Italiană pentru români (10)
Există în italiană și substantive masculine cu două forme de pural: în -i și în -a, pe când singularul îl au în -o. Ex: l’anello = inelul, dar gli anelli = inelele și le anella = buclele, la formă figurată.
il dito = degetul; il ciglio = geana, il cervello = creierul; il grido = strigătul. Adică atunci când ești grizonat, îmbătrânit…e semn că ai țipat mult la viața ta. Țipărul mut și țipătul degeaba…două drame umane. Numai că țipătul mut…nu mai are viață, pentru că e avortat.
Însă există și lo strido = țipătul, zgomotul. Adică stridența, ceea ce supără. Un lucru de prost gust este o stridență: e un țipăt în ochii noștri. Stridență și striere, tăiere, secționare…Un adevăr ciumpăvit, ciuntit e un adevăr mincinos. Și nu ne trebuie adevăruri mincinoase, pentru că acestea sunt tumorile conștiinței noastre.
Italiana are și subst. cu două forme de singular și de plural. Ex: l’ala /ale = aripa și le ale / ali = aripile.
Il vecchietto era duro d’orecchio = Bătrânelul era tare de urechi. Dur, tare, surd de-a binelea. Cel învechit era tare de urechi. Adică nu mai auzi bine sensul lumii dacă te tot învechești și nu mai ești nou, ca noua lume, ca noua generație.
Substantivele defective sunt cele care au ori numai singular ori numai plural. Ex: la bontà = bunătatea, la paura = teama, la pazienza = răbdarea, la fame = foamea. Faima e foamea de a fi în prim-plan. Însă, dacă ești mereu în prim-plan și nu produci nimic nou, nu ești altul, devii o vechitură.
La pietà = mila, il brio = verva. A face ceva cu brio înseamnă a face ceva cu entuziasm, cu însuflețire. Iar pietatea este mila, mila lui Dumnezeu. Însă pietistul e cel care are evlavie fără dreaptă învățătură. Are multă râvnă dar puțină cunoaștere și asta îl face să devină fanatic.
La pazienza è segno della sapienza = Răbdarea este semnul înțelepciunii. Nu dacă rabzi ești înțelept, ci dacă ești înțelept știi să rabzi, știi să te folosești de pe urma răbdării tale.
il grano = grâul; l’orzo = orzul, il riso = orezul (de unde rizotoul de data trecută), l’avena = ovăzul, la segale = secara.
il latte= laptele; il miele = mierea, il pepe = piperul, il sangue = sângele; il fiele = fierea, la mostarda = muștarul, il sale = sarea. Deci Pepe = piper. Trebuie să ai piper în viața ta, dar și muștar. Hai și puțină sare…
la plebe = norodul. De unde plebea, plebiscit. A face un plebiscit = a face un tur de scrutin, de vot, un referendum. Însă poporul trebuie să răspundă la referendum (cuvânt latin), pentru că chestiunea propusă spre vot îi vizează, se referă la ei, e cu referire la ei.
il sole = soarele, la luna = luna; la gente = lumea, le genti = popoarele, națiunile.
le nozze = căsătoria (este căsătoria un zgomot al sentimentelor?, da!, printre altele); le esequie = funeraliile, slujba de înmormântare cu tot ceea ce înseamnă ea. Funeralii, fumurii, fumuri, deșertăciune…
Asta place tuturor: le ferie = vacanța, concediul. Totul e o feerie când ai bani la pălărie.
Dar i posteri = urmași. Posteritate, postum, postere… Nu sunt posterele…ceea ce ai vrea să fii și tu, cel care iubești foarte mult o vedetă? O vezi pe ea…și vrei să fii ca ea. Vrei să fii ca posterul.
Și dacă ai postumitate înseamnă că ai valoare. Postumitatea lui Eminscu înseamnă faptul că îl înțelegem, tot mai mult, pe zi ce trece, pentru că viața lui a fost o bogăție prea mare, pentru ca să o înțelegem într-o singură viață. Postumitatea are nevoie de epoci diferite, de exegeză, pentru ca persoana să ni se reveleze și mai bine.
Dacă le mutande = chiloții, le manette = cătușele. Te muți în chiloți, când ți se pun manșete de fier, adică cătușe. Când te văd ei toată ziua…e ca și cum ai fi gol, pentru că pușcăria nu oferă intimitate.
Însă avem și il paio = perechea, pentru că paiul de grâu se înfrățește. Manoscritto = manuscris. Pentru că manuscrisul e forma cărții scrisă de mână, cu mâna. Ceea ce scriem cu mâna și rămâne devine manuscriptic. Text manuscriptic = redactat cu mâna, în foaie sau computerizat.
Arcobaleno = curcubeu. Dacă te lovește balena cu coada peste față vezi multe stele, de multe culori… Terremoto = cutremur, pentru că cutremurul nu e decât mișcarea pământului. Ultimele două substantive prezentate aici sunt compuse, după cum se observă.
Il pescecane = rechinul. Adică ăla care mănâncă alți pești. La mezzaluna = semiluna, adică o jumătate de lună. Malfattore = răufăcător, ăla care face rău. Belvedere = terasă, adică acolo unde vezi bine ceea ce e în fața ta. Unde stai și te odihnești în privit. Sau se presupune că ai face-o…
Parafulmini = patratrăznete, adică cele care se luptă cu fulgerele, cu luminile ploii. Cassaforte = casă de bani, adică inexpugnabilă, tare, care îi ține înăuntru…și nu îi lasă să plece… Uneori ar trebui să mai și plece…pentru că îi mănâncă singurătatea nemilostivă acolo.
lo stuzzicadenti = scobitoarea (cea care îți intră în dinți, care cade în dinții tăi); l’accendisigari = bricheta (cea care aprinde țigara); capofamiglia = cap de familie, tată; capostipite = strămoș, cel care e capul stirpei, familiei tale; capoverso = alienat, care are capul pe invers, care are capul în altă parte decât în normalitate, care e nebun.
Ne-bun…pentru cine? Ne-bun…la ce? Cui îi pasă dacă ești…ne-bun? Noi suntem însă… buni? La ce suntem buni? Suntem buni doar ca mână de lucru, ca masă de manevră, doar ca și cobai? În și după experiment…cobaii sunt sacrificați și aruncați la coșul istoriei.