Prima și a doua parte…aici.
*
În p. 38, Părintele Patriarh atrage atenția asupra faptului că teologia ortodoxă nu stă, în primul rând, în manualele de școală, ci ea îmbracă forme catehetice, imnografice, iconografice, filocalice, social-caritative, mărturisitoare etc. Într-un „imn liturgic, [într-]0 cuvântare sau [în] viața unui Sfânt [sau] o pictură bisericească pot exprima adesea o cugetare și un mesaj teologic profund, pe care e posibil să nu le întâlnești într-un tratat de dogmatică. Dar și invers, exactitatea unei formulări teologico-dogmatice nu poate fi oferită totdeauna de expresia artistică sau plastică simbolică și polivalentă”, p. 38.
Mesajul: să le luăm pe toate în seamă! Să nu excludem nicio latură în care teologia și viața ortodoxă s-a exprimat, fie că e vorba de cult, de dogme, de canoane, de Viețile Sfinților, Scriptură, cărțile Sfinților Părinți sau lucrări teologice diverse. Toate trebuie să fie la un loc, cugetate la un loc.
„Geniul Ortodoxiei”, spune autorul nostru, e acela că menține unitatea organică „între teologia conceptuală și cea artistic-liturgică, între teologia academică și teologia exprimată în spiritualitatea Bisericii, sub formă de teologie predicată, cântată, pictată, zidită, ascetico-filocalică, aghiografică”, cf. Ibidem.
Însă, trebuie să fim cinstiți aici cu adevărul și să afirmăm răspicat faptul, că acest geniu al Ortodoxiei se regăsește la marii Sfinți ai Bisericii și nu la orice teolog sau preot al Bisericii noastre. Ne-am fi dorit acest lucru. Tocmai de aceea nu de puține ori întâlnim tot felul de derapaje la teologii Bisericii, în momentul când vor să fie mai puțin ai Tradiției și mai mult ai reflecției subiectiviste.
Trebuie să ne dorim cu toții să avem geniul marilor Sfinți ai Bisericii de a le ține pe toate în unitate și de a fi sintetici dar și extensivi în materie de explicitare teologică.
Două extreme nenorocite ale noastre: intelectualismul cerebralizat și spiritualitatea sentimental-individualistă, ateologică, cf. Ibidem. De aceea, „ținta majoră a teologiei nu este un savoir (cunoștință) în sine, ci progresul în comuniune de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele nostru”, p. 39.
Sfinții Părinți ai Bisericii considerau teologia o „reflecție duhovnicească asupra credinței mântuitoare și sfințitoare a Bisericii, conștiință a nevoilor ei pastorale, ofrandă doxologică a nevoilor ei pastorale, ofrandă doxologică a spiritului uman credincios și iubitor de Dumnezeu și de semeni”, cf. Ibidem.
Credem că e un neadevăr afirmația: „noțiunea de teologie, în sensul ei creștin, a fost puțin familiară sau utilizată de Părinții latini”, p. 39. Ca și cei de limbă greacă sau siriacă, Sfinții Părinți de limbă latină au scris teologie în mod conștient și în folosul comunitar proxim. Tocmai de la ei avem noțiunea și modul de teologie actual: de la Sfinții Părinți care au răspuns, conform Tradiției, la diverse probleme dogmatice, morale, canonice, administrative, intime…
Iarăși o considerăm o exagerare afirmația: „Abelard…este cel dintâi care a întrebuințat cuvântul teologie în înțelesul său creștin, de vorbire despre Dumnezeu pe baza Revelației realizate în Iisus Hristos”, p. 40. Acesta e punctul de vedere scolastic, adică romano-catolic și nu ortodox.
E adevărat însă, că Toma d’ Aquino, cât și maestrul său Albert cel Mare au fost cei care au determinat, într-o bună măsură, apariția teologiei ca știință speculativă, p. 41. Pentru Toma, teologia e una conclusivă, p. 43, lucru evident în tratatul său de dogmatică, unde stabilește o problemă, aduce argumente împotriva ei ca din partea unui eretic sau a unui necredincios, apoi el raționează și stabilește concluzia teologică la problema chestionată.
Toma merge în Dogmatica sa pe calapodul Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin, pe care îl extinde și îl face să fie un tratat apologetico-dogmatic. Numai că referințele sale la Tradiție sunt subțiri la culme, multe dintre afirmațiile sale fiind forme brute ale citării Scripturii sau interpretări personale înguste.
În p. 44 autorul nostru spune un mare adevăr despre teologia mistică ca știință teologică în Occident și nu experimentală: „Teologia mistică opusă teologiei speculative scolastice este, de fapt, un compartiment al teologiei și nu o stare sau o dimensiune esențială a ei”. Adică e doar un compartiment teologic și nu fundamentul teologiei.
În viața ortodoxă, teologia mistică e fundamentul teologiei pentru că teologia este experimentală și nu pur discursivă, e una cu ceea ce ne luminează Dumnzeu despre Sine. În nota 42, p. 45, autorul accentuează faptul că și teologii romano-catolici, cât și cei protestanți definesc tot mai mult teologia ca știință, ca una dintre științe în dialogul cu științele umane, decât ca experiență eclesială tradițională.
Primează prezentarea rațională a teologiei în teologia romano-catolică, p. 45, „și se neglijează sau se minimalizează coordonatele spiritual-duhovnicești ale actului teologic și ale finalității teologice”, p. 45-46.
Teologul romano catolic G. Dejaifve, cf. n. 46, p. 47, a distins trei note fundamentale ale teologiei ortodoxe: 1. e mistică, p. 47; 2. e negativă, adică apără transcendența lui Dumnezeu și 3. este experențială, p. 48.
Teologia ortodoxă pornește de la Dumnezeul Cel Viu, de la Dumnezeul treimic, p. 48. Triadologia e cea care luminează taina creației, originea omului, întruparea Cuvântului, mântuirea, Biserica, cf. Ibidem. Din acest motiv, subliniază cu putere autorul nostru, teologia ortodoxă are un caracter fundamental trinitar, cf. Ibidem.
Însă, cum „unirea cu Treimea” este telosul creației, adică îndumnezeirea, teologia ortodoxă, pe lângă fundamentul ei trinitar are și „caracterul net eshatologic și pascal”, p. 48. Adică totul pornește de la Treime, pentru că Dumnezeu ne-a creat, Tatăl ne-a mântuit prin Fiul Său întru Duhul și Dumnezeul nostru treimic ne conduce pe toți la bucuria veșnică, la comuniunea cu Sine, în așa fel încât toate sunt de la, prin și pentru comuniunea cu Dumnezeu.
În comparație cu teologia ortodoxă, teologia romano-catolică, spune Părintele Patriarh, este 1. rațională, 2. pozitivă și 3. tehnică, p. 48-49. E rațională pentru că pleacă „de la cunoscut spre necunoscut”, p. 48, e pozitivă pentru că structurează, în mod raționalist, datele generice ale Revelației, p. 49 și e tehnică, pentru că explică Revelația prin „reducerea la unitate”, p. 49, reducere care elimină toate paradoxurile reale, vii, ale teologiei.
Când vrei să Îl prezinți pe Dumnezeu fără rest sau taina Bisericii, așa cum se face în teologia eterodoxă occidentală, tomul teologic devine o fotografie totală a lui Dumnezeu, ca și când teologii ar știi totul despre Dumnezeu, ca și Dumnezeu Însuși.
Nu suntem de acord cu aserțiunea lui von Balthasar, preluată de autor în p. 49-50, că termenul de spiritualitate „nu este utilizat nici în tradiția filosofico-religioasă, nici în cea biblico-teologică mai veche”. Termenul latin de spiritualitate, ca și cel de pnevmaticos/duhovnicesc, duhovnicie venit pe filieră greacă e prezent în Noul Testament și preluat de aici de către întreaga Tradiție a Bisericii.
Astfel în VUL(gata), cf. BW7 găsim pe spiritale de 4 ori, pe spiritalem de 3 ori, pe spiritale de 2 ori, pe spiritualibus de 5 ori, pe spiritalia de 4 ori, pe când în GNT îl găsim pe pnevmaticon de 7 ori, pe pnevmaticos de 4 ori, pe pnevmatos de 96 de ori.
Niciodată Tradiția Bisericii nu a confundat spiritualitatea/ duhovnicia cu discursul teoretic, fără experiență duhovnicească, despre lucrurile duhovnicești ale altora. Spiritualitatea e mărturia personală, de conștiință, despre experiențele mistice personale, ca oameni ai Bisericii. Când vorbim de spiritualitate patistică vorbim despre mărturiile personale ale Sfinților Părinți, existente în scrierile lor sau în cărțile despre ei, despre experiențele lor mistice, despre extazele, minunile, luminările dumnezeiești primite de către ei.
De aceea spiritualitatea ortodoxă nu e basm sau nu e formată din lucruri citite de la alții, ci e suma confesiunilor sfinte despre lucruri sfinte din viețile Sfinților. O minune, un extaz, o luminare dumnezeiască la un text, o ierminie teologică, o zicere duhovnicească sunt elemente concrete de spiritualitate ortodoxă, adică de exprimare în scris sau oral a modului cum am trăit și cum vedem anumite lucruri împreună cu Dumnezeu.
Căci de aceea vorbim despre spiritualitate sau duhovnicie: pentru că vorbim ce ne-a spus Dumnezeu, ce ne-a luminat El și ce ne-a împins ca să spunem.
Însă Spiritualitatea ca știință se ocupă doar de inventarierea acestor date concrete de la Sfinți sau se raportează, mai mult sau mai puțin miop, la exprimări spirituale, evlavioase. E și normal să fie așa, când noi, în munca noastră de cercetare, ne dăm cu părerea despre ce a spus Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Macarie cel Mare.
Noi nu suntem Sfinții pe care îi gândim, nu suntem cei la care ne raportăm, de aceea îi gândim după cât suntem noi, după propria noastră experiență, mai mare sau mai mică. De aceea, întotdeauna, știința teologică universitară sau particulară va fi mai mult sau mai puțin mioapă în relația cu Sfinții, pentru că noi ne raportăm la experiența lor, care nu e și a noastră sau nu are aceeași intensitate și amplitudine ca a lor.
Occidentul, conchide autorul nostru, a transformat spiritualitatea „dintr-o dimensiune principală a teologiei într-o ramură a acesteia”, p. 50, ca „o consecință a scolasticii medievale decadente”, cf. Ibidem.
