Primele 4 fragmente

Etimologia grecească a cuvântului mistică, p. 62 sq. Inițierea păgână în mistere, p. 63. NT vorbește despre taina (ton mistirion) Împărăției lui Dumnezeu, p. 64. În Rom. 11, 25 mistirionul are „un pronunțat caracter eshatologic…când se referă la taina convertirii evreilor în timpurile din urmă”, p. 65.

În I Cor 4, 1, Sfinții Apostoli sunt iconomii tainelor lui Dumnezeu (iconomus mistirion Teu), cf. Ibidem. Pentru Dumnezeiescul Pavel „viața creștină este prezentată…ca participare la viața lui Hristos”, în Filip. 1, 21 sau „ca sălășluire spirituală a lui Hristos în credincios”, în Gal. 2, 20; II Cor. 12, 9; Efes. 3, 17, cf. p. 65.

Potrivit NT mistica ortodoxă este 1. personalistă, pentru că reprezintă relația de iubire dintre Dumnezeu și om; 2. sacramental-baptismală, pentru că se sădește în noi la Botez și se continuă prin toate Tainele și slujbele Bisericii și 3. eclesială, pentru că se dobândește și se trăiește în Biserică, ca membru al Bisericii Ortodoxe, cf. p. 66.

Sfinții Părinți ai Bisericii aprofundează NT în domeniul misticii, al tainei, p. 66 sq. De la p. 67 se începe citarea Sfinților Părinți care au vorbit despre taină și mistică. În Scrisoarea către Efeseni 19, 1, cf. n. 92, p. 67, Sfântul Ignatie Teoforul vorbea despre fecioria Maicii Domnului, cât și despre nașterea și moartea Domnului ca despre cele „trei taine răsunătoare” (tria mistiria cravghis), capitale ale Bisericii, p. 67.

Pentru Sf. Justin Martirul și Filosoful nașterea și crucea lui Hristos erau taine fundamentale ale mântuirii lumii, p. 67. Mai multe citări patristice în p. 67 sq. În Constituțiile apostolice, Sfânta Euharistie e denumită drept cult mistic, adică mistichi latria, p. 70.

În imnul heruvimic de la Liturghie cântăm: „Noi, care pe Heruvimi cu taină (misticos) închipuim” în slujirea noastră, p. 70. Aici, corect ar fi, pentru că e vorba de un adverb, să traducem: „Noi, care pe Heruvimi în mod tainic îi închipuim”, pentru că asta vrem să și spunem în limba română. Noi, cei care slujim Liturghia pe pământ suntem ca Heruvimii, care Îi slujesc Domnului.

Pentru Sfântul Grigorie Teologul, cuvintele responsive ale credincioșilor la Sfânta Liturghie  sunt „cuvinte mistice”, p. 70, pentru că participă, prin intermediul lor, la Taina Bisericii, cf. Ibidem.

Dar „mistica include și întâlnirea sau unirea nemijlocită a lui Dumnezeu cu Drepții sau Sfinții cărora El a binevoit să se facă cunoscut în mod direct și minunat”, p. 71, adică în mod extatic. Și aici Părintele Patriarh citează mai multe experiențe extatice scripturale și anume Ieș. 33, 23; Mt. 17, 1-9; II Cor. 12, 14, pe care noi le-am analizat în Teologia vederii lui Dumnezeu.

Prima referire la experiența extatică a  Sfântului Simeon Noul Teolog în p. 71. Dar, precizează foarte bine, Părintele Patriarh, experiența mistică ortodoxă „nu capătă, în Biserica Răsăriteană, o autonomie în raport cu experiența eclesială comunitară a Tainelor credinței și nici măcar o prioritate față de aceasta din urmă”, p. 71.

Sfântul Dionisie Areopagitul nu e văzut ca trăitor în secolul 1, potrivit Tradiției Bisericii, ci în secolul al 5-lea, cf. p. 71, fapt care deformează realitatea despre sine. Receptarea lui în Occident, p. 72. În p. 73, autorul  nostru vorbește despre mistica romano-catolică, pe care o vede tot mai multă redusă „la o experiență afectivă și psihologică”.

Psihologizarea experienței religioase duce la cultul pentru umanitatea lui Iisus, exemplificându-se acest lucru cu numele lui Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi, Bonaventura, Gertruda cea Mare, Angela de Foligno, Caterina de Sienna, p. 73, toți aceștia fiind considerați sfinți în Biserica Romano Catolică.

Modul în care Luther combina teologia Sfântului Dionisie Areopagitul cu teologia romano-catolică, p. 74-75. Poziția lui Calvin despre unio mystica, p. 76. În finalul p. 76 se citează o zicere a lui Luther: Viziuni eu nu vreau! (Visionen will ich nicht!). Însă, chiar dacă le-ar fi dorit nu le-ar fi avut… Însă, tot despre Luther se spune, nu mai știu unde am citit, că vedea demoni și că odată a fost văzut aruncând călimara de cerneală…după ei. Deci tot a văzut și el…ceva…

Părintele Patriarh conchide faptul, că „respingerea misticii în protestantism s-a mai datorat și concepției pesimiste despre omul căzut, în care chipul lui Dumnezeu a fost total distrus”, p. 77. Și, când protestantismul a respins mistica, a respins, de fapt, „orice aspect al prezenței lui Dumnezeu în om”, cf. Ibidem.

Ferirea lui Luther de panteism în problema experienței tainice, mistice a lui Dumnezeu, „derivă din faptul că Apusul nu cunoaște distincția între ființa divină și energiile necreate, distincție ce permite, deodată, afirmarea transcendenței totale a lui Dumnezeu în ființa Sa și prezența Lui personală, totală, la nivel de energii, în unirea Lui cu persoana umană”, p. 77.

Acest lucru a dus în protestantism la „afirmarea unilaterală a transcendenței lui Dumnezeu și  (la) refuzul simultan al prezenței (prezenței imediate) a lui Dumnezeu în comuniunea Sa cu persoana umană”, p. 77. Răzbunarea pe protestantism pentru refuzul imanenței lui Dumnezeu e văzută de către autorul nostru în apariția curentelor spiritualiste occidentale, presupus profetice sau iluministe, ca spre exemplu: Müntzer, Karlstadt, anabaptiștii, profeții din Zwickau, p. 77.

Adepți ai teosofiei: Paracelsus, Valentin Weigel, Jacob Böhme, p. 78. Teosofia vorbește de o teologie fără Scriptură, p. 78.

Fichte, Hegel și Schelling și Hristos în noi pe filieră luterană, p. 78 jos. Dumnezeul devenirii al lui Hegel, p. 79. Barth consideră mistica o zonă a „monstruozităților pioase”, p. 80. Autorul nostru contestă, pe bună dreptate, dimensiunea hiperbolizată a teologiei dialectice a lui Barth, văzând-o „abstactă și artificială ca și sistemul idealist pe care se bazează religia pseudo-mistică”, p. 80, mergând pe ideea lui H. Jaeger.

Și Emil Brunner a avut „o atitudine la fel de intransigentă față de mistică”, p. 80, considerând-o un păgânism distilat, p. 81. Autorul citează o afirmație a lui Henri de Lubac, care accepta faptul, că catolicismul a dezvoltat prea mult hristologia în detrimentul pnevmatologiei, p. 82. E un mare adevăr, un adevăr dureros! Citația lui de Lubac e din Geheimnis aus dem wir leben, Einsiedeln, 1967, p. 90, cf. Idem, p. 82, n. 151.

Însă protestantismul Îl separă pe Iisus al istoriei de Hristosul credinței tocmai pentru că L-au uitat pe Duhul Sfânt, p. 82. De fapt au uitat pe Sfânta Treime și vorbesc doar despre Iisus, mai mult om, decât Dumnezeu.

În finalul cap. 1, Părintele Patriarh ne atenționează, că, deși folosim aceiași termeni în cadrul dialogurilor interreligioase, de fapt, avem o înțelegere și o experiență diferită a lor, p 83. De aceea, Ortodoxia e mistică, dar nu „în înțelesul pe care-l are protestantismul față de mistică, iar în raport cu mistica apuseană individualistă, care s-a dezvoltat după ruptura din 1054, teologia ortodoxă este adesea rezervată și critică, fără însă ca poziția ei să fie identică cu cea a teologilor protestanți radicali”, p. 83.

Cu p. 84 se termină cap. 1 al tezei și n. 156 e o notă extinsă bazată pe teologia părintelui profesor Dumitru Stăniloae.

Did you like this? Share it: