Primele 7 fragmente

Omul recapitulează creația și e conștiința de sine a acesteia, p. 128. Un citat din părintele Dumitru și altul din Sfântul Maxim în aceeași pagină. Există „o distincție ireductibilă, dar nu o discontinuitate” între natura umană și harul lui Dumnezeu, p. 128.  Firea umană „presupune harul ca suport ultim al ei”, p. 128-129.

Împotriva unui „trihotomism substanțialist și obiectivant”, p. 129. Sufletul uman nu este o parte din Dumnezeu, p. 130.

N. 92, p. 131 începe cu o precizare absolut importantă pentru înțelegerea mântuirii și a sfințeniei de-a lungul timpului: „harul pe care ni-l oferă Hristos nu este altul decât cel în care trăia Adam. Este același har, însă în Hristos este oferit în plinătatea ce-o conferă unirea ipostatică a celor două naturi: divină și umană”.

Harul este rădăcina ontologică a vieții omului și mediul în care se împlinește în comuniune cu Dumnezeu, p. 132.

Omul, în totalitatea sa, opinează, autorul nostru, este creat după chipul lui Dumnezeu, p. 132. În n. 95, p. 133 se indică pasajul  în care Sfântul Grigorie al Nyssei vorbește despre simultaneitatea creației trupului și a sufletului, cf. PG 44, 236B sau SC, nr. 6, p. 223. Chipul lui Dumnezeu cuprinde sufletul și trupul omului după Sfântul Grigorie Palama, p. 134, cf. PG 150, col. 1361C, apud Idem, p. 134, n. 99.

Grija și libertatea umană transpar din suflet în trup, p. 135. Trupul este expresia sau epifania persoanei umane, p. 136. Pentru că trupul uman se spiritualizează, în această îndumnezeire a sa se face evidentă sfințenia sufletului său, p. 136. Aceasta demonstrează că materia nu are „o densitate opacă”, cf. Ibidem, pentru că e permeabilă harului.

„Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este chemat să participe la viața lui Dumnezeu prin întreaga sa ființă, căci totul este făcut în vederea acestei comuniuni de iubire, care asumă întreaga creație”, p. 137. N. 102, p. 137 vorbește despre raportarea creștină la trup, în care se concluzionează faptul că noi nu ne luptăm cu trupul nostru ci cu patimile noastre.

Modul de viață al omului este unul „euharistic, în care împărtășirea din bunurile materiale trebuie să exprime o comuniune de iubire interpersonală”, p. 138. Porunca dată primilor oameni de către Dumnezeu avea în vizor faptul, că cele create nu „au în sinea lor valoare mai mare decât voința Creatorului”, p. 138, care e suverană.

VT a subliniat „superioritatea omului față de animal” și, totodată, a accentuat „frontiera de netrecut dintre om și animal”, cf. p. 138, n. 104. Omul, în relația cu creația, se descoperă pe sine ca „preot al creației, descoperind de fapt că dimensiunea și funcția fundamentală a creației este una sacramentală, adică de mediu al întâlnirii între Dumnezeu și om”, p. 139.

Misiunea primordială a omului era aceea de a sintetiza înțelegerea creației și de a o întoarce, în mod doxologic, lui Dumnezeu, p. 139. Celebrul pasaj din Sfântul Maxim despre unirea extremelor în p. 139, citat în n. 105, p. 139: PG 91, 1304D-1305A. Drumul lui Adam era atingerea asemănării cu Dumnezeu, p. 139, „dăruindu-se permanent lui Dumnezeu și oferind lumea lui Dumnezeu ca răspuns liber, matur și conștient la iubirea lui Dumnezeu față de el și față de lume”, cf. Ibidem.

„Realizarea lui Adam în lume era esențialmente un act religios, care îl angaja integral, în totală solidaritate cu creația”, p. 139. Întotdeauna împlinirea omului va fi una, în mod fundamental, religioasă, fără a exclude de aici latura socială, culturală, vocațională.

Adam nu își împlinește vocația, lucru pe care o va face Hristos Dumnezeu, Care „va descoperi…toată slava naturii umane creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea cu El”, p. 139.

P. 140 e dedicată consecințelor căderii omului în păcat. Păcatul îl deranjează ontologic pe om, cf. Ibidem. „Eșecul lui Adam” a fost acela că a dorit o îndumnezeire fără Dumnezeu, p. 141. Dubla înstrăinarea a omului: de Dumnzeu și de sine, p. 141. N. 107, p. 142, din Sfântul Maxim: răul e depărtare de Dumnezeu și alipire de materie.

Prin păcat Adam trăiește o strâmbare a capacității sale de comuniune, p. 142. Această strâmbare ontologică se manifestă prin aceea că „cunoașterea răului este cunoașterea prin obiectivare, care închide persoana în ea însăși sau o separă de alte obiecte”, p. 142-143. Trupul devine un obiect, o grijă în sine și nu un mediu în care se lucrează și se revelează bogăția duhovnicească a persoanei noastre.

Omul începe să își folosească în mod fals capacitățile sale de cunoaștere, p. 143, citându-se iarăși din Sfântul Maxim, cf. PG 90, col. 253. De aceea „nu se mai iubește total și permanent”, p. 144. Iese din experiența sa teocentrică, cf. Ibidem. Lumea devine o sumă de obiecte în sine pentru om și nu  mai este o realitate deschisă experierii prezenței lui Dumnezeu, p. 144.

Omul trebuie să fie o „ființă ascetică”, p. 146. Un citat extins din Sfântul Maxim despre semnificațiile duhovnicești ale pomului cunoștinței binelui și răului, p. 146. Răul este o „folosire falsă a libertății”, p. 147. Aplecarea sufletului spre simțuri: un alt citat maximian, p. 147. Se continuă în p. 148-149 cu  un alt citat extins al aceluiași. Cum apar patimile.

Păcatul e „o boală a sufletului și o lipsă de iubire”, p. 149. În om găsim nu numai „o imensă broderie de aspirații și înfăptuiri nobile legate de chipul lui Dumnezeu în om, ci și un dramatic hățiș de patimi, de deformări și zvârcoliri, care desfigurează chipul lui Dumnezeu din om și tulbură umanitatea în întregimea ei”, p. 150.

Căderea în păcat întunecă, desfigurează chipul lui Dumnezeu în om, dar nu îl desființează, p. 150, pentru că altfel nu ar mai fi fost posibilă mântuirea și transfigurarea omului. Păcatul a afectat ontologia umană, p. 150 și se subliniază asta printr-un citat din Sfântul Chiril al Alexandriei, care se află în p. 150-151.

În p. 151 cred că e singura citație din părintele Meyendorff și p. se termină cu un citat din Sfântul Grigorie al Nazianzului: moartea a stricat nemurirea păcatului.

Cu toată căderea sa omul trăia „o existență ambiguă sau paradoxală”, pentru că se lupta între dezordinea interioară și dorul de Dumnezeu, p. 152.

În p. 153 începe secțiunea C a capitolului de față, intitulată: Restaurarea și desăvârșirea omului, adică un subcapitol hristologic. În n. 132, p. 154-155 se problematizează faptul: ce s-ar fi petrecut fără cădere cu omul? S-ar mai fi întrupat Hristos?

„tensiunea chipului spre Prototip”, p. 156.

„chipul uman al lui Dumnezeu va rămâne veșnic, pentru a satisface veșnic apariția ontologică a omului, care se definește fundamental ca relație cu Celălalt”, p. 157.

Odată cu p. 158 se vorbește despre restaurarea pnevmatoforă și filială a omului prin Hristos Dumnezeu. La Iordan, „umanitatea lui Hristos Cel botezat este învelită de prezența Sfântului Duh, Care Se arată într-o formă vizibilă”, p. 159 extatic și nu material. Nu există vederi duhovnicești materiale, ci vederi duhovnicești extatice. E o contradicție în termeni să vorbim despre vedere duhovnicească și, în același timp, despre materialitate, când cele ale Duhului nu sunt niciodată materiale, pentru că astfel harul ar fi creat și nu necreat și veșnic.

Cf. n. 138, p. 160, norul slavei e harul Treimii. Din nou despre legătura interioară dintre Hristos și Duhul în iconomia mântuirii, p. 161. Cu finalul p. 162 se începe discuția despre restaurarea ascultătii noastre fiești față de Dumnezeu, în persoana lui Hristos Dumnezeu. Botezul și ispitirea Sa de către demoni, p. 163-166.

N. 144, p. 165, părintele Galeriu: „Te înalți sau te cobori cu ceea ce adori!”. N. 145, p. 166 ispitirile Domnului în comentariul lui Evdokimov.

Did you like this? Share it: