Contemplând sufletul unui popor
Teologii trebuie să contemple lumea în care trăiesc și nu să fie iraționali, duși ca vitele la tăiere sau, cel mai rușinos, amanetați politic. Pentru că teologii trebuie să privească prin ochii harului ceea ce se petrece cu ei și cu lumea din care fac parte, văzând lucrurile de deasupra, nepărtinitor. Tocmai de aceea, când teologii Bisericii privesc luminat, cu lumină dumnezeiască în minte, pot să pună diagnosticul asupra unei stări de spirit a unui popor.
De aceea, în articolul de față voi sublinia, cu conștiință teologică, lucrurile contemplate și înțelese de către noi în aceste zile ultime de campanie electorală.
Cunoșteam anterior ce înseamnă iraționalitatea unei mulțimi care e unidimensionată ideatic. Însă niciodată nu citisem, pas cu pas, ca anul acesta, gândurile promotorilor ideatici ale unei manipulări în masă.
Adică am urmărit zeci, sute de RSS-uri ale unor creatori de online, oameni politici sau formatori de opinie din TV sau Radio despre campania electorală din România, care, până la primul tur, au avut un discurs, să-i zicem, acceptabil și normal pentru niște oameni, care își dispută atașamentul pentru un anume partid.
Însă, după duminica trecută, după primul tur de scrutin, de miercuri și până vineri s-a petrecut ceva unic, după 20 de ani de atenție a mea la modul de a se manifesta al românilor: tabăra Traian Băsescu și-a radicalizat și unidimensionat iraționalitatea, fanatismul la fațadă, încât, dacă aș pune toate acele articole unul după altul și declarațiile pe care le-am parcurs ar avea aceeași esență. Nu au mai fost persoane, nu au mai vorbit persoanele…ci valul Traian Băsescu.
Pentru mine asta a fost năucitor, pentru că am înțeles, că în aceste zile nu se mai gândește cu mintea proprie…ci se gândește cu mentalul de grup, cu mentalul colectiv și asta într-un mod foarte crud, dușmănos, irascibil, fanatic, care are în spate…păstrarea privilegiilor. Pentru prima dată am simțit la modul profund duhovnicesc de ce sunt în stare să facă oamenii pentru bani: totul.
Pe măsură ce valul Traian Băsescu era o iraționalitate fatidică formată și din mai școliți și din mai neșcoliți, tabăra Mircea Geoană era o acalmie, care îndemna la bun simț și stabilitate, la coerența votului și ne invita la aderarea unui pact și proiect politic format de câteva partide și grupări. Dacă valul Traian Băsescu era demolatorul unei idei, pentru a veni la guvernare fără a avea suportul politic al majorității politice, acalmia Mircea Geoană vorbea despre coerență și bun simț, despre ceva stabil și practic și se mira de unde atâta înverșunare din partea admiratorilor partidei adverse.
După cum observați, noi ne referim la admiratori și nu la candidați, la starea de spirit a celor două tabere, care au însumat cu puțin peste 10 milioane de oameni.
Însă când am văzut starea de spirit a lui Mihail Neamțu, a lui Mircea Cărtărescu, a lui Vladimir Tismăneanu, a lui Traian Ungureanu, ca să dau câteva nume relativ cunoscute de către toți, în aceste zile, din ceea ce au scris sau au afirmat în mod asumat, în diverse locuri, am înțeles ce înseamnă resentimentul viu, când cei care îl exhibă sunt acum de partea fericită a vieții și cât de puțin relevantă este…ideea politică, viziunea politică, conștiința lor sau viitorul României.
Mai pe scurt, înainte, PSD-ul, nu i-a băgat în seamă pe intelectuali așa cum și-ar fi dorit aceștia. Vine la conducere președintele Traian Băsescu și își atrage de partea sa o parte dintre intelectualii acestei țări. Aceștia se simt bine, prosperă (mai puțin ideatic sau scriitoricesc și mai mult material), devin tot mai vocali…și cu această situație, în aceste trei zile de uimire ideatică a mea, am înțeles cum se formează entuziasmul irațional din jurul unui dictator.
Dacă știi să dai bani și funcții celor care te sprijină și îți aduni oameni fanatici de dorul de a fi în prim-plan, de a primi bani sau de a-și lua revanșa…redevii președinte! Pentru că toți intelectualii puși bine în regimul Băsescu, pe care i-am citit și audiat în aceste zile, după cum am spus, din ceea ce și-au asumat și care au fost online și nu din lucruri auzite din surse tăinuite, nu au văzut nicio idee politică, niciun plan, nicio salvare în tabăra adversă, ci au văzut numai…cum să se răzbune pe partidul, care nu le-a dat bani, în timp ce el a fost la putere.
În articolul de astăzi (publicat însă de aseară, de până în ora 21), Cristian Tudor Popescu vorbea de lupta între două sentimente: frică și ură. Valul Băsescu a fost un val al urii vii, al resentimentului care îți dă în cap, la o adică, care descalifică orice înseamnă pretenție de intelectualitate, de acalmie mentală și sufletească, pentru că ura a înghițit cumpătarea și extremisul a distrus bunul simț.
Sechelele intelectualilor pro-Băsescu și după 4 ani de relaxare și de o anume regăsire a principialității ne-au arătat că sunt solide și iremediabile, ca și sechelele factorilor politici comuniști, care sunt formatați într-un anume fel.
E de vină politica sau banii pentru asta? Noi credem că e vorba despre cine ești tu, despre ce coloană vertebrală ai, care nu se cocoșează, dacă nu vrei, nici de regimul politic și nici de bani.
Și, din acest motiv am înțeles, că intelectualii de mai sus și alții ca ei, cât și alți mulți anonimi pentru rampa publică națională puteau foarte bine făcea parte din trena lui Nero sau a lui Hitler sau a lui Ceaușescu, pentru că în toate construcțiile resentimentare și, în același timp, iraționale, ceea ce contează e să îți torpilezi adversarul și nu să ai idei. Nu să discuți. Nu să te uiți la realitatea din jur.
Dacă comunismul ura intelectualii, o anume formă de intelectuali de acum urăsc lipsa banilor și anonimatul. Și, de aceea, orice pierdere de funcție, netipărire de carte sau poziție umbroasă, în spatele scenei e o rană imensă adusă orgoliului personal, lucru inacceptabil.
Nu idealizăm nicidecum partea Mircea Geoană și nici nu scăpăm PSD-ul de odiosu-i trecut. Numai că în partea Mircea Geoană nu am văzut fanatismul celeilalte părți, chiar dacă și lor le sticlesc ochii după bani ca cerșetorilor și, mai mult decât atât, exista o coaliție în jurul lui, toată anti-Băsescu, chiar dacă nu îl iubeau pe Mircea Geoană.
Parcă 17 milioane aveau drept de vot. Din cele 17 doar 10-11 milioane au decis. Cât de apatici sau cine sunt ceilalți…habar nu am. Ei ce vor? Ce așteaptă?
Acum, problema e ce așteptăm cu toții, dacă noul președinte nu are…majoritate parlamentară? Pe de o parte, ne plângem că nu sunt bani iar, pe de altă parte, ne permitem să lăsăm țara în dungă într-o clipă grea pentru toți.
Indecizia și incoerența sunt cele două ștanțe ale sufletului poporului român din acest moment. Nu vorbesc aici de ce s-a furat, mituit, prostit etc. Ci mă refer la faptul că nu am vrut să decidem în mod evident, așa sau așa și vrem să ne tragem de șireturi alți 5 ani de zile.
Un președinte ales la zece grame distanță de contracandidatul său nu e un președinte al unui popor decis să își ia viitorul în propriile sale mâini!
Un popor incoerent e un popor care ori nu vrea ori nu știe să își aleagă viitorul.
Și, se pare, că nu a câștigat frica pentru ce punem pe masă mâine, ci ura.
Pe de o parte, unii urăsc, pentru ca să fie tot ei, pe de altă parte, alții vor bun simț, pentru ca să fie altfel iar a treia parte de Românie tace, când ar fi trebuit să vorbească, pentru ca să le fie?…
Ură + bun simț + nimic = o ură fără bun simț.
Adică suntem un popor bolnav, per ansamblu, de propria noastră incertitudine. Ne place să mergem cu valul…și, de aceea, ne așteptăm, deocamdată, dictatorul, care să ne ducă, ca pe o singură suflare decerebrată, undeva…
Va putea bunul simț…să reziste în mijlocul unei uri, care nu iartă și nu uită?
Pot exista teologi, oameni de cultură, oameni valorici…care să nu ierte și să nu uite?
Într-o Românie care începe să devină postmodernă de facto, teologii Bisericii trebuie să le reamintească celor care nu vor să ierte și nici să uite, că nu vor nimic nou pentru toți…ci doar pentru ei. Și că reflecția culturală fără teologie, fără fundament teologic și fără o viață virtuoasă ortodoxă, produce oricând autoritarisme revanșarde, nihilism și barbarie.
Nu mă regăsesc în ură, nici în tăcerea anonimă, dar mă regăsesc în bunul simț, care nu e slogan de partid ci realitatea mea ontologică! Vindecarea de trecut înseamnă vindecarea de tine. Cine a distrus și distruge sufletul poporului român e responsabil pentru asta. Noi încercăm să rezidim duhovnicește România, România integrală și nu România secționată politic.
Teologie pentru azi a militat și militează pentru înduhovnicirea oamenilor, pentru exemplaritate umană, pentru minte plină de bucurie și de echilibru. Numai astfel dovedim că cei care au murit acum 20 de ani au murit cu sens, pentru că noi știm să facem pace în noi și pace cu toți.