PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [2]

Aici pentru prima parte…

*

Art. lui H. U. von Balthazar, Théologie et sainteté, din Dieu Vivant, 12, 1948, p. 15-31, cf. Idem, n. 2, p. 18, subliniază că în perioada Scolasticii s-a produs schisma, ruptura dintre dogmatică și mistică, existentă până astăzi, p. 18. Vandenbroucke va fi și mai direct vorbind despre divorțul dintre dogmatică și mistică în Occident, cf. Ibidem.

Mistica trebuie să își recapete dimensiunea patristică, experențială și să nu mai fie confundată cu „misticismul patologic sau sectar”, p. 18.

Părintele Patriarh subliniază faptul, că protestantismul nu a avut nici în secolul al 20-lea o dimensiune mistică, p. 19, dar că teologii protestanți mai recenți resimt, la modul dureros, privarea de spiritualitate a teologiei protestante, cf. Ibidem.

Cu toate că Ortodoxia nu a trecut nici prin drama Scolasticii, a Reformei sau a Contra-Reformei, cf. Ibidem, sub influență protestantă însă, au existat teologi ortodocși, care „au acordat o insuficientă atenție spiritualității în elaborarea discursului teologic”, p. 20. Prima citație extinsă din Lossky, cf. Ibidem.

Mișcările „harismatice” occidentale caută dimensiunea spirituală a teologiei, care a fost neglijată în Occident, p. 21. Valoarea dialogului constă în cunoașterea reciprocă, cf. Ibidem.

Trebuie să înțelegem cauzele diferențelor teologice, cf. Ibidem.

Despre delimitarea temei, în p. 22-23. Lucrarea de față are caracter interconfesional, p. 22 și nu s-a dorit a fi una exhaustivă ci una care să sublinieze „necesitatea unității organice dintre teologie și spiritualitate”, cf. Ibidem.

O lucrare sintetică, cf. Ibidem și interdisciplinară, p. 23.

Lucrarea, în forma extinsă, avea VII + 424 pagini, cf. Ibidem și este, în concluzie, „o modestă mărturie de aleasă recunoștință și de fiască iubire față de Biserica Ortodoxă Română, al cărui fiu duhovnicesc sunt”, p. 24.

Cap. 1 explică termenii de teologie și spiritualitate, p. 25 sq.

Pentru Platon, teologia era mitologia sa despre zei, p. 25. Aristotel îi numește drept teologi pe Hesiod și Homer, p. 26.

Autorul vorbește despre acceptarea cuvântului teologie în limbajul teologic în sec. 4-5 d. Hr, p. 28, însă singura mărturie pe care o aduce e de la Eusebiu de Cezareea, p. 29.  Însă cuvântul teologie s-a impus din primul secol creștin, pentru că Sfântul Dionisie Areopagitul îl folosește în mod curent și în varii sintagme teologice.

În p. 29 nu ni se explică cine a fost primul care a făcut distincția dintre teologie și iconomie în secolul IV (dacă ea s-a produs atunci) și nici din ce motiv. E o teză preluată și la vogă în secolul al XX-lea, dar falsă, pentru că exclude din definiție pe Sfântul Dionisie Areopagitul, trăitor în secolul 1 și cel mai mare exponent teologic, după Apostoli, al secolului său.

Noi credem că această distincție s-a făcut tot în secolul 1 și tot prin Sfântul Dionisie Areopagitul în mod expresiv (fapt admis de autor în p. 30 sus), lucru confirmat și de Sfântul Maxim Mărturisitorul,  de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Sfântul Marcu al Efesului sau de Sfântul Grigorie Palama în scrierile lor, unde Dionisie apare  ca teologul prin excelență al primului secol, care a vorbit despre Treimea iradiantă, plină de slavă pe de o parte și despre iconomia/ lucrarea ei cu lumea, pe de altă parte. Tocmai de aceea distincția luată în discuție apare ca normală / tradițională pentru Eusebiu de Cezareea, cum spune autorul nostru în p. 29, în partea de sus.

Însă Sfinții Apostoli fac această distincție în Noul Testament, când Treimea și lucrarea ei cu lumea e amplu reliefată. Sfântul Dionisie nu a fost decât un martor credincios, fidel al Tradiției Apostolilor și nu un inventator de basme, așa cum va încerca teologia occidentală eterodoxă, începând cu secolul al XVII-lea, să îl scoată.

Iar fără o ieșire din robia preconcepțiilor create de către eterodocșii occidentali în ceea ce îl privește pe Sfântul Dionisie și fără o aprofundare a teologiei sale multe elemente ale Tradiției apostolice păstrate de către Sfântul Dionisie vor sta în continuare la naftalină, adică teologia trinitară, hristologia, eclesiologia, sacramentologia, monahismul sau angheologia dionisană, care sunt coloana vertebrală a  teologiei ortodoxe până astăzi.

De ce spunem asta? Pentru că adesea afirmăm și, pe bună dreptate, că teologia Sinoadelor Ecumenice nu e o inventare de învățătură creștină ci o remărturisire a Tradiției Bisericii. Dacă atunci Sinoadele nu au inventat nimic, ci au mărturisit ceva existent, atunci trebuie să cercetăm cine sunt teologii ante-niceeni,  a căror învățătură a dus la formularea Crezului.

Și când vom fi serioși cu cercetarea Tradiției Bisericii ante-niceene vom ajunge la multe surprize teologice de proporții, adică la faptul că teologia secolului 1 era o teologie deplină și cu toate fundamentele credinței foarte bine precizate, că aveam un cult, o teologie și un mod de viață foarte coerent. Tocmai de aceea în secolele următoare s-a vorbit Tradiția pe limba contemporanilor –  de ce?  –  pentru că ea exista și nu era în formare.

Catafaticul și apofaticul nu sunt la Sfântul Dionisie Areopagitul „un pur exercițiu intelectual”, citându-l aici pe părintele profesor Dumitru Stăniloae, în n. 7, p. 30. E prima citare din părintele Stăniloae în p. 30, însă se observă la autorul nostru, în puncte teologice importante, modul de a gândi și de a redacta anumite idei ale Sfinției sale.

Prima citare a Filocaliei: n. 10, p. 31. Mai multe în p. 32.

Prima citare din Karmiris, p. 33 / n. 14, p. 33, pasaj în care acesta vorbea despre faptul că teologii ortodocși trebuie să fie oameni ai sfințeniei pentru a fi o expresie fidelă a teologiei ortodoxe, p. 33.

Prima citare din Evdokimov, p. 33 / n. 15, p. 33. Finalul p. 33 și p. 34 îi aparține lui Stăniloae, pe când p. 35 e dedicată lui Nissiotis.

Teologia este și „vorbire despre Dumnezeu”, accentuează autorul nostru, „dar și vorbire cu Dumnezeu prin rugăciune”, p. 36. Tocmai de aceea „teologia este conștiința vieții spirituale și a misiunii Bisericii, care trăiește în realitatea concretă a timpului”, p. 37 iar misiunea ei este „transmiterea mesajului Evangheliei cu scopul de a-l face roditor în realitatea fiecărei epoci”, cf. Ibidem.

Adică teologia trebuie să fie reactualizată, prezentată pe înțelesul oamenilor, pentru ca să fie un factor îndumnezeitor pentru fiecare epocă. Însă, precizează autorul nostru, „teologia nici nu poate fi limitată la o apologetică triumfalistă, care nu sesizează apelul lui Dumnezeu, care se desprinde din problemele și provocările timpului” nostru, p. 37.

În mod concis, în finalul p. 37, Părintele Patriarh spune că „teologia este explicitarea credinței Bisericii pentru fiecare generație și context pastoral, în scopul de a face cunoscută oamenilor iubirea lui Dumnezeu față de lume (Evanghelia) și de a-i conduce pe aceștia pe calea mântuirii și a sfințeniei, adică a comuniunii de iubire cu Dumnezeu și întreolaltă”.

Singurul român care ne-a felicitat de ziua românilor a fost…un american, care iubește Ortodoxia românilor

A Most Joyous & Blessed National Day of Romania to All My Romanian Brothers & Sisters !!!!!!!!!

w/ Lv., bern