[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UO1wdqA935E]

Date despre film

Deși soția lui Cristi (Dragoș Bucur), Anca (Irina Saulescu), nu este personajul principal al filmului și nici DEX-ul, totuși metafora filmului, chintesența lui e dată de definiția Ancăi la greșeala lui niciun, scris dezlegat și de citirea definițiilor enervante din DEX, care trebuiau să elimine…problema de conștiință.

Polițistul cu fișet și cuier comunist la locul de muncă, cu computer vechi pe care nu îl folosește niciodată, care fumează mult dar știe cum miroase hașișul, deși nu ai crede că știe să facă diferența, care e enervat și consternat de muzica Mirabelei Dauer (care și-a făcut reclamă în film la ultimul album scos pe piață, ca în niciun alt film românesc de până acum) și care nu dă semne de enervare (înjură o singură dată) este Cristi, pe numele mic, adică un oarecare.

Slab, costeliv, cu început de cocoașă, nebărbierit, soarbe cu putere ciorba, nu înțelege cine se ocupă de limba română, cu o nevastă profesor, foarte drăguță și deșteaptă, dar care nu era atentă la versuri, ci doar la muzică, dă târcoale unui adolescent, care a fost turnat de către prietenul său că se droghează.

Lupta împotriva drogurilor e ideea de fațadă. Pentru că ideea principală a filmului e condiția muncitorului român, care are conștiință. Care își face treaba cu conștiință și care acționează cu conștiință atunci când de acțiunile sale se leagă viața unui om.

Penibilul fragment din film, în care comandantul șef, cu DEX-ul de partea lui, vrea să îl convingă  pe polițist, că legea scrisă te face polițist și că legea morală, ceva vag, te face să fii nepolițist, nu face decât să încerce disjungerea exteriorului legii de interiorul ei.

DEX-ul însă nu rezolvă problemele de conștiință, ci, parțial, doar necunoașterile ligvistice!

Ruptura de imagine, dintre biroul șefului și tabla pe care se face schema flagrantului  (imagine de final) vrea să ne spună că polițistul a ales conform legii…și nu conform conștiinței. Numai că alegerea lui a fost constrângere…și nu alegere.

Șefii se imixtionează în viața subalternilor, după cum interogatoriile nu țin cont de sensibilitățile personale.

Filmul are final de…nimic, un final de enervare tradițională. După secunde întregi de fumat, de mers pe stradă, de mâncat cu muzică, de bătut enervant pe taste și de citiri din DEX…filmul se termină, atunci când ar fi trebuit să se continuie.

Ca și alte producții cinematografice românești, Polițist, adj. (2009) e o nuvelă fracturistă, un colț de realitate, fără urmare, un fel de a fi într-o parte de lume numită România, care nu vrea să își dea cifrul, adevărul până la capăt.

E un film cu tăceri și cu o normalitate plină de neprevăzut. E un film cu realitate românească și, în premieră pentru noi, cu limbaj natural românesc și chiar cu multe gesturi naturale românești.

Blocuri comuniste triste. Măturători triști. Polițiști triști. Elevi cam triști. E o stare de toamnă în tot filmul.

La minutul 6. 28, polițistul vorbește la telefonul fix din mizerul lui colț de muncă.

Discuție despre GPS cu colegul de muncă dar și despre tenisul cu piciorul, care dă grăsimea jos după burtă (7. 38). Este respins însă, pentru că…dacă ești prost la fotbal (prima parte a raționamentului)…ești prost și la tenis cu piciorul (a doua parte a raționamentului).

Polițistul are mâna stângă în buzunarul gecii și în mâna dreaptă dosarul de filare. La 9. 43 urcă scările Poliției.

Saluturi scurte, seci…românești. Pași mici… și cu capul plecat. Când filează…îi e frig, dar e cu capul gol de fudul…și cu nasul în gulerul pulovărului de 4 zile pe el.

Discuția cu procurorul (începând cu 10. 11) e foarte amicală și normală. Rapoartele de filare nu sunt acceptate. Întrebări directe. De aici începe derularea problemelor de conștiință ale lui Cristi.

Procurorul e cam distrat…dar își face treaba încă comunistic.

Argoul polițistic: „o să-mi ceară să fac flagrant și să îl rezolv după aia la declarații” (12.5-12.07). Adică să îl aresteze prin tertipuri polițienești, care nu au nimic de-a face cu legea practicată în mod just.

Cehia și viitoarea destindere a consumului de droguri. Bucureștiul și Brașovul ca localități emblematice, cunoscute prin supranume.

Filaj în scara blocului sau după stâlp. Forța Steaua pe perete…și micul chioșc, cu minciuna uitării în canal. Rămâne emblematică munca românească, care se începe…și rămâne în ploaie foarte mult timp.

Păsărele (29.58) și lătrat de câine (30.03). Un copil aleargă (30. 06).  Mersul pe jos, ciori pe cer, graffittiuri pe perete, sunet de mașină pe carosabil, tânăra în blugi și blocuri (31.40-34.56).

Pasajele tăcute ale filmului sunt pasaje de stare. Simți România atunci, cum arată Bucureștiul lui 2009, cum îl apasă istoria pe acest oraș.

Pereți de bloc mâzgăliți și nereparați. Uși care așteaptă să fie revopsite sau schimbate. Două pasaje în care suntem puși să citim, cu încetinitorul, scrisul citeț al polițistului și nereprezentativ pentru el. E prea citeț și prea de intelectual, ca să fie de polițist filator.

Întâlnirea din bar cu turnătorul scoate în evidență faptul că turnătorii, în România, sunt totuși oameni care știu să respecte. A doua umanizare a turnătorului constă în aceea că băiatul nu bea și nu fumează acum, cu polițistul de față, pentru că îi e frică de ta-so. Tatăl care inspiră frica…dar care nu știe cum miroase hașișul.

Adică părinți care nu țin pasul cu mintea și viața copiilor lor și care nu pot să îi ajute, pentru că nu știu cum gândesc și de ce sunt în stare.

Marea fără soare…și mâncatul din bucătărie (45.42). Soția e indiferentă față de starea de spirit a soțului, când acesta mănâncă. Mirabela Dauer cântă între 43.25 și 50.55.

Soția îi vorbește despre anaforă, ca figură de stil, dulceag și fără prestanță, așa cum se preda și se predă, din păcate, literatura română în școlile generale și în liceele românești.

Îl acuză că nu înțelege pentru că a băut. Stinge XP-ul (51.43). Soția zâmbește însă frumos… Tot ea spală vasele…dar polițistul își cere scuze.

A doua zi…și colegul gras, care e polițist get-beget, clasic, enervat de clasic (54. 28).

58. 40: funcționează, totuși, un calculator, cu monitor iradiant. Poliția e la muncă.

La 1. 01. 06 i se vede cocoașa, când e aplecat pe geam.

Coleg enervat (1. 05. 45), din cauza cererilor multiple. Adică românii angajați la stat nu își cam fac toți treaba, de unii singuri, ci ajutați de alții, mult mai îndemânatici, dar tot din sistem.

Scenă de familie (1. 17.10 sq): polițistul mânâncă în bucătărie cu soția lui și… apare definiția titlului nostru. Trebuie să evidențiez faptul meritoriu, că filmul e unul didacticist, definițional, pentru că incită la gustul pentru citit, pentru studiu.

Cu soția mănâncă mai cu atenție.

Melodia Mirabelei a umplut mintea polițistului toată ziua (1. 17. 53).

Copiii care se droghează sunt inconștienți, îi spune soția. Acest lucru îi spune și el comandantului.

Pierdutul de timp în anticamera comandantului e emblema timpului mort din fața tuturor ghișeelor noastre. Deși comandantul o face pe cultul (e cel mai necredibil personaj al filmului) are o secretară care știe să bată la computer dar care e simpluță la creier.

Ziare pentru secretară și polițiști. Polițistul clasic citește ziare, după cum citește pisica pe Herodot: foarte rapid și…rămâne la fel la minte.

Intrarea la șef e umilă. Intră după ce acela se uitase pe dosar. Deși putea să deschidă ușa și să-i primească, șeful sună pe secretară, ca să îi invite să intre. Adică: sunteți niște fraieri, bă, polițiștilor din anticamera mea!

Comandantul șef e arogant și autoritar. El știe ceea ce trebuie. El e deasupra lor. Orgoliul acesta autosuficient îl face să fie calm și sfătos. Pentru ca să fie și mai penibil, îl pune pe polițistul clasic, ca să scrie la tablă definiția conștiinței ivită din gura polițistului adjectiv.

Pasajul început la 1. 25. 03 ne introduce în tema: de ce nu merg lucrurile în România? Pentru că subalternii au parte de niște șefi atotștiutori și aroganți. Cei doi nu sunt ei înșiși în relația cu șeful lor și nici șeful lor în relație cu ei, pentru că toți trei joacă jocul stării pe loc.

Serviciul nu are stări reale de comunicare. Nu se comunică. Tot ceea ce se comunică e, de fapt, necomunicare și joc al nervilor. Polițistul adjectiv are impusul să îi dea cu DEX-ul în cap comandantului arogant…dar gestul său interior devine numai…o dare enervată a paginilor, după o altă temă stupidă de citire.

Una spune polițistul și alta vrea să spună comandantul. Pe șef nu îl interesează conștiința…ci numai eficiența muncii. Însă conștiința ține de sănătatea sufletească a omului. E indispensabilă în orice societate.

În concluzie, filmul de față e un protest și o încercare de relatare a realității. Un protest vizavi de legi înguste și o narare a vieții românești din perspectiva unor oameni ai muncii, înnodați în marasmul vieții de zi cu zi.

Prea puțină intimitate, prea puțin râs, prea puțină libertate interioară.

Societatea e mai puternică decât viața de familie, pentru că luptă împotriva ei.

Familia e miza.

Viitorul tânărului care se droghează primează în mintea lui Cristi, pentru că pușcăria extermină normalitatea.

El vrea să îi dea o șansă celui care acum e inconștient, celui care nu știe ce face.

Viciul acesta e un pasaj în mintea lui și nu un factor predestinant.

Omul se poate schimba, dacă factorii de răspundere ai societății nu îi demolează calea, fie ea chiar și cu unele derapaje minore.

Pușcăria nu e o soluție, ci schimbarea de sine.

Un film comprimat ca mesaj dar prost ca finalitate, dacă îl compari cu holywoodianele happy enduri. Nu are un mesaj sistemic, care să se închidă…ci lasă loc pledoariilor personale. Cum ar fi fost să fie…e o problemă personală. De aceea filmul e o nuvelă vizuală fracturistă de factură realist-filosofică.

Did you like this? Share it: