Imagini de pe retina memoriei

Cred c-am mai spus și altădată, m-au crescut bunicii dinspre mamă. Proveneau din țărani mai înstăriți, destul ca să ajungă chiaburi după venirea comuniștilor și să li se confiște tot. Mi-au transmis atașamentul lor pentru liberali, țărăniști și monarhie. Cu țărăniștii și cu monarhia am ținut un timp după 90, acuma am votat cu liberalii.

Tataie făcuse și școală și scria foarte frumos. Îmi plăcea caligrafia lui, penița pe care o înmuia tot timpul în cerneală și la care n-a vrut să renunțe niciodată pentru stilou. Îl puneam câteodată să scrie numai ca să-i admir scrisul.

Ceea ce nu m-a făcut să vreau să învăț alfabetul mai înainte de a pleca la școală. Cred că pe la 6 ani, cineva s-a chinuit să mă învețe (la școală am plecat un an mai târziu), dar mă chemau… vântul, iarba, florile, vroiam să alerg, nu să fac litere. Mai ales vântul avea un fel al lui de a mă chema și m-aș fi dus toată ziua la pădure. La ce-a mai rămas, pe lângă Roșiori, din pădurea Deliormanului (am revăzut-o acum un an, cu părintele Dorin și cu mamaia lui).

Chiar dacă nu aveam voie să alerg. Nu doar că-mi rupeam genunchii toată ziua, dar mă născusem cu o slăbiciune cardiacă, pe la 3-4 ani s-a descoperit că am extrasistole. N-avea însă cine să mă țină să nu alerg. Alergam și jucam fotbal, dar e adevărat că oboseam repede. Cel mai greu îmi era să urc scările, pentru că după câteva trepte nu mai puteam.

Destul de târziu mi s-a mai întărit inima. Aici a avut și rugăciunea inimii un rol, pe care l-am simțit concret. Și Eminescu nota pe undeva (vol. XV Perpessicius) că rugăciunea inimii întărește mușchiul cardiac și cred că a constatat-o singur, nu doar a citit-o.

Mamaia n-avea decât patru clase. Era dintr-un sat mai mult de bulgari decât de români (părinții ei aveau însă nume românești, Paraschiva și Gheorghe Stănescu, străbunicii mei), dar nu suporta, culmea, limba bulgară și ne-a descurajat s-o învățăm, pe fratele meu și pe mine, deși toată ziua ne uitam, ca toată lumea, pe bulgari. Măcar desene animate aveam de văzut… nu zaieț, nu pagadi…

Însă mamaia, pe lângă defecte, avea câteva lucruri rare, de care târziu mi-am dat seama cât sunt de rare. Un lucru rar pentru femei, nu suporta bârfa și ipocrizia. Vorbea mult, asculta ceea ce se spunea despre alții, dar reținea faptele de viață, reținea lucrurile la modul lor dramatic, experiențial, nu le reproducea ca să-și bată joc de oameni sau ca să flecărească. Mai mult, nu îi suporta pe cei care aveau obiceiul acesta și nu îi mai primea a doua oară pe cei care se dovedeau  fără caracter.

S-a certat cu sora ei și nu s-a mai împăcat niciodată pentru că aceea a promis să o sune, într-o anumită situație, și n-a sunat-o. Și de atunci, pe tanti Drina n-am mai văzut-o decât la înmormântarea ei. De aceea puțină lume îi mai călca pragul, iar oamenii pe care i-am întâlnit venind la noi în casă aveau numai lucruri grele de spus, fapte serioase de viață. Oameni care mi-au rămas în suflet.

Așa am învățat să stau și să ascult ce spun bătrânii. Așa am înțeles că există o istorie și o viață cu alte date și cu alt ritm, care s-a desfășurat mai înainte de a mă naște eu. Ascultam drame, povești despre viața grea țărănească, amintiri din război.

În mintea mea se desfășura și o altă lume, care putea pune în paranteze realitatea comunistă dimprejur. Poate că atunci am început să iubesc trecutul, un anume trecut – și am ajuns astăzi să mi se spună că trăiesc mai mult în evul mediu.

Mamaia era bolnavă de inimă și avea crize destul de des, care m-au marcat profund. M-am deprins astfel cu gândul la moarte mai înainte cu mult de a citi Filocaliile. Cu toate astea, muncea mult, amintindu-și foarte des că părinții ei se trezeau la ora două dimineața, ca să meargă la câmp și  că munceau până seara, până cădeau rupți de oboseală.

Stătea multe ore ca să gătească. Nu m-a lăsat să învăț de la ea să gătesc – doar la curățat usturoi sau vinete coapte mă chema –, mă trimitea la joacă dacă mă învârteam pe lângă ea, dar am reținut gustul mâncării cu dragoste. Știu să deosebesc mâncarea care nu are acest ingredient. Vedeam timpul pe care-l pierdea să facă o mâncare sau o prăjitură pentru noi și care ieșea era foarte dulce.

Din cauza restricțiilor, nu prea mă jucam cu cei de vârsta mea. Dar îmi și plăcea să stau pe lângă cei în vârstă și cred că deja distingeam între lauda de sine și amintirile sobre, grave, autentice. Timbrul lor era diferit, inconfundabil.

Uneori oamenii se mirau că un copil atât de mic stă și ascultă și țin minte o bătrână care s-a întrebat cum stă copilul ăsta cu noi și vorbește ca un om mare. Am ținut minte tocmai pentru că pentru mine era normal și m-am mirat că ei se miră. Nu avea să fie ultima dată. Stăteam serioasă și nemișcată și mă uitam în ochii lor. Și nu știu ce îi făcea să-și dea seama că nu glumesc…

Mai târziu aveam să stau ore în șir lângă Fericitul Ilie și nu puteam să mă dezlipesc de el, deși încălcam oarece reguli de politețe. Fericitul Ilie înțelegea și acoperea stângăciile mele… El știa ce aștept și știa să-mi vorbească. În inima mea gâlgâia fericirea și de aceea nu mă dădeam dusă. Îi spuneam că simt o fericire copleșitoare și că nu mai mi-e frică nici de moarte, nici de demoni. Zâmbea: „Nici mie!”. Mă încuraja mereu să nu mă despart de rugăciunea inimii.

Mamaia a murit în noiembrie 1995, iar în decembrie l-am întâlnit pe părintele Dorin și pe Fericitul Ilie. Când a murit ea, i-am scris o scrisoare în care îi spuneam că mi-am pierdut raiul și că nu știu ce sau cine o să-mi aline acest dor cumplit. Dar curând am învățat că Dumnezeu nu ia fără să dea înapoi îndoit și înmiit…

Primul volum din opera completă a Sfântului Marcu al Efesului

Consider vol. 1 din teologia Sfântului Marcu al Efesului (664 pagini și 65 lei) drept evenimentul teologic fundamental al lunii noiembrie 2009.

O ediție bilingvă, în traducere acrivică, splendidă a Pr. Marcel Hancheș, despre care am vorbit în cartea noastră Bucuria comuniunii (vol. 1, p. 71-107), unde am scris un articol asupra unei părți dintre traducerile cuprinse în acest volum. Asta se petrecea acum 5 ani, când am citit o parte din carte în manuscris și multe lucruri s-au schimbat în mod fundamental în percepția mea teologică.

Conform descrierii cipului cărții, se pare că vom avea parte de 5 volume sau că în 5 volume va fi, în ediție românească, teologia Sfântului Marcu al Efesului. Volumul de față are o introducere a lui Marios Pilavakis, care are teza doctorală pe teologia Sfântului Marcu iar traducerea părintelui Marcel are note explicative, de data asta mai puține decât de obicei, dar care subliniază atât teologia Sfântului Marcu cât și accepțiunile sale traductoriale.

Din teologia ortodoxă românească lipsește teologia Sfântului Marcu al Efesului, o piatră fundamentală în multe dintre dogmele credinței, o absență care  ar fi comparabilă cu ce ar însemna să nu știm nimic din teologia Sfântului Grigorie Palama sau a Sfântului Simeon Noul Teolog.

Această operă teologică umple un gol imens pentru cititorul ortodox român, unul dintre multele goluri teologice, pe care noi le resimțim la modul zdrobitor.

De aceea vă rog să îl citiți pe Sfântul Marcu și să îl situați în rândul marilor Teologi Sfinți ai Bisericii, acolo unde își are locul. Dacă aș vrea să promovez această carte aș spune că aș da tot Gaudeamusul 2009…pentru ea. Și, pe bună dreptate!

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [1]

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și Spiritualitate, teză doctorală, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, 315 p.

*

Teza doctorală a Preafericirii sale, în ed. 2009, are cuvânt înainte, prefața părintelelui profesor Dumitru Stăniloae, care a fost referatul de prezentare al conducătorului lucrării, introducere, 4 capitole, considerații finale, bibliografie și cuprins.

Din Cuvântul înainte (p. 7-8) al autorului  aflăm că și-a resusținut teza doctorală, pe data de 30 oct. 1980, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, într-o formă mai redusă, aceasta de față, pe care o susținuse, în formă extinsă, în limba franceză, la 19 iulie 1979 la Strasbourg, la Facultatea de teologie protestantă, p. 7.

Lucrarea  a fost scrisă la vârsta de 28 de ani, între iulie 1979-septembrie 1980, fiind pregătită și susținută sub îndrumarea părintelui profesor Stăniloae, p. 7.

În p. 8, autorul își exprimă omagiul față de memoria Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Teologul, mentorul său și gratitudinea pentru comisia, care i-a acordat titlul de Doctor în Teologie.

Prefața-referat a părintelui profesor Stăniloae (p. 9-12) subliniază 7 calități ale tezei și o propune spre acceptare.

Din punctul său de vedere autorul tezei introduce tema într-un orizont larg, vede spiritualitatea ortodoxă ca factor de echilibru, sesizează diferențele confesionale, subliniază legătura organică dintre dogmele credinței și spiritualitate și stipulează dogmele ca bază a spiritualității ortodoxe, orânduiește logic materialul teologic prezentat, elucidează și fundamentează fiecare concept utilizat și folosește teologie patristică combinată cu o largă bibliografie teologică ortodoxă și eterodoxă.

Părintele Profesor conchide că teza actualului patriarh al României „este de o valoare cu totul deosebită, nu numai prin tema importantă pentru viața creștină pe care o tratează, ci și prin soliditatea, logica și temeinicia cu care e tratată”, p. 11.

Introducerea autorului e numită Preliminarii (p. 13-24) și vorbind despre încadrarea tezei, acesta ne spune că urmărește să scrie conform cu „echilibrul sănătos între dogmatică și spiritualitate”, p. 13.

Vorbind despre actualitatea tezei, autorul amintește despre chestiunile discutate la Atena, în vara lui 1976, la al II-lea Congres de Teologie Ortodoxă, unde, una dintre liniile directoare ale demersului teologic era tocmai teologia ca expresie a vieții și a conștiinței Bisericii, p. 13. Teologia trebuie să fie eclesială, bisericească, subliniază autorul, p. 14, pentru că demersul teologic urmărește mântuirea lumii, cf. Ibidem, și nu e un demers pur academic.

Diaconia și teologia sunt două expresii ale exigențelor pastorale actuale, cf. Ibidem și, pentru a le prezenta corect sau pentru a le practica corect trebuie să nu stricăm „echilibrul dintre teologie și spiritualitate”, p. 15.

Extremismul scolastic, care a opus diaconia laturii mistice a Bisericii sau a neglijat-o e păgubos, cf. Ibidem, pentru că face ca spiritualitatea să se epuizeze în eforturile caritative ale Bisericii, cf. Ibidem.

Juridismul și plonjarea exclusivă în latura caritativă a Bisericii Romano Catolice îi face pe oamenii credincioși să caute experiențe religioase în altă parte, cf. Ibidem. Însă, Părintele Patriarh sesiza faptul, încă de atunci, că și în Biserica Ortodoxă există o problemă, ce nu trebuie deloc minimalizată, la nivelul „traducerii în viață a teologiei academice”, cf. Ibidem, care nu e prea bine înțeleasă sau acceptată, tocmai de aceea accentele pietiste sau nihiliste ale momentului în spațiul ortodox românesc.

Secularismul nu mai face apel la ingenuitatea credinței ortodoxe și nici la transcendență, cf. Ibidem, dar setea după spiritualitate există, rămâne, p. 16, pentru că e ontologică. Spiritualitatea ritualică a dat naștere unui „individualism psihologic”, cf. Ibidem, însă netraducerea corectă a limbajului teologic pentru mentalitatea omului contemporan, face ca teologia să nu vină în viața omului și setea lui de spiritualitate teologică sau de teologie spirituală să nu se ostoiască, cf. Ibidem.

Adică credinciosul trăiește ori prea subiectivist raportarea sa la Dumnezeu, dacă cunoaște unele lucruri, dacă e inițiat cât de cât sau, cel mai deloc inițiat în teologia și practica Bisericii, nu înțelege ceea ce se spune, ceea ce se slujește, ceea ce se întâmplă în Biserică. Adică cât de mult trebuie să predicăm, să explicăm sau să scriem despre teologia ortodoxă și viața Bisericii, ca ea să intre în orice minte și inimă?

Cum, în ce fel și cât de mult trebuie să ne implicăm în munca de explicare teologică?

Părintele Patriarh mai subliniază aici alte două metehne ale receptării vieții Bisericii și a teologiei sale: predicarea stereotipă sau infuzarea în corpul Bisericii a unei „spiritualități adogmatice și ateologice”, p. 16.

Vorbirea în clișee, în lucruri împrumutate dar nerumegate personal de către propovăduitorul credinței e tot la fel de rea ca și spiritualitatea plină de basme, mituri și folclor, în care credința nu mai e prezentată după fundamentele ei scripturale și patristice, dogmatice și liturgice, ci după interpretări folclorice, din auzite…și nu din studiate.

Tocmai de aceea, de nu știu câte ori am subliniat aici, la nivel online, ce mare diferență este între trei pagini de muncă de cercetare, pe care le faci într-o zi întreagă, câteodată, pe Scriptură, Părinți, cult și trei ore de povești amalgamate la conferințele pietiste, care se practică acum în România.

De ce nu le place credincioșilor noștri studiul Scripturii, al Părinților, al Vieților Sfinților, să traducă sau să comenteze monumentele dreptei credințe? Pentru că nu le cunosc…și, pentru ele, trebuie să te nevoiești, frate și soră, din zori și până în seară și nu să asculți povești…

De aceea, teologii traduc, scriu, comentează…și la credincioșii noștri ajung tot acatistele, tot trei învățături din te miri ce Catehism și Dogmatică necritică și fără fundamente solide teologice. Tocmai de aceea una spunem noi și alta înțelege omul de rând…și asta, pentru că credinciosul de rând, cel mai adesea, nu face niciun efort serios, în mod zilnic, ca să își depășească starea de neștiință, de neimplicare în viața și teologia Bisericii.

De aceea o ortodoxie ateologică, oricât de paradoxal sună, nu duce decât la „sectarism sau…apatie spirituală”, p. 16, adică ori spre extrema pietistă, în care mergem la Biserică, cântăm, vorbim, ca la Oastea Domnului sau la admiratorii părintelui Visarion  Iugulescu dar nu citim și teologie grea, abisală, pe cea a Sfinților Teologi ai Bisericii și nici nu ne nevoim potrivit ei sau nu mai mergem nicăieri, că ne-am săturat și de Biserică și de Dumnezeu și de toate.

Sectarismul își are punctul de plecare în neștiința teologică și în ambiții pe măsură, dar și în partizanat, în maximalizarea unei persoane anume, pentru că cei care fac asta, nu știu ce fel de Teologi, ce giganți în ale Teologiei are Biserica Ortodoxă. Tocmai de aceea, la nivel online, sectarismul eclesial ortodox (alt paradox) e cel care-i naște pe adepții lui Danion Vasile, ai lui Dan Puric, ai părintelui ieromonah X sau Y, dar nu creștini ortodocși ai Bisericii.

Nimeni nu spune să nu îți placă personalitățile actuale ale Bisericii. Ba, dimpotrivă: trebuie să îți placă, să le cinstești, să le stimezi, să le arăți și lor asta, ca să știe cine votează cu ei… Însă defectul în această problemă e  că nu îi situezi corect, smerit, pe părinții sau frații sau ierarhii sau ieromonahii pe care tu îi iubești la locul lor, lângă ceilalți Sfinți și oameni ai Bisericii. Și, crezând că le faci un bine, cu tot tam-tamul că părintele X e singurul Sfânt de pe planetă, nu faci decât să le strici imaginea și credibilitatea.

Dacă un om al Bisericii acceptă și preferă ca o sută, o mie sau zece mii de oameni să îi ridice osanale toată ziua și pentru el să se certe cu tine, să îți dea în cap dacă nu ești de acord cu ei atunci acel om a luat-o razna. E dubios și necredibil. De ce? Pentru că, cel mai adesea, Sfinții sunt neînțeleși și nu sunt expliciți, așa, pentru tot muritorul.

Noi am adus la zi, aici, ce înseamnă…tendințe sectare sau tot felul de disidențe dubioase în rândul Bisericii Ortodoxe Române. Pentru că nimeni nu exclude admirația, dar nu e bun, nu e benefic fanatismul și nici restrictivismul, când vine vorba de a cinsti, de a lăuda, atâta timp cât noi avem, pe fiecare zi de cinstit, în Biserică, zeci de Sfinți, uneori chiar mii într-o zi!

De aceea autorul nostru subliniază adevărul fundamental, că „din punct de vedere ortodox, nu există mai multe spiritualități paralele, ci fiecare creștin trăiește  spiritualitatea eclesială a tuturor (care e comună tuturor n.n.), spiritualitate ca expresie vie a comuniunii eclesiale și a dogmelor de credință”, p. 16.

Când nu ai fundament dogmatico-teologic ca ortodox ajungi un „alienat în viața Bisericii, la fel cum o teologie despărțită de spiritualitate rămâne un discurs închis și intraductibil în viață, sau asimilabil doar pe plan intelectual”, cf. Ibidem.

Adică extrema opusă pietismului e teologia hiperintelectualizată, care nu vrea să comunice cu tot poporul Bisericii, ci vrea numai să le dea peste ochi cu sintagme și formule teologice. Aici e una dintre marile greșeli ale noastre, ale teologilor, ori pentru că nu simțim penibilul situației, când nu ne racordăm la auditoriu ori când nici noi nu știm să traducem, în limbaje diferite, o dogmă, o învățătură, o zicere a Scripturii sau a unui Sfânt Părinte.

Adică dogma Treimii poți să o spui într-un fel unui copil, într-alt fel unui adolescent, în alt fel unui student la seminar, altfel la facultate, altfel…celor mai în vârstă. Dacă o ții una și bună cu o singură formulă, că pe aia o știi și tu, nu facem decât să dăm o hrană tare, neînțeleasă nici de noi, unor oameni și mai improprii ei.

Dacă teologia trebuie să fie bisericească, continuă autorul nostru, ea trebuie să fie și diaconal-mărturisitoare, adică să se transforme într-o slujire reală, deplină a semenului nostru, p. 16. Activitatea misionară a Bisericii e o latură constitutivă a ei, cf. Ibidem. Prin misiunea de propovăduire a credinței Biserica își asumă „realitatea istorică concretă”, p. 17.

Teologia se mulează pe aspectul cultural al societății contemporane, cf. Ibidem, dar nu se substituie culturalității. Teologia și spiritualitatea Bisericii se intercodiționează reciproc, însă se observă faptul, că fiecare Biserică locală are o particularitate a ei, cf. Ibidem. Biserica nu se poate izola la nivel social dar nici nu se poate scufunda în societate, ca să devină o instituție telurică, pur istorică, cf. Ibidem.

Biserica Ortodoxă însă nu poate rămâne indiferentă față de teologiile eterodoxe și nici la nuanțele pe care acestea le comportă, cf. Ibidem. În dialogul cu lumea eterodoxă sau păgână, aceștia află că „teologia ortodoxă a reușit cel mai bine să evite atât excesul de raționalism în teologie, cât și pietatea de tip individualist, adogmatică și non-eclesială”, p. 18.

Predica duminicii a 30-a după Rusalii (2009)

Aici pentru a asculta și a downloada (56. 56 minute).