Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 3 decembrie 2009

Cunoașterea de sine și a altora presupune comuniunea și personalizarea interpersonală

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a,  Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

p. 161-166

C. Atributele lui Dumnezeu legate de spiritualitatea Lui și participarea creaturii la ele.

1. Atotștiința și înțelepciunea lui Dumnezeu și participarea creaturilor raționale la ele.

b) Cunoașterea lui Dumnezeu prin unire presupune caracterul de persoană al celui ce cunoaște și al lui Dumnezeu

Aici, pentru a asculta și a downloada.

Comentariile anterioare

Spiritualitatea și atotștiința lui Dumnezeu în relația cu noi

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a,  Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

p. 158-161

C. Atributele lui Dumnezeu legate de spiritualitatea Lui și participarea creaturii la ele.

1. Atotștiința și înțelepciunea lui Dumnezeu și participarea creaturilor raționale la ele.

a) Atotștiința lui Dumnezeu

Aici, pentru a asculta și a downloada.

Comentariile anterioare

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [5]

Primele 4 fragmente

Etimologia grecească a cuvântului mistică, p. 62 sq. Inițierea păgână în mistere, p. 63. NT vorbește despre taina (ton mistirion) Împărăției lui Dumnezeu, p. 64. În Rom. 11, 25 mistirionul are „un pronunțat caracter eshatologic…când se referă la taina convertirii evreilor în timpurile din urmă”, p. 65.

În I Cor 4, 1, Sfinții Apostoli sunt iconomii tainelor lui Dumnezeu (iconomus mistirion Teu), cf. Ibidem. Pentru Dumnezeiescul Pavel „viața creștină este prezentată…ca participare la viața lui Hristos”, în Filip. 1, 21 sau „ca sălășluire spirituală a lui Hristos în credincios”, în Gal. 2, 20; II Cor. 12, 9; Efes. 3, 17, cf. p. 65.

Potrivit NT mistica ortodoxă este 1. personalistă, pentru că reprezintă relația de iubire dintre Dumnezeu și om; 2. sacramental-baptismală, pentru că se sădește în noi la Botez și se continuă prin toate Tainele și slujbele Bisericii și 3. eclesială, pentru că se dobândește și se trăiește în Biserică, ca membru al Bisericii Ortodoxe, cf. p. 66.

Sfinții Părinți ai Bisericii aprofundează NT în domeniul misticii, al tainei, p. 66 sq. De la p. 67 se începe citarea Sfinților Părinți care au vorbit despre taină și mistică. În Scrisoarea către Efeseni 19, 1, cf. n. 92, p. 67, Sfântul Ignatie Teoforul vorbea despre fecioria Maicii Domnului, cât și despre nașterea și moartea Domnului ca despre cele „trei taine răsunătoare” (tria mistiria cravghis), capitale ale Bisericii, p. 67.

Pentru Sf. Justin Martirul și Filosoful nașterea și crucea lui Hristos erau taine fundamentale ale mântuirii lumii, p. 67. Mai multe citări patristice în p. 67 sq. În Constituțiile apostolice, Sfânta Euharistie e denumită drept cult mistic, adică mistichi latria, p. 70.

În imnul heruvimic de la Liturghie cântăm: „Noi, care pe Heruvimi cu taină (misticos) închipuim” în slujirea noastră, p. 70. Aici, corect ar fi, pentru că e vorba de un adverb, să traducem: „Noi, care pe Heruvimi în mod tainic îi închipuim”, pentru că asta vrem să și spunem în limba română. Noi, cei care slujim Liturghia pe pământ suntem ca Heruvimii, care Îi slujesc Domnului.

Pentru Sfântul Grigorie Teologul, cuvintele responsive ale credincioșilor la Sfânta Liturghie  sunt „cuvinte mistice”, p. 70, pentru că participă, prin intermediul lor, la Taina Bisericii, cf. Ibidem.

Dar „mistica include și întâlnirea sau unirea nemijlocită a lui Dumnezeu cu Drepții sau Sfinții cărora El a binevoit să se facă cunoscut în mod direct și minunat”, p. 71, adică în mod extatic. Și aici Părintele Patriarh citează mai multe experiențe extatice scripturale și anume Ieș. 33, 23; Mt. 17, 1-9; II Cor. 12, 14, pe care noi le-am analizat în Teologia vederii lui Dumnezeu.

Prima referire la experiența extatică a  Sfântului Simeon Noul Teolog în p. 71. Dar, precizează foarte bine, Părintele Patriarh, experiența mistică ortodoxă „nu capătă, în Biserica Răsăriteană, o autonomie în raport cu experiența eclesială comunitară a Tainelor credinței și nici măcar o prioritate față de aceasta din urmă”, p. 71.

Sfântul Dionisie Areopagitul nu e văzut ca trăitor în secolul 1, potrivit Tradiției Bisericii, ci în secolul al 5-lea, cf. p. 71, fapt care deformează realitatea despre sine. Receptarea lui în Occident, p. 72. În p. 73, autorul  nostru vorbește despre mistica romano-catolică, pe care o vede tot mai multă redusă „la o experiență afectivă și psihologică”.

Psihologizarea experienței religioase duce la cultul pentru umanitatea lui Iisus, exemplificându-se acest lucru cu numele lui Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi, Bonaventura, Gertruda cea Mare, Angela de Foligno, Caterina de Sienna, p. 73, toți aceștia fiind considerați sfinți în Biserica Romano Catolică.

Modul în care Luther combina teologia Sfântului Dionisie Areopagitul cu teologia romano-catolică, p. 74-75. Poziția lui Calvin despre unio mystica, p. 76. În finalul p. 76 se citează o zicere a lui Luther: Viziuni eu nu vreau! (Visionen will ich nicht!). Însă, chiar dacă le-ar fi dorit nu le-ar fi avut… Însă, tot despre Luther se spune, nu mai știu unde am citit, că vedea demoni și că odată a fost văzut aruncând călimara de cerneală…după ei. Deci tot a văzut și el…ceva…

Părintele Patriarh conchide faptul, că „respingerea misticii în protestantism s-a mai datorat și concepției pesimiste despre omul căzut, în care chipul lui Dumnezeu a fost total distrus”, p. 77. Și, când protestantismul a respins mistica, a respins, de fapt, „orice aspect al prezenței lui Dumnezeu în om”, cf. Ibidem.

Ferirea lui Luther de panteism în problema experienței tainice, mistice a lui Dumnezeu, „derivă din faptul că Apusul nu cunoaște distincția între ființa divină și energiile necreate, distincție ce permite, deodată, afirmarea transcendenței totale a lui Dumnezeu în ființa Sa și prezența Lui personală, totală, la nivel de energii, în unirea Lui cu persoana umană”, p. 77.

Acest lucru a dus în protestantism la „afirmarea unilaterală a transcendenței lui Dumnezeu și  (la) refuzul simultan al prezenței (prezenței imediate) a lui Dumnezeu în comuniunea Sa cu persoana umană”, p. 77. Răzbunarea pe protestantism pentru refuzul imanenței lui Dumnezeu e văzută de către autorul nostru în apariția curentelor spiritualiste occidentale, presupus profetice sau iluministe, ca spre exemplu: Müntzer, Karlstadt, anabaptiștii, profeții din Zwickau, p. 77.

Adepți ai teosofiei: Paracelsus, Valentin Weigel, Jacob Böhme, p. 78. Teosofia vorbește de o teologie fără Scriptură, p. 78.

Fichte, Hegel și Schelling și Hristos în noi pe filieră luterană, p. 78 jos. Dumnezeul devenirii al lui Hegel, p. 79. Barth consideră mistica o zonă a „monstruozităților pioase”, p. 80. Autorul nostru contestă, pe bună dreptate, dimensiunea hiperbolizată a teologiei dialectice a lui Barth, văzând-o „abstactă și artificială ca și sistemul idealist pe care se bazează religia pseudo-mistică”, p. 80, mergând pe ideea lui H. Jaeger.

Și Emil Brunner a avut „o atitudine la fel de intransigentă față de mistică”, p. 80, considerând-o un păgânism distilat, p. 81. Autorul citează o afirmație a lui Henri de Lubac, care accepta faptul, că catolicismul a dezvoltat prea mult hristologia în detrimentul pnevmatologiei, p. 82. E un mare adevăr, un adevăr dureros! Citația lui de Lubac e din Geheimnis aus dem wir leben, Einsiedeln, 1967, p. 90, cf. Idem, p. 82, n. 151.

Însă protestantismul Îl separă pe Iisus al istoriei de Hristosul credinței tocmai pentru că L-au uitat pe Duhul Sfânt, p. 82. De fapt au uitat pe Sfânta Treime și vorbesc doar despre Iisus, mai mult om, decât Dumnezeu.

În finalul cap. 1, Părintele Patriarh ne atenționează, că, deși folosim aceiași termeni în cadrul dialogurilor interreligioase, de fapt, avem o înțelegere și o experiență diferită a lor, p 83. De aceea, Ortodoxia e mistică, dar nu „în înțelesul pe care-l are protestantismul față de mistică, iar în raport cu mistica apuseană individualistă, care s-a dezvoltat după ruptura din 1054, teologia ortodoxă este adesea rezervată și critică, fără însă ca poziția ei să fie identică cu cea a teologilor protestanți radicali”, p. 83.

Cu p. 84 se termină cap. 1 al tezei și n. 156 e o notă extinsă bazată pe teologia părintelui profesor Dumitru Stăniloae.

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [4]

Primele 3 fragmente

De la p. 51 autorul nostru explică semnificațiile cuv. spiritualitate în sens larg și restrâns, teologic. Dacă în sens larg spiritualitatea se poate confunda cu cultura, cf. Ibidem, ca expresie a modului de viață uman, în sens restrâns, în teologia ortodoxă, spiritualitatea „exprimă viața trăită în comuniune cu Sfânta Treime, descoperită prin Dumnezeu-omul, prin Iisus Hristos și potrivit poruncilor Sale cuprinse în Evanghelie”, cf. Ibidem.

Începutul comuniunii cu Dumnezeu și, implicit, al spiritualității personale ortodoxe se face prin primirea Sfântului Botez, cf. Ibidem. Adică spiritualitatea ortodoxă are fundament și început sacramental și nu e un dat uman aeclesial, adică  nu ne naștem cu ea sau  nu o dobândim în afara Bisericii Ortodoxe.

Tocmai de aceea Părintele Patriarh vorbește despre spiritualitatea ortodoxă ca despre „împlinirea aspirațiilor fundamentale ale spiritului uman”, cf. Ibidem.

În p. 52-54 concepția lui Hans Urs von Balthasar despre spiritualitate, unde se citează numai din Das Evanghelium als Norm und Kritik aller Spiritualität in der Kirche, în rev. Concilium, I (1965), Heft 9, cf. n. 50, p. 50.

Autorul catolic distingea trei aspecte în cadrul spiritualității: 1. spiritualitatea ca eros, ca participare la Dumnezeu; p. 52; spiritualitatea ca realitate dezinteresată, p. 53 și spiritualitatea ca acceptare a lui Dumnezeu, cf. Ibidem, considerând că consecința logică de aici, din relația sa cu Dumnezeu, e că omul nu are caracter absolut, p. 53.

În p. 54-55 se vorbește despre concepția lui Karl Rahner despre spiritualitate, apoi despre cea a lui Anton Rotzetter referitoare la aceeași chestiune.

În comparație cu aserțiuni anterioare ale sale, autorul nostru vorbește despre omul duhovnicesc, despre pnevmaticos în Scriptură, citând I Cor. 2, 13 sq; 9, 11; 14, 1, cf. p. 55 și acesta, omul duhovnicesc, e „pătruns de Duhul lui Dumnezeu…asumat de Dumnezeu și participant la filiația lui Iisus”, adică la înfierea întru Hristos, prin Botez.

În p. 55-56 se citează și opinia lui Claude Dagens, un alt teolog catolic.

Odată cu p. 56, Părintele Patriarh Daniel vorbește despre spiritualitatea ortodoxă, citându-l prima dată pe Sfântul Nicolae Cabasila, cf. n. 64, p. 56. Viața creștină este „o spiritualizare sau înduhovnicire progresivă, care cuprinde omul în totalitatea sa”, p. 56. Apoi se citează din Sfântul Serafim din Sarov, p. 56, insistându-se pe dobândirea Duhului Sfânt și din Sfântul Teofan Zăvorâtul, p. 56-57, care vorbește despre esența vieții ortodoxe ca despre înduhovnicirea sufletului și a trupului nostru.

Sfințenia este „o împlinire a umanului și nicidecum o înstrăinare a lui. Ea are o profundă dimensiune relațională, adică nu privește persoana umană numai în sine, ci și raporturile sale cu semenii”, p. 57. Tocmai din acest motiv, am subliniat adesea la nivel online, că Biserica nu se poate ghetoiza, nu se poate retrage din lume, nu poate fi indiferentă  vizavi de problemele și căutările profunde ale lumii, pentru că omul, care se sfințește, își asumă și lumea în procesul său de îndumnezeiere personală.

Iar Biserica, cât și Împărăția lui Dumnezeu, nu sunt stări existențiale egoiste, în care fiecare se vede numai pe sine, ci sunt stări ale comuniunii, ale comuniunii care împlinește și desăvârșește pe toți.

Se citează din TDO, vol. 1, în p. 57, citându-se locul în care părintele profesor Dumitru Stăniloae afirmă, că „spiritualizarea este arătarea treptată a prezenței lui Hristos prin ființa credincioșilor”. E modul în care Hristos Se face tot mai transparent în noi și în relațiile dintre noi.

Autorul nostru accentuează dimensiunea spiritualizării unui popor, a unei națiuni, dar și pe cea cosmică, a întregii făpturi, p. 57. Înduhovnicirea, continuă Părintele Patriarh, „nu este nicidecum o anulare a darurilor native ale etniilor, precum nu este nicio dilare a Evangheliei. Nu este vorba aici de o grecizare sau de o românizare a Evangheliei”, p. 58.

În p. 58-59 e citat părintele profesor Thomas Hopko, teolog ortodox, care afirmă că spiritualitatea ortodoxă este „adorare și slujire” a lui Dumnezeu, p. 59 și nu un „lucru în sine”, p. 58. De aceea, continuă acesta, ea reprezintă expresia persoanei umane în totalitatea sa, exprimarea sa ca om al credinței, p. 59.

În n. 72, p. 59, autorul nostru subliniază faptul că părintele Thomas Hopko nu asimila spiritualitatea cu cultura și că  acesta ne atenționa  asupra pericolului de a fi doar avizi de slujbe, de iconografie, de tehnici de rugăciune și de dezbateri teologice dar nu și de o viață duhovnicească ca atare.

Și acest pericol îl trăim din plin la nivel online, unde facem bloguri cu icoane, cu slujbe, cu tot felul de conferințe teologice, dar pe care nu suntem în stare să le explicăm sau să vorbim evlavios și decent despre ele. Adică suntem avizi de spiritualitatea ortodoxă, de diverse exprimări ale ei (muzică, icoane, fotografii evlavioase etc.), dar nu suntem niște oameni duhovnicești, profunzi la nivel teologic și experențial, și nu le gândim și nici nu le prezentăm ca atare, ci, cel mai adesea, cu o minte seculară, ca și când am vinde usturoi la piață.

Odată cu ultimul paragraf al pag. 59 se începe discuția despre termenii mistică și mistic. Mistică e sinonim cu spiritualitate, p. 59. Multiple înțelegeri ale sferei misticii creștine, p. 60. Protestantismul respinge mistica în general, p. 60, considerând-o un împrumut din păgânism, p. 60, pe când catolicismul o acceptă și o privește ca pe o interiorizare a misterului credinței, dar observă că ea diferă de cea răsăriteană, ortodoxă, p. 61.

Pentru Ortodoxie, „dimensiunea mistică a credinței este una fundamentală, însă ea păstrează totdeauna un caracter esențialmente eclesial”, p. 61. Pentru că teologia mistică începe odată cu Botezul, cu înfierea noastră în Hristos și e o creștere continuă în intimitatea cu Dumnezeu, în Biserică.

Din acest motiv, precizează autorul nostru, „mistica nu se confundă nicidecum cu goana după miraculos și nici cu un psihologism religios sau cu un sentimentalism individualist”, p. 61.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno