căldură. Și cu…căldură umană, dar, mai ales, cu căldura locomotivei, care ne-a invadat în acest noiembrie 2009 mai mult decât ne va lovi la inimă în decembrie 2009 sau ianuarie 2010.

Cine mai apucă 2010? Unii vor muri în 2010, pe când alții în 3015, asta, cu siguranță, dacă va mai exista 3015 sau 3019 sau dacă va mai exista moarte, că și moartea va dispărea.

Căldură mare în tren. Prea multă. Căscatul și somnul sunt împreună. Muncitorii navetiști picotesc ca niște găini aiurite de prea multa căldură. Cine nu ar picoti, dacă termometrul compartimentului arată 35 de grade la umbră?!

Se cască și se sforăie.

Gândurile sunt puține.

Deloc prozaice.

Cel mai delicat dintre ei este un mai tânăr, care, după ce se uită și se jucă pe telefon o vreme, își deschise ziarul Click (cel mai vândut din România, scrie sus, pentru tot prostu’) și se holbă pe îndelete în el.

Cel mai simpatic de altfel, tipul de băiat pe care îl manipulează toți prin umflarea egoului, deși el se ține mândru și fălos, că nu poate fi diblat de niciun răuvoitor…Aș…

E cel mai simpatic… El, și nu ziarul! Ziarele sunt o pierdere de timp, după care ștergi pe jos sau te ștergi…

Căldură mare în tren. În pauze, mai deschid ușa. În pauzele trenului… că eu mă tot gândesc la o mie de lucruri, pentru că timpul trece greu, când te grăbești și nu trece deloc…când n-ai ce face…

Eu sunt lângă ușă. Stau la ușă… Și sunt singurul care mi-am dat jos șapca (șapcă groasă, luată de la singurul meseriaș din vechiul București, care mai face așa ceva…), cât și scurta de toamnă. Nu înțeleg în ruptul nervilor, cum de pot sta îmbrăcați ca ciobanii, chiar și când călătoresc la 35 de grade cu plus, cu gențile în mâini și cu căciulile în cap…deși te trec toate transpirațiile vieții și ale morții când îi privești…

Totul e de toamnă. Cu toamnă. Printre valurile de amintiri ale toamnei, ale toamnelor care te aduc din trecut în prezent ca pe un flux și reflux.

O frescă microscopică, dacă e să vorbim de la vederea mea până la vederea lui, care nu se vede din avion în mapa lui Google. Fresca unei priviri personale, pe  care nimeni nu o poate imita niciodată, pentru că tu o simți numai ca tine.

Fresca unei realități care se uită, dacă nu o scrie nimeni. Tocmai de aceea tot ce nu am scris nu a fost deloc și nici nu va fi pentru alții, ci a trecut numai prin mine. Relieful cuvintelor e singurul sigur. La fel și imaginea și sunetul.

Simpaticul celularist nu și-a luat însă bilet. De la Videle s-a urcat domnișoara blondă, cu două celulare în ambele mâini, căreia nu îi prea mergeau căștile și a dat, de câteva ori, cu ele sau în ele. Însă numai badigardul, care se sui cu mine de la București și al cărui portofel bariu mă înțepase în pulpa stângă, se luă de domnișoara blondă, care, când se urcă în tren…o sună imediat pe o colegă, căreia, cu …îi spuse, cum l-a mardit pe unul…și ce a pierdut de la atare fază.

Adică pierduse un moment unic de divertisment, într-un oraș mic și necablat la obscenitatea divertismentului de calitate.

Însă badigardul, și el simpatic, în ciuda capului mare și ras, a zâmbit și s-a zâmbit…stipulând faptul că nu se mai vorbește la telefon pe tren (cică s-ar fi dat o lege, de care nu știa nimeni), alături de cea pentru nefumatul în tren. Însă, pe hol, unul fuma…Și, când badigardul security l-a întrebat de ce face acest lucru, cu o insistență găunoasă, el i-a spus, sec și melodic: Am draci! Așa că omul l-a lăsat cu dracii lui, ca să-i afume…

Însă domnișoara, oricât de blondă era ea și de suavă…s-a prins că era ă gioc legea lui, fapt pentru care nu a pus replica la inimă. Era bucuroasă că pleacă de la Giurgiu la țară și că la țară o să fie mai cald decât la Giurgiu, pentru că abia au dat ăștia drumul la căldură…Bunica avea să-i facă focul în sobă și să-i dea o mâncare bună, ceea ce cred că s-a și întâmplat…

Badigardul, înalt și gras, era plin de haine speciale. Pentru că cei care sunt navetiști și muncesc la București, dar sunt din Teleorman, se bucură să vină acasă, de la muncă, în security, pentru ca să vadă și să știe toată lumea că au servici. Serviciul e o legitimare socială, alături de verighetă și de copii. Dacă nu ai cele trei elemente, mai mult sau mai puțin, ești suspect la nivel…social…

Totul e cutumă. Și la cutumă i se mai zice și obicei. Când domnișoara începu să se ia la întrecere cu domnișorul simpatic, cu muzica din telefoane, deși, așa ceva nu se face în tren, pe nervii altora, pentru că te poți trezi cu o bastârcă în nas, badigardul simpatic o ironiză numai pe domnișoara blondă (misogin, ca președinții României?!), cică cu unghiile ei prea mari nu o putea ajuta, la muncă, pe bunica ei…

Însă bunica nu dorea nimic de la nepoată, cum spuse chiar nepoata, ci numai să mai vină pe la ea…căci, cu siguranță, că nu pleacă cu mâna goală. La țară vii cu mâna goală…și pleci cu ea plină. Tocmai de aceea recunoștința se uită, după ce mănânci și bei bine la țară și după ce pleci cu sarsanalele pline…la București…

Înalt, mare, gras, security, cu ochi după femei dar fără cultură generală prea multă, bun ca mașină de luptă.

Tânără, blondă, prostuță, adică sily, viitor incert…dusă de val.

Restul…dormitânzi…

Domnișorul fără bilet, atunci când veni nașu’ și plăti 8, 5 lei, ca să se dea de integru, văzând că eu am bilet și pentru întoarcere (obicei bun, de urmat!) îmi zise perfid de scurt, că cu o primăvară…nu se face un bilet…Dar, dacă nimeni nu mai plătește biletul…se pare că nu va mai fi nici loc de du-mă trenule, acasă! Eu voi continua să îmi iau bilet, chiar dacă toți șmecherii merg cu 3 sau 5 lei, băgați în buzunarul mâinii  nașului de tren.

Conform sloganului CFR: respectă-te, dacă nu vrei să fii respectat!

La întrebarea: De ce nu merg căștile?, domnișoara îi răspunde lu’ nean-so badigardu’, că sunt stricate…Întrebare banală, răspuns banal…El ar fi agățat-o și mai rău în discuție pe domn’șoara, însă a înțeles că nu se face asta de față  cu un preot, străduindu-se să nu drăcuie de mama focului… Aici am respectat respectul lor!…

Însă întrebările și răspunsurile, oricât de banale ar fi, dacă sunt adevărate… e de bine… Numai când sunt perverse e…de rău…

De ce a simțit domnișorul, cu 8, 5 lei plătiți în tren…ca să îmi dea o replică la o întrebare…pusă cu ochii? Un alt simț al asumării…Și de ce nu au drăcuit în exces…dacă simțeau că ar trebui să o facă? Domnișorul, totuși, cu mâna scoasă pe geam, a tras vreo două țigări în piept până la Roșiori, pentru că, boala, dacă nu ți-o faci cu mâna ta…înseamnă că nu o începi de dimineață…

Eu îmi plătesc biletul, pentru că știu ce s-ar petrece cu nașul de tren sau cu controlorul de tramvai sau autobuz, dacă ar veni și m-ar mirosi a preot…și ce s-ar mai bucura că are pe cine să-l caterincheze, ca la ușa cortului. Așa că…lasă-mă, nene, în pace cu nesimțirea ta groasă, îți cumpăr biletul, dar toți de pe lângă mine merg tot cu tine, cu băgatul în pozănar…

Numai că, pe lângă misogini, bărbații mai proști dar în funcție, sunt măgari pe lângă ăia cu studii sau în fața lor, în timpul exercitării funcției lor. Și, deși eu știu că tu ești un șpăgar de nota zece, ai totuși tupeul să vii să te rățoești cu mine, tocmai pentru ca să îmi arăți că poți să ai un ascendent în fața mea, pe baza funcției tale. Însă, sub-intelectualule, nu ai niciun ascendent asupra mea pentru că ai o șapcă sau pentru că ești ministru, dacă nu ai tot ce îți trebuie în cap, înțelegi?!

Cu o floare nu se termină o primăvară, dar se începe! Și, deși cușeta trenului nostru e cum e, veceurile sunt nespălate, ajungi când ajungi, totuși trenurile sunt românești, sunt ale noastre și trebuie să ne bucurăm de ele și în ele. Pentru că, dacă nu ar fi…nu s-ar mai povesti…și nici citi și am muta filmul povestirii într-un autobuz iarăși infect, fără veceu și cu claie pe grămadă…

Trenurile sunt ale noastre. Și călătoria e a noastră. Și căldura din călătorie e a noastră. Și oamenii din călătorie și căldură sunt ai noștri.

Un noiembrie cețos, care te taie la reumatism. Îl simt în trupul meu, în inima mea cu toată toamna. De ce Bacovia simțea toamna oricând?

O simt în mine. Îi simt și pe ei, pe oamenii de lângă mine deveniți personaje stihiale sau abia prinse în piesajul narațiunii.

Domnișoara are unghiile pictate. Unghii negre cu brizbrizuri florale…

Se duce la Văleni…Eu la Scrioaștea, la bunica mea și luăm același autobuz cu scaune mici, pentru elevi, luat de la fiare vechi din Germania…

Nimic nu rămâne pe loc. Totul se schimbă cu o viteză pe care nu o mai înțelegem prea bine…

Deși nervoasă pe celularele ei…are, totuși, bun simț… Asta mi-o apropie…

I-am privit tot timpul. Am făcut poze cu ei. I-am privit în adâncul lor. De acum ei au coborât undeva, în mine și au rămas acolo…pentru ca să nu îi mai pot scoate niciodată din abisul ființei mele.