Zi: 14 decembrie 2009

Primele 6 fragmente

Citații patristice în p. 102 : rug. și har pentru înțelegerea Scripturii. Nota 34, p. 103: literatură romano-catolică despre interpretare și n. 35, p. 103 : ortodoxă pe aceeași problematică. Ultima notă se poziționează împotriva demitologizării lui Bultmann.

Exegeza ortodoxă e reticentă în fața celei occidentale „atunci când aceasta (din urmă n.n.) subestimează principiul tradițional privind importanța Sfântului Duh și a vieții duhovnicești din Biserică în înțelegerea și interpretarea Sfintei Scripturi”, p. 103.

P. 104 începe prin a sublinia importanța teologiei Sfântului Simeon Noul Teolog  în ceea ce privește exegeza duhovnicească, citându-se din al 9-lea Cuvânt etic, cf. n. 36, p. 104.

Actualizarea Scripturii se face în Biserică, p. 104 și Biserica nu actualizează texte ci viața lui Hristos întru Duhul Sfânt, cf. Ibidem. Cel mai adesea Scriptura se actualizează în Liturghie, cf. Ibidem, pentru că „cuvintele lui Hristos rostite în trecut sunt făcute actuale prin propria Sa prezență vie, prin dăruirea Sa multiplă în Duhul Sfânt acelora, care se află în stare de rugăciune și de iubire față de Dumnezeu”, cf. Ibidem.

În Biserică înțelegem că cuvintele Scripturii sunt „purtătoare de duh și viață, căci Duhul Sfânt este Acela, Care deschide și modelează sufletele credincioșilor spre înțelegere și [pentru] a primi pe Hristos în viața lor”, p. 105.

Citat extins  în p. 105 din Mat. 1, 1, al comentariului Sfântului Ioan Gură de Aur. Citat celebru, pe care l-am folosit și noi în cursul de Teologie Mistică Ortodoxă aflat la nivel online, pentru că aici Sfântul Ioan subliază faptul că Scriptura e pentru neputința noastră, pentru că toți ar fi trebuit să fim purtători de Duh și nu de texte scripturale.

Scriptura însă, subliniază autorul nostru, nu e numai un corectiv ci și o punte de legătură spre comuniunea cu Hristos, întru Duhul, p. 105. Finalul lui 105 și începutul lui 106 e un citat din TDO, vol. 1.

În p. 106 se începe secțiunea B, cu titlul: Omul – ființă teologică și pnevmatoforă. După Fac. 1, 27 și 2, 7 primul fragmențel, în traducere personalizată și nu acrivică, din Sfântul Fotie cel Mare: Amphilochia, Quaestio 250: „În însăși structura sa, omul abordează enigma teologiei”, p. 106.

Însă cea mai extinsă notă a tezei e n. 41, p. 106-107, unde avem o amplă bibliografie antropologică.

Autorul are convingerea fermă că omul nu poate fi definit, p 106, pentru că nicio definiție nu poate epuiza „taina ireductibilă a ceea ce se numește om”, cf. Ibidem. Scriptura ne „oferă o descriere paradoxală a ființei umane”, p. 108: Iov. 14, 1-2, Ps. 102, 15-16; Ps. 8, 5-6, p. 108. Citații din cult, p. 108-109. Berdiaev în p. 109 și n. 42, p. 109. Pascal în franceză (text netradus).

Esențialul antropologiei ortodoxe e „faptul că Adam a fost creat după chipul lui Dumnzeu și se definește esențialmente în raport cu Dumnezeu”, p. 109.

Sfântul Grigorie al Nyssei, în p. 109-111. Acesta „nu neagă solidaritatea dintre om și universul căzut”, p. 110. Pe măsură ce Dumnezeu Se revelează pe Sine omului, pe „atât omul cunoaște mai mult din taina sa însăși, căci taina lui de ființă creată după chipul lui Dumnzeu se înrădăcinează în însuși misterul vieții lui Dumnezeu”, p. 111.

În n. 48, p. 111 e un citat din Rahner despre Deus absconditus.

Despre om ca ființă teologică, în p. 112 și ca ființă pnevmatoforă în p. 113, deși sintagmele sunt corelative. Însă omul are minte, e după chipul Logosului și dialoghează cu Dumnezeu, p. 112 și el e și duh, nu doar materie, relația sa cu Duhul Sfânt e ontologică și se împlinește în comuniune, p. 113.

Omul, în ordinea creației, este concluzia creației și împlinirea ei, p. 113. E telosul ei. Crearea omului e un salt ontologic, p. 113, cf. Fac. 1, 26-27, p. 114, pentru că omul apare nu la poruncă, ci „în urma unei consfătuiri interpersonale divine, în urma unui acord și comuniuni între Persoanele divine”, cf. Ibidem.

Pluralul de la Fac. 1, 26 e o indicare a Treimii, p. 114. În susținerea acestei afirmații se citează din Sfântul Iustin Martirul și Sfântul Irineu al Lyonului, p. 114-115. Alternarea pluralului cu singularul la Fac. 1, 26-27 i-a indicat Sfântului Vasile cel Mare taina triunității Dumnezeirii, p. 115.

Astfel chipul lui Dumnezeu în om implică o dimensiune personal comunitară, p. 115. Adam a avut natura umană în integralitatea sa, p. 115, iar umanitatea  în întregime este astfel o împărțire, o fărâmițare a naturii umane primite de la Adam, primul om creat de către Dumnezeu. Dar e o fărâmițare a naturii una „într-o pluralitate de moduri personale”, p. 116 și nu impersonale.

N. 55 din p. 115 trece și în p. 116 și aici găsim problematizat raportul dintre Treime și om. Citat din Lossky, p. 116-117. În cadrul umanității pluralitatea persoanelor nu se opune unicității naturii umane, p. 117. Omul nu trebuie să se închidă în sine, ci el trebuie să tindă spre a cuprinde „tot umanul, să îmbrățișeze, nu prin posesie, ci prin cunoaștere și iubire, viața umanității întregi”, p. 117.

„Fiecare act egoist este o tentativă de a poseda într-un mod netrinitar sau necatolic natura umană”, p. 117. Două citații extinse maximiene, p. 118. Iubirea ca respect față de trecut și ca responsabilitate pentru viitor, p. 119.

De la p. 119 se începe explicarea sintagmei: după chip și asemănare. Chip (tselem) și asemănare (demut) în limba ebraică, cf. Ibidem. Prima consecință a chipului lui Dumnezeu în om e că omul primește stăpânirea peste lume, cf. Fac. 1, 28 și Ps. 8, 6-8, p. 120. Chipul lui Dumnzeu în om „privește toate facultățile prin care omul este capabil de a participa la viața dumnezeiască și de a dezvălui această comuniune în existența sa în lume”, p. 120-121.

Părintele Patriarh Daniel, se observă de la sine, folosește cu precădere teologia antropologică a Sfântului Grigorie al Nyssei pentru a se problematiza antropologic.

Un citat extins din Evdokimov ocupă aproape tot spațiul p. 122. Distincția dintre chip și asemănare, p. 122 sq. Dacă chipul e darul lui Dumnezeu pentru om, „asemănarea este o sarcină de împlinit”, în relație cu Dumnezeu, p. 123. Un citat din Sfântul Vasile cel Mare și altul din Sfântul Ioan Damaschin, clasice de altfel, despre distincția dintre chip și asemănare, p. 123.

Cel mai adesea autorul nostru citează din surse în limba franceză.

Se continuă problematizarea și în p. 124-125, deși ea fusese soluționată. Citarea fragmentelor în limba greacă, de multe ori, este defectuoasă, ca în p. 125, unde diacriticile au devenit litere. O problemă de tehnoredactare.

Prin caracterul nostru rațional se definește nu numai raționalitatea umană ci și participarea noastră la raționalitatea lui Hristos, p. 125.

Părintele Patriarh a folosit de mai multe ori adopție în loc de înfiere, ca în p. 125.

Omul devine „ființă vie prin Duhul lui Dumnezeu”, cf. Fac. 2, 7, p. 126. Chenoza lui Dumnezeu în actul creării omului, cf. Ibidem. Limbajul „antropomorfic sau simbolic al Sfintei Scripturi (în descrierea creării omului n.n.) acoperă un realism ontologic și existențial-teologic de o profunzime deosebită și de un dens apofatism”, p. 126.

Adam nu e o creatură făcută de la distanță, ci în intimitatea lui Dumnezeu, cf. Ibidem. Chenoza lui Dumnezeu în actul apofatic al creării omului constă în pogorârea și aplecarea ca să ia țărână, cf. Ibidem. Omul se naște prin lucrarea Mâinilor co-ipostatice ale lui Dumnezeu, p. 127. De aceea Adam apare și e pus să se dezvolte „ca ființă relațională, chemată la comuniune eternă cu Dumnezeu”, p. 127.

Adam e din țărână și din suflarea lui Dumnezeu, cf. Ibidem, fapt pentru care e „solidar cu lumea materială, vizibilă”, dar e dependent și de Dumnezeu, cf. Ibidem. P. 127 se termină cu o citația din P. Nellas.