Italiană pentru români (10)

Cele 9 articole anterioare…

Există în italiană și substantive masculine cu două forme de pural: în -i și în -a, pe când  singularul îl au în -o. Ex: l’anello = inelul, dar gli anelli = inelele și le anella = buclele, la formă figurată.

il dito = degetul; il ciglio = geana, il cervello = creierul; il grido = strigătul. Adică atunci când ești grizonat, îmbătrânit…e semn că ai țipat mult la viața ta. Țipărul mut și țipătul degeaba…două drame umane. Numai că țipătul mut…nu mai are viață, pentru că e avortat.

Însă există și lo strido = țipătul, zgomotul. Adică stridența, ceea ce supără. Un lucru de prost gust este o stridență: e un țipăt în ochii noștri. Stridență și striere, tăiere, secționare…Un adevăr ciumpăvit, ciuntit e un adevăr mincinos. Și nu ne trebuie adevăruri mincinoase, pentru că acestea sunt tumorile conștiinței noastre.

Italiana are și subst. cu două forme de singular și de plural. Ex: l’ala /ale = aripa și le ale / ali = aripile.

Il vecchietto era duro d’orecchio = Bătrânelul era tare de urechi. Dur, tare, surd de-a binelea. Cel învechit era tare de urechi. Adică nu mai auzi bine sensul lumii dacă te tot învechești și nu mai ești nou, ca noua lume, ca noua generație.

Substantivele defective sunt cele care au ori numai singular ori numai plural. Ex: la bontà = bunătatea, la paura = teama, la pazienza = răbdarea, la fame = foamea. Faima e  foamea de a fi în prim-plan. Însă, dacă ești mereu în prim-plan și nu produci nimic nou, nu ești altul, devii o vechitură.

La pietà = mila, il brio = verva. A face ceva cu brio înseamnă a face ceva cu entuziasm, cu însuflețire. Iar pietatea este mila, mila lui Dumnezeu. Însă pietistul e cel care are evlavie fără dreaptă învățătură. Are multă râvnă dar puțină cunoaștere și asta îl face să devină fanatic.

La pazienza è segno della sapienza = Răbdarea este semnul înțelepciunii. Nu dacă rabzi ești înțelept, ci dacă ești înțelept știi să rabzi,  știi să te folosești  de pe urma răbdării tale.

il grano = grâul; l’orzo = orzul, il riso = orezul (de unde rizotoul de data trecută), l’avena = ovăzul, la segale = secara.

il latte= laptele; il miele = mierea, il pepe = piperul, il sangue = sângele; il fiele = fierea, la mostarda = muștarul, il sale = sarea. Deci Pepe = piper. Trebuie să ai piper în viața ta, dar și muștar. Hai și puțină sare…

la plebe = norodul. De unde plebea, plebiscit. A face un plebiscit = a face un tur de scrutin, de vot, un referendum. Însă poporul trebuie să răspundă la referendum (cuvânt latin), pentru că chestiunea propusă spre vot îi vizează, se referă la ei, e cu referire la ei.

il sole = soarele, la luna = luna; la gente = lumea, le genti = popoarele, națiunile.

le nozze = căsătoria (este căsătoria un zgomot al sentimentelor?, da!, printre altele); le esequie = funeraliile, slujba de înmormântare cu tot ceea ce înseamnă ea. Funeralii, fumurii, fumuri, deșertăciune…

Asta place tuturor: le ferie = vacanța, concediul. Totul e o feerie când ai bani la pălărie.

Dar i posteri = urmași. Posteritate, postum, postere… Nu sunt posterele…ceea ce ai vrea să fii și tu, cel care iubești foarte mult o vedetă? O vezi pe ea…și vrei să fii ca ea. Vrei să fii ca posterul.

Și dacă ai postumitate înseamnă că ai valoare. Postumitatea lui Eminscu înseamnă faptul că îl înțelegem, tot mai mult, pe zi ce trece, pentru că viața lui a fost o bogăție prea mare, pentru ca să o înțelegem într-o singură viață. Postumitatea are nevoie de epoci diferite, de exegeză, pentru ca persoana să ni se reveleze și mai bine.

Dacă le mutande = chiloții, le manette = cătușele. Te muți în chiloți, când ți se pun manșete de fier, adică cătușe. Când te văd ei toată ziua…e ca și cum ai fi gol, pentru că pușcăria nu oferă intimitate.

Însă avem și il paio = perechea, pentru că paiul de grâu se înfrățește. Manoscritto = manuscris. Pentru că manuscrisul e forma cărții scrisă de mână, cu mâna. Ceea ce scriem cu mâna și rămâne devine manuscriptic. Text manuscriptic = redactat cu mâna, în foaie sau computerizat.

Arcobaleno = curcubeu. Dacă te lovește balena cu coada peste față vezi multe stele, de multe culori…  Terremoto = cutremur, pentru că cutremurul nu e decât mișcarea pământului. Ultimele două substantive prezentate aici sunt compuse, după cum se observă.

Il pescecane = rechinul. Adică ăla care mănâncă alți pești. La mezzaluna = semiluna, adică o jumătate de lună. Malfattore = răufăcător, ăla care face rău. Belvedere = terasă, adică acolo unde vezi bine ceea ce e în fața ta. Unde stai și te odihnești în privit. Sau se presupune că ai face-o…

Parafulmini = patratrăznete, adică cele care se luptă cu fulgerele, cu luminile ploii. Cassaforte = casă de bani, adică inexpugnabilă, tare, care îi ține înăuntru…și nu îi lasă să plece… Uneori ar trebui să mai și plece…pentru că îi mănâncă singurătatea nemilostivă acolo.

lo stuzzicadenti = scobitoarea (cea care îți intră în dinți, care cade în dinții tăi); l’accendisigari = bricheta (cea care aprinde țigara); capofamiglia =  cap de familie, tată; capostipite = strămoș, cel care e capul stirpei, familiei tale; capoverso = alienat, care are capul pe invers, care are capul în altă parte decât în normalitate, care e nebun.

Ne-bun…pentru cine? Ne-bun…la ce? Cui îi pasă dacă ești…ne-bun? Noi suntem însă… buni? La ce suntem buni? Suntem buni doar ca mână de lucru, ca masă de manevră, doar ca și cobai? În și după experiment…cobaii sunt sacrificați și aruncați la coșul istoriei.

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [6]

Primele 5 fragmente

Cap. II, începe la p. 85 și poartă titlul: Temeiurile divino-umane ale teologiei și spiritualității creștine.

Prima afirmație teologică a capitolului e aceea, că revelarea lui Dumnezeu Cel Viu este fundamentul teologiei și al spiritualității creștine, p. 85.

Scopul teologiei și al spiritualității ortodoxe este „binevestirea și explicarea legăturii vii dintre Dumnezeu-Creatorul și lume (creația), și ridicarea acesteia din urmă în comuniune de iubire cu Sfânta Treime, adică îndumnezeirea omului și a creației prin iubire (harul necreat)”, cf. Ibidem.

Teologia comunică și explică legătura reală a lui Dumnezeu cu omul și trăirea acestor explicații înseamnă însăși îndumnezeirea noastră. Teologia e cea care ne configurează spiritualitatea iar spiritualitatea e cea care ne luminează teologia. Tocmai de aceea autorul nostru insistă pe faptul că nu se pot vedea separate una de alta.

Creștinismul este „religia iubirii”, cf. Ibidem, pentru că „Treimea persoanelor este suportul ontologic ireductibil al diversității și al dăruirii reciproce”, p. 85-86.

De ce monoteismul și politeismul nu sunt fundamente reale pentru comuniune, p. 86.

Unitatea Treimii nu este „amorfă și impersonală”, tocmai pentru că „diversitatea persoanelor nu implică niciun fel de  separație sau autonomie despărțitoare”, cf. Ibidem. Impersonalismul nu există la nivel trinitar pentru că Dumnezeu e din veci Treime de persoane iar persoanele nu au o realitate ființială autonomă, pentru că toate trei au în comun aceeași ființă. P. 85-87 discută dogma Treimii.

Ortodocșii descifrează sensul „creației, al persoanei umane și al umanității, al Bisericii, al istoriei și al vieții” prin Dumnezeul nostru treimic, p. 87. În acest capitol, autorul nostru va încerca să demonstreze faptul că „unitatea și reciprocitatea dintre teologie și spiritualitate își află sensul lor ultim în comuniunea de viață și lucrare dintre” persoanele Prea Sfintei Treimi, cf. Ibidem.

Primul subcapitol al capitolului al 2-lea are titlul: Dumnezeu-Tatăl Se revelează și Se dăruiește lumii prin Cuvântul și prin Duhul și începe în josul p. 87. Despre cuvânt și comuniune, p. 87-88. Sf. Irineu al Lyonului e citat de două ori, în n. 5 și 6 din p. 89 cu  Împotriva ereziilor, pentru fundamentarea faptului că Tatăl a făcut toate lucrurile prin Cuvântul și Duhul Său, p. 89. Tot aici sunt citați Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul, cf. Ibidem.

Versete scripturale: Ps. 32, 6; Înț. lui Solomon. 9, 1; Fac. 1, 2 și In 1, 3 pentru lucrarea Fiului și a Duhului la crearea lumii, cf. Ibidem.

Rațiunile lucrurilor la Sf. Maxim Mărturisitorul, p. 90. Ideea de proiect al unei teologii a creației, p. 90. Părintele Dumitru Stăniloae a adâncit teologia maximiană a rațiunilor lucrurilor, p. 90. N. 9, p. 90 indică referințe despre acest subiect.

În Tradiția ortodoxă nu se cunoaște ideea de natură pură, adică aharică, p. 91. Da, un mare adevăr!

Prima citație a tezei din cultul ortodox: n. 13, p. 91.

De la p. 92 începe secțiunea a doua a cap. al 2-lea, cu titlul: În lucrarea de mântuire și sfințire a lumii, unitatea și reciprocitatea dintre Cuvântul și Duhul devin din ce în ce mai evidente. Foarte multe citate scripturale în p. 92-97, cât ține subcapitolul de față.

Făpturile sunt „șoapte și daruri ale Cuvântului”, p. 94. Împreuna și continua lucrare a Fiului cu Duhul la Sfântul Vasile cel Mare, p. 94-95, un lung citat, precizat ca sursă în n. 16, p. 95.

În n. 20, p. 96, Părintele Patriarh Daniel se delimitează de marile erori teologice ale teologiei romano-catolice: „În Occidentul creștin, unde n-a fost deplin sesizată sau nu s-a ținut permanent seama de unitatea și reciprocitatea dintre Cuvântul și Duhul, s-a ajuns treptat la o teologie filioquistă și hristomonistă, la o învățătură juridică despre mântuire (teoria satisfacției) și despre Biserică (teoria vicariatului lui Hristos prin papă), la o viziune șozistă (de la chose = lucru) și instrumentalistă despre Sf. Taine, la o antropologie apnevmatică sau aharică (natura pură) sau la o teologie a Cuvântului despărțit de Duhul”.

Odată cu p. 97 se începe a treia secțiune a cap. al 2-lea, ce poartă numele: Prin Sfântul Duh, Cuvântul Sfintei Scripturi se oferă spre înțelegere (teologhisire) și spre experiență existențial-duhovnicească (viață spirituală) în Biserică.

Sf. Maxim Mărturisitorul: numai cunoașterea duhovnicească, vede, dincolo de vălul literelor, descoperirea lui Dumnezeu Cuvântul, p. 98, cf. n. 22, p. 98. În n. 23,p. 98, e citat Paul Evdokimov, care spunea că Sfinții lui Dumnezeu nu citeau texte scripturale în sine, ci atunci când le citeau Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Cel viu, Care a vorbit și ne vorbește nouă în mod deplin.

Și această subliniere e o mare și importantă atenționare, pentru că nu trebuie să ne pierdem în detaliile unei scrieri, ci trebuie să fim concentrați spre a vedea  profundul scrierii. Atenția la detalii nu trebuie să însemne niciodată scăparea din atenție a întregului și a profunzimii întregului. Dacă nu l-am înțeles pe autor, dacă nu i-am intuit demersul și valoarea lui, degeaba îl citim, degeaba ne luăm notițe, degeaba vedem scăpările textului. Textul trebuie să ne ducă la autorul său, la o mai bună cunoaștere a autorului.

Două citate extinse din părintele Dumitru Stăniloae formează aproape toată p. 99. Concluzia: străvederea Cuvântului prin Duhul și inseparabilitatea  lucrărilor Cuvântului și ale  Duhului în Revelație și în cadrul mântuirii noastre.

P. 100 începe cu un adevăr capital pentru înțelegerea tradițională a teologiei ortodoxe: „înțelegerea și interpretarea Sfintei Scripturi este un dar al lui Dumnezeu” și nu o specializare academică în primul rând. Avem nevoie de luminarea lui Dumnzeu pentru a înțelege Scriptura și Tradiția e concluzia întregii p. 100 a tezei.

N. 25, p. 100 vorbește despre limitele metodei istorico-literare, critice, în actualizarea Scripturii. E adevărat: derapajele criticii istorice sunt imense, pentru că instaurează, cel mai adesea, îndoiala asupra veridicității autorilor și a surselor scripturale și patristice. Și când autorii Scripturii și autori patristici sunt ori desființați ori minimalizați, bineînțeles că aportul unei astfel de metode teologice nu conduce la evlavie față de Tradiția Bisericii ci la ciopârțirea ei fără conștiință.

Ce poate să mai înțeleagă un credincios simplu, potrivit teologiei critice istorice și literare, dacă îi spui că cartea Sfântului Isaia ar avea 4 autori și nu unul sau că anumite pasaje din Evanghelii sunt socotite drept falsuri sau interpolări ulterioare? La fel, cum să negi autori sau surse patristice, în ultimii 200 de ani, când mărturiile Tradiției, de 18 secole, sunt numeroase și fără dubii?

De fapt negăm și rejectăm Tradiția Bisericii, pentru că nu o mai putem înțelege, pentru că nu ne mai simțim ai ei. Și când e vorba de veridicitatea Scripturii și a Părinților primul cuvânt nu îl au teologii academici, ci Sfinții anteriori. Teologii academici trebuie să ia ca dreptar în orice afirmație teologică a lor Tradiția Bisericii. Fără mărturii clare, bine înțelese și structurate teologic nu putem admite, așa, țoc-poc,  anulând 2000 de ani de Tradiție neîntreruptă, că o carte, un autor sau o idee sunt false.

Ceea ce a fost bun pentru secolele anterioare nu poate fi fals pentru noi, cei de acum! Iar generația noastră teologică  de acum și cele ulterioare au o datorie imensă în ceea ce privește lămurirea, clarificarea Tradiției Bisericii, ca să știm ce s-a făcut și ce s-a crezut în vechime și până astăzi. Pentru că tocmai de aceea se pot spune multe neadevăruri, se pot face multe matrapazlâcuri cu istoria și Tradiția Bisericii, dacă noi, fiii Tradiției nu o cunoaștem în profunzime.

Cine înțelege, potrivit Sfântului Ap. Pavel, tainele lui Dumnezeu? Omul duhovnicesc, p. 101. „Duhul Sfânt modelează gândirea noastră după gândirea lui Hristos și ne ajută să-L recunoaștem pe El în cuvintele și lucrările Sale”, p. 101. Se citează, paragraful 92 din Dialogul cu iudeul Trifon, cf. n. 26, p. 101, în care Sfântul Justin Martirul spune, că doar cel care „a primit un mare har venit de la Dumnezeu”, poate înțelege ce au făcut și au zis Profeții.