Nu, nu mai suport tipul de icoană  renascentistă, cum e aceasta, care e o bătaie de joc, o înlocuire a celei tradițional ortodoxe! Însă, prin intermediul  ei, l-am întâlnit prima dată pe Sfântul Ierarh Spiridon, pe la 7-8 ani. E o reproducere pe hârtie, de prin anii 70-80 probabil…însă seriozitatea privirii sale de aici a devenit prima întâlnire a mea cu asprimea vieții duhovnicești.

Harul lui Dumnezeu a lucrat în mine însă, prin această icoană adânc desfigurată, antropocentrică, și mi-a dat să simt ceva din profunzimea vieții Sfântului Spiridon. Nu știam nimic despre el…decât această privire. Și, se pare, că această privire, alături de alte priviri și înțelegeri s-au constituit în fundamentul viitoarei mele convertiri.

Aseară am cunoscut o femeie foarte specială, profundă, misterioasă…și, în același timp, foarte tristă în sine. Tipul de om care a crezut că viața e o aventură…și această aventură, acum, își cere scadența. Și privind-o am înțeles cât de ușor e pentru o astfel de femeie trecută prin viață și încă sub 50 de ani, învârtită prin lumea artiștilor, a politicienilor, a magnaților de tot felul să se convertească. Doar câteva cuvinte…

Trebuie să îi spui acele trei vorbe, în ochi, direct, ca să o faci să se răscolească interior…să geamă după Dumnezeul ei.

Tristețea profundă are nevoie de…realismul vieții duhovnicești. Asta căutăm cu toții! Cum să Îl găsim pe Dumnezeul Cel viu, Care ne umple inima, Care ne tămăduiește viața, Care face ordine în viața noastră, care e vraiște.

Doar câteva vorbe…

Mă uit adesea la tinerii care cred că Îl caută pe Dumnezeu, care vin să te-asculte, care se duc la Mănăstiri, în pelerinaje…Dar ei nu-L caută, în mod real, pe Dumnezeu, pentru că sunt plini de ei și plini de viață în același timp. Nu Îl caută pe Dumnezeu pentru că nu L-au pierdut de fapt. Ei cred că nu știu ce să facă…dar, de fapt, ei niciodată nu au trecut prin drama renunțării la ei înșiși, la conștiință, la Dumnezeu, la tot.

Ei sunt ingenui în căutarea lor…și au tot.

Oamenii storși de viață însă, oamenii secătuiți de atâta distracție, curvie, hule și depravare morală Îl caută în mod real pe Dumnzeu, pentru că ei nu-L mai au. Nu-L mai au ca tinerii prostuți, care cred că nu știu ce să facă, când, de fapt, ei nu vor să ia taurul ascezei de coarne…și nu că nu știu ce să facă. Știu ce să facă…că nu sunt baloți de paie, dar nu vor!

De ce? Simplu! Pentru ei viața lor le stă înainte…E lungă. Li se pare că mai e timp și pentru Dumnezeu, pentru a-L iubi pe Dumnezeu mai aprins, dar se învață tăntălăi, efeminați în dragostea lor pentru  El.

Însă pentru unul care are nevoie de har ca de sânge în vene, Dumnezeu e lucru serios și nu…plimbare, pelerinaj, convorbiri duhovnicești.

Nu vorbi de funie în casa spânzuratului. Tot la fel, nu vorbi despre Dumnezeu și despre credință, acolo unde acestea sunt căutate cu răfuieli interioare, cu zbucium, cu neliniște multă.

Unii cred că Îl au și nu Îl mai caută și mor reci și goi sau călduți ca apa stătută, pe când alții se zbuciumă în chip și fel, Îl caută peste tot, Îl caută și Îl vor și Îl nimeresc când credeau mai puțin, pentru că nu se cred posesorii Lui.

Dictatorii, fariseii, pușlamalele religioase, mentorii închipuiți, ocultatorii credinței sunt cei care se cred pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Adică cred că se trag de barbă cu Dumnezeu, joacă zaruri cu El. Însă, pentru cei care credința nu e o diplomă, pe care să o arăți la toți, cu care să te împăunezi, Dumnezeu e o somitate de seriozitate, de răspundere, de atenție și delicatețe, de nu mai au timp să se laude cu ea.

M-a străpuns și a rămas în mine seriozitatea privirii și a vieții Sfântului Spiridon.

Aceasta a fost prima înțelegere experimentală a relației sale cu mine. El m-a învățat privindu-mă prin icoană. Când am citit viața lui, când am sărutat Sfintele sale Moaște am învățat și experimentat alte lucruri, dar niciodată această privire directă, complexă, profund serioasă, profund acaparatoare. Ceea ce m-a învățat direct prin icoana sa nu m-ai m-a învățat nimeni.

Și această privire directă și tipul de aceste experiențe directe și minunile și tot felul de înțelegeri duhovnicești  trăite în relația cu Sfinții noștri sunt date vii, reale ale Tradiției ortodoxe. De aceea trebuie scrise, păstrate, subliniate, pentru ca alții să știe că, înaintea lor, aceste lucruri s-au mai petrecut și cu înaintașii lor și să se bucure și să fie încredințați de veridicitatea lor.

O privire cât un tratat de teologie!

O privire bulversant de frumoasă și care îți transmite intuiția adevăratei experiențe duhovnciești.

Tocmai de aceea Sfintele Icoane trebuie să fie pictate tradițional, cu chipurile Sfinților păstrate tradițional în Biserică, pentru ca ele să ne privească și să ne transmită simțul adevăratei nevoințe, adevăratei seriozități, adevăratei cuprindere a adevărului.

Nu poți agiorna Icoanele!

Masacrul adus de renascentism  și realism în pictura bisericască ortodoxă e ca bomba cu neutroni. Până nu le înlocui nu te vindeci de o privire neroadă, boantă asupra vieții duhovnicești.

Sfinții iconografiei ortodoxe autentice nu sunt bucălați, grași și plini de osânză iar Sfintele nu sunt cu pieptul afară și senzuale!

Tocmai de aceea iconarii reali sunt teologi vizuali, teologi care vizualizează dogmele și nu pictori! E ca diferența între lăutar și compozitor de muzică: urechea e ureche chiar și când e mare dar muzical, iar compozitorul e ăla cu știință mare în domeniul muzicologiei.

Din cauza sărăciei încă se mai pictează în România, de către tot felul de ageamii, Bisericile noastre. Prețurile picturii bisericești însă sunt foarte piperate și nerealiste. La fel și prețul construcțiilor eclesiale. Totul este exorbitant.

Sunt rari însă și maeștrii picturii ortodoxe, pentru că iconarul nu numai că e un geometru al ascezei, dar trebuie să fie și un teolog profund și un trăitor profund, ca orice teolog ortodox. Pentru că trebuie să transmită starea ascetică și duhovnicia Sfântului sau a complexului praznical pe care îl pictează. Trebuie să trasmiți, în mod iconic, nevăzutul dar sesizabilul, perceptibilul la nivel duhovnicesc al Sfântului, care trebuie să intre în relație cu tine.

Icoana nu e o fustă sau o roșie, pe care tu pui mâna și o cumperi! Icoana e o prezență personală, prin harul lui Dumnezeu, pentru că intermediază o întâlnire personală cu Sfântul iconizat pe ea și care ne personalizează. Deși icoana nu e vie, pentru că e pictură pe lemn sau pe zid, ea intermediază o relație vie cu Sfântul iconizat pe ea, tocmai de aceea e o prezență personală, pentru că te introduce într-o relație personală abisală.

Însă, dacă pe Sfântul Ierarh Spiridon l-am cunoscut de la icoană spre viața lui și spre rugăciunea față de el, pe Sfânta Muceniță Filoteea / Filofteea (românizat) am cunoscut-o de la câteva date despre ea și apoi, într-un mod profund și foarte personal sărutându-i Sfintele Moaște.

Undeva în 1991-1992, înainte ca să intru la Seminar, sărutarea trupului Sfintei Filofteea a fost prima mea întâlnire cu Sfintele Moaște ale unui Sfânt. Sfânta Filofteea m-a învățat, prin acea sărutare a trupului ei, ce înseamnă curăția și fecioria sufletului și a trupului. Atunci am avut prima întâlnire  reală cu curăția la modul zdrobitor, definitiv.

La fel pot da multe detalii, despre întâlnirile mele cu Sfinții, care înseamnă tot atâtea transmisii directe de experiență. Ale lor către mine. Și, cu siguranță, fiecare dintre dv. puteți da mărturii asemănătoare, despre modul cum ați perceput că Sfinții lui Dumnezeu intră în viața dv., pentru că așa, de fapt, se petrece cu fiecare credincios în parte.

Relația e reală, e vie, e transfiguratoare.

După aceea nimic nu mai e la fel.

Totul devine și mai mult, și mai bogat în înțelegere.

Did you like this? Share it: