Cred c-am mai spus și altădată, m-au crescut bunicii dinspre mamă. Proveneau din țărani mai înstăriți, destul ca să ajungă chiaburi după venirea comuniștilor și să li se confiște tot. Mi-au transmis atașamentul lor pentru liberali, țărăniști și monarhie. Cu țărăniștii și cu monarhia am ținut un timp după 90, acuma am votat cu liberalii.

Tataie făcuse și școală și scria foarte frumos. Îmi plăcea caligrafia lui, penița pe care o înmuia tot timpul în cerneală și la care n-a vrut să renunțe niciodată pentru stilou. Îl puneam câteodată să scrie numai ca să-i admir scrisul.

Ceea ce nu m-a făcut să vreau să învăț alfabetul mai înainte de a pleca la școală. Cred că pe la 6 ani, cineva s-a chinuit să mă învețe (la școală am plecat un an mai târziu), dar mă chemau… vântul, iarba, florile, vroiam să alerg, nu să fac litere. Mai ales vântul avea un fel al lui de a mă chema și m-aș fi dus toată ziua la pădure. La ce-a mai rămas, pe lângă Roșiori, din pădurea Deliormanului (am revăzut-o acum un an, cu părintele Dorin și cu mamaia lui).

Chiar dacă nu aveam voie să alerg. Nu doar că-mi rupeam genunchii toată ziua, dar mă născusem cu o slăbiciune cardiacă, pe la 3-4 ani s-a descoperit că am extrasistole. N-avea însă cine să mă țină să nu alerg. Alergam și jucam fotbal, dar e adevărat că oboseam repede. Cel mai greu îmi era să urc scările, pentru că după câteva trepte nu mai puteam.

Destul de târziu mi s-a mai întărit inima. Aici a avut și rugăciunea inimii un rol, pe care l-am simțit concret. Și Eminescu nota pe undeva (vol. XV Perpessicius) că rugăciunea inimii întărește mușchiul cardiac și cred că a constatat-o singur, nu doar a citit-o.

Mamaia n-avea decât patru clase. Era dintr-un sat mai mult de bulgari decât de români (părinții ei aveau însă nume românești, Paraschiva și Gheorghe Stănescu, străbunicii mei), dar nu suporta, culmea, limba bulgară și ne-a descurajat s-o învățăm, pe fratele meu și pe mine, deși toată ziua ne uitam, ca toată lumea, pe bulgari. Măcar desene animate aveam de văzut… nu zaieț, nu pagadi…

Însă mamaia, pe lângă defecte, avea câteva lucruri rare, de care târziu mi-am dat seama cât sunt de rare. Un lucru rar pentru femei, nu suporta bârfa și ipocrizia. Vorbea mult, asculta ceea ce se spunea despre alții, dar reținea faptele de viață, reținea lucrurile la modul lor dramatic, experiențial, nu le reproducea ca să-și bată joc de oameni sau ca să flecărească. Mai mult, nu îi suporta pe cei care aveau obiceiul acesta și nu îi mai primea a doua oară pe cei care se dovedeau  fără caracter.

S-a certat cu sora ei și nu s-a mai împăcat niciodată pentru că aceea a promis să o sune, într-o anumită situație, și n-a sunat-o. Și de atunci, pe tanti Drina n-am mai văzut-o decât la înmormântarea ei. De aceea puțină lume îi mai călca pragul, iar oamenii pe care i-am întâlnit venind la noi în casă aveau numai lucruri grele de spus, fapte serioase de viață. Oameni care mi-au rămas în suflet.

Așa am învățat să stau și să ascult ce spun bătrânii. Așa am înțeles că există o istorie și o viață cu alte date și cu alt ritm, care s-a desfășurat mai înainte de a mă naște eu. Ascultam drame, povești despre viața grea țărănească, amintiri din război.

În mintea mea se desfășura și o altă lume, care putea pune în paranteze realitatea comunistă dimprejur. Poate că atunci am început să iubesc trecutul, un anume trecut – și am ajuns astăzi să mi se spună că trăiesc mai mult în evul mediu.

Mamaia era bolnavă de inimă și avea crize destul de des, care m-au marcat profund. M-am deprins astfel cu gândul la moarte mai înainte cu mult de a citi Filocaliile. Cu toate astea, muncea mult, amintindu-și foarte des că părinții ei se trezeau la ora două dimineața, ca să meargă la câmp și  că munceau până seara, până cădeau rupți de oboseală.

Stătea multe ore ca să gătească. Nu m-a lăsat să învăț de la ea să gătesc – doar la curățat usturoi sau vinete coapte mă chema –, mă trimitea la joacă dacă mă învârteam pe lângă ea, dar am reținut gustul mâncării cu dragoste. Știu să deosebesc mâncarea care nu are acest ingredient. Vedeam timpul pe care-l pierdea să facă o mâncare sau o prăjitură pentru noi și care ieșea era foarte dulce.

Din cauza restricțiilor, nu prea mă jucam cu cei de vârsta mea. Dar îmi și plăcea să stau pe lângă cei în vârstă și cred că deja distingeam între lauda de sine și amintirile sobre, grave, autentice. Timbrul lor era diferit, inconfundabil.

Uneori oamenii se mirau că un copil atât de mic stă și ascultă și țin minte o bătrână care s-a întrebat cum stă copilul ăsta cu noi și vorbește ca un om mare. Am ținut minte tocmai pentru că pentru mine era normal și m-am mirat că ei se miră. Nu avea să fie ultima dată. Stăteam serioasă și nemișcată și mă uitam în ochii lor. Și nu știu ce îi făcea să-și dea seama că nu glumesc…

Mai târziu aveam să stau ore în șir lângă Fericitul Ilie și nu puteam să mă dezlipesc de el, deși încălcam oarece reguli de politețe. Fericitul Ilie înțelegea și acoperea stângăciile mele… El știa ce aștept și știa să-mi vorbească. În inima mea gâlgâia fericirea și de aceea nu mă dădeam dusă. Îi spuneam că simt o fericire copleșitoare și că nu mai mi-e frică nici de moarte, nici de demoni. Zâmbea: „Nici mie!”. Mă încuraja mereu să nu mă despart de rugăciunea inimii.

Mamaia a murit în noiembrie 1995, iar în decembrie l-am întâlnit pe părintele Dorin și pe Fericitul Ilie. Când a murit ea, i-am scris o scrisoare în care îi spuneam că mi-am pierdut raiul și că nu știu ce sau cine o să-mi aline acest dor cumplit. Dar curând am învățat că Dumnezeu nu ia fără să dea înapoi îndoit și înmiit…

Did you like this? Share it: