Vă dăm cuvinte în loc de colaci!

Acum se merge cu colindul, după bolindeți! După obol, după daruri. Covrigi, mere, nuci, colăcei, eventual bani… Am sunat-o pe mamaia…și ea le dă nuci, mere și bani, că nu a apucat să ia covrigi. A fost prea frig afară…

Noi vă dăm cuvinte! Cuvinte din inima noastră…și înțeleg pe fiecare zi mai mult cât de important e faptul de …a da cuvinte oamenilor, atunci când trebuie, adică a le dărui din experiența ta.

Nu contează cine ești, câți ani ai, unde ești, ce culoare ai la piele, de unde vii…când e vorba să fii liniștit. Să te simți al cuiva. Să știi că contezi pentru cineva.

Și cuvintele te fac să contezi. Te fac să te simți aproape. Te fac să te simți viu.

Cei care au nevoie de cuvinte mai mult decât orice altceva așteaptă cuvântul care împrietenește, cuvântul care bucură, cuvântul care ocrotește.

Veniți ca să ne găsim cuvintele unii față de alții!

Veniți să simțim împreună ce binecuvântare măreață e să împarți din cuvintele tale cu un altul!

Noi vă dăm cuvintele pe care ni le rupem din suflet, din conștiință.

Cuvintele pe care le-am primit din sufletele altora și toți, deopotrivă, de la Dumnezeu.

Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne bucure cu iubirea Sa cea prea mare și întăritoare!

Dumnezeu să ne înfrățească cu bucuria Sa de oameni!

Dumnezeu să ne zidească într-o singură arhitectură a Bisericii Sale celei vii acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [10]

Primele 9 fragmente

Împotriva avântului secularizant al societății actuale, Biserica Ortodoxă „mărturisește însă că totul trebuie sfințit”, p. 198, binecuvântat de către slujitorii lui Dumnezeu. Mediul ambiant și obiectele personale și publice trebuie văzute ca medii concrete prin care noi Îl iubim pe Dumnezeu și ne dăruim oamenilor. Tocmai de aceea un dar făcut acum, de sărbători, reprezintă modul în care noi ieșim spre alții, prin care ne exprimăm interiorul vizavi de alții.

Un citat din Ortodoxia lui Evdokimov în p. 190, despre univers ca templu al slavei lui Dumnezeu.

Asceza noastră, lupta noastră cu păcatul este „participare la lupta lui Hristos și la vindecarea pe care El o aduce păcatului și patimilor”, cf. Ibidem. Lupta noastră cu patimile personale este „lupta împotriva sfâșierii interioare a persoanei”, cf. Ibidem. De aceea autorul nostru vede în creștinul care se luptă cu sine pentru a se înduhovnici „o ființă liturgică în totalitatea sa”, cf. Ibidem.

Fundamentare scripturalo-patristică în p. 191-200 asupra ascezei ca înduhovnicire personală. Rom. 12, 1, citări din Cuvântările Sfântului Grigorie al Nazianzului, din Sfântul Isaac Sirul și Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 191. Înduhovnicirea noastră este „o continuă colaborare între Duhul Sfânt și voința umană de a viețui după marea poruncă a iubirii față de Dumnezeu și față de semeni”, p. 192.

Un citat extins din Sfântul Vasile cel Mare despre curățirea de patimi, care Îl face pe Mângâietorul să Se apropie de noi, p. 192. Asceza nu suprimă facultățile noastre creaturale ci le sfințește, cf. Ibidem. Tot omul se înduhovnicește, cf. Sfântului Grigorie Palama, p. 193. Se citează din Tomosul aghioritic aici, cf. n. 182, p. 193, apud PG 150, col. 1233C.

În p. 193 se citează și mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog cum că experiența creștinilor, întru Duhul, din orice secol este identică cu cea a Sfinților Apostoli, cf. n. 183, p. 193. Tot aici se subliniază și caracterul de conștiență continuă a îndumnezeirii personale, p. 193, pe care Sfântul Simeon l-a subliniat cu foarte mult realism extatic.

Cu alte cuvinte, orice experiență a noastră duhovnicească nu e diferită, în esență, de oricare altă experiență a Sfinților anteriori pentru că în același har al Treimii trăim, conștientizăm, vedem și înțelegem anumite taine ale vieții duhovnicești ca și ei. Diferența între noi nu e de esență, ci de grad. Unii trăiesc mai mult și alții mai puțin, potrivit puterii lor duhovnicești și deschiderii lor, intimitatea cu Dumnezeu. Și toți ne despătimim și ne umplem de har în mod conștient.

Dacă Sfinții Apostoli au fost conștienți de faptul că Îl văd pe Domnul transfigurat pe Tabor și că Îl văd pe Domnul după învierea Sa din morți și că au experiența pogorârii harului peste ei la Cincizecime și după aceea, atunci același lucru se întâmplă cu toți creștinii care se înduhovnicesc, într-un anumit grad, la o anume intensitate.

Tocmai de aceea Sfântul Simeon a vorbit despre identitatea de experiență dintre toți Sfinții Bisericii și despre perceperea, în mod deplin conștient a faptului, că se umplu de sfințenie pe fiecare clipă.

De aceea, dacă nu  ar exista identitate de experiență la toți Sfinții Bisericii, înseamnă că s-a schimbat ceva în Dumnezeu sau în Biserică, de unii sunt mai Sfinți decât alții. Iar dacă sfințenia nu e o realitate conștientă /conștientizată pe deplin înseamnă că noi trăim somnambulic relația cu Dumnezeu, așa, ca prin somn și nu în mod clar, conștient, distinct, profund.

Înduhovnicirea reală e povestibilă, fără însă ca, prin descrierea ei, să o poți primi pe deplin, ca pe tavă. Fiecare Sfânt dă detalii despre ceea ce se petrece cu sine dar nu își pune experiența, pe deplin, în cuvinte, pentru că acest lucru este imposibil. Însă, cine nu poate da detalii despre cum s-a vindecat de o patimă și despre cum arată un dar al lui Dumnezeu sau o harismă nu este om duhovnicesc, pentru că nu poți descrie decât experiențele pe care le ai.

De aceea este o singură experiență duhovnicească și conștientă în același timp în toți oamenii lui Dumnezeu și cei care sunt duhovnicești înțeleg, fără prea multe detalii, cine e celălalt, confratele său întru care viază harul Treimii.

„Experiența Duhului”, subliniază autorul nostru, este o experiență conformă sau „după făgăduințele Sfintei Scripturi”, p. 193. Se citează aici Evr. 6, 4-5. I In. 4, 8 și I In. 1, 5 nu sunt exprimări metaforice ci realități trăite în relație cu Dumnezeu, p. 193. Iubirea și lumina lui Dumnezeu sunt realități experiabile pentru că e vederea slavei Sale, p. 194.

În extaz nu vedem „o lumină fizică, creată”, p. 194, ci lumina necreată a Treimii. Un citat din Sfântul Simeon NT și altul din Sfântul Grigorie Palama despre vederea slavei necreate a lui Dumnezeu în p. 194. În n. 184, p. 194, Părintele Patriarh Daniel subliniază faptul că lumii catolice „nu îi este familiară experiența luminii necreate”, după schisma din 1054.

La Sfinții ortodocși ai Apusului găsim experiențe extatice ca și la cei din Răsărit. Însă, după schisma din 1054, când harul nu mai este experiat în mod real în Apus și când teologia scolastică mută atenția de la experiență la intelectualizarea datelor credinței, e adevărat, harul nu mai e o experiență ci o abstractizare mentală.

Teologia scolastică a Apusului nu putea să apară nicidecum în mintea unui isihast ortodox autentic, pentru că acela niciodată nu vede teologia fără experiență și nici nu separă mintea sau nu o individualizează în relația sa cu Dumnezeu, pentru că el e conștient de faptul, că întreaga persoană e în relație cu Dumnezeu și se schimbă ca atare în relația cu Sine.

P. 195 e formată, în cea mai mare parte, din conținutul notei 186, care descrie partea principală a revelării slavei dumnezeiești în persoana Sfântului Serafim de Sarov. Celebra convorbire duhovnicească a Sfântului Serafim cu creștinul înduhovnicit Motovilov, în cadrul căreia are loc experierea slavei lui Dumnezeu de către acesta. Întru harul Treimii se văd și se înțeleg cele ale Treimii e concluzia p. 195.

Experiența luminii dumnezeiești e un dar dumnezeiesc și un lucru rar, p. 196, concluzionează autorul nostru. E rar, spune Sfântul Serafim și, împreună cu el, toți Sfinții, pentru că nu Îl mai iubim în mod real pe Dumnezeu. De aceea e rar: pentru că nu Îl mai vrem decât din buze, din cuvinte…și nu curățindu-ne de patimi.

Însă „experiența Sfinților este identică cu cea a Apostolilor”, p. 196, pentru că „în Biserică este Același Duh Sfânt, Care e în lucrare”, cf. Ibidem. Experiența duhovnicească prezintă un „profund realism teologic, precum și o dimensiune eshatologică și profetică, ca experiere a conținutului cuvintelor Sfintei Scripturi, a făgăduințelor date de Dumnezeu și a cunoașterii Lui intime”, p. 196.

Pentru că există experiență mistică la Sfinții Bisericii, de aceea „Evanghelia nu se reduce la un cod de morală”, p. 196 iar îndumnezeirea e o participare reală și conștientă la slava lui Dumnezeu, cf. Ibidem.

T. Spidlik recunoaște diferența antropologică dintre Ortodoxie și catolicism, p. 196-197. În p. 197 avem trei citări din cartea lui Lossky: După chipul și după asemănarea lui Dumnezeu, pe care o avem în română în traducerea Ancăi Manolache.

Spiritualitatea ortodoxă, conchide autorul nostru, este o „stare a persoanei, [care] implică voința și dinamismul activ” al acesteia, p. 197. Deși nu minimalizăm aspectul fizic al ascezei, ne concentrăm asupra stării din care izvorăsc faptele ascetice, adică pe iubire, p. 197-198. Un citat din experiența Sfântului Siluan Athonitul în p. 198.

După acesta, în p. 198-200 avem un citat extins din experiența Sfântului Macarie cel Mare despre fenomenologia vieții duhovnicești, despre ceea ce se petrece, în mod concret, cu cel care se înduhovnicește.

În p. 200 se încheie al doilea capitol al tezei.

O bucurie amânată

Pentru astăzi trebuia să edităm la nivel online Acatistul românesc al Sfântului Ioan de Kronstadt, pe care l-am scris acum câțiva ani. Pe 20 decembrie e ziua de pomenire a Sfântului Ioan de Kronstadt, împreună cu Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul al Antiohiei.

De sine stătător sau în cartea în care este acum integrat vom edita, la un moment dat, acatistul Sfântului Ioan, care pentru noi înseamnă multe lucruri.

Vă dorim numai bine tuturor și multă fericire dumnezeiască în aceste dumnezeiești zile de sărbătoare!

Cum e să te săruți cu moartea

Am revăzut pe grațioasa și misterioasa Claire Forlani în Meet Joe Black (1998). Cred că aici Brad Pitt a avut singurul său rol autentic, profund sensibil…pe când Claire e absolut fermecătoare de la un capăt la altul.

Să te săruți cu Moartea, cu Joe Black, alias Pitt, e un simbol, pentru mine, al acestei comemorării a celor 20 de ani de…depărtare de fiorul libertății trăit în 1989.

Nu cred că am învățat, la nivel larg, lecția libertății! Libertatea e responsabilă. Numai o libertate responsabilă e o libertate frumoasă, o libertate care naște personalități autentice.

Am spus-o adesea și o repet aici: Revoluția Română din decembrie 1989 a fost momentul convertirii mele la dreapta credință, momentul când am simțit legătura inefabilă, de-ne-spus-în-trei-vorbe dintre Dumnezeu și oameni.

Numai Dumnezeu poate să stârnească atâta entuziasm în oameni: acesta e lucrul pe care l-am înțeles, în mod fundamental, atunci, în acele sfinte zile.  Fără acest entuziasm, fără această poftă de viață și de adevăr, nu putem fi oameni deplini.

Eroii României au sărutat moartea într-un mod sfânt.

Când poți să faci acest lucru ești liber, ești frumos. Astăzi m-am rugat și i-am pomenit cu dor în suflet pe acești oameni frumoși și pe toți cei vii și adormiți…ca să fie plini de dorul acesta: de a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate.

Când săruți moartea, când vrei adică să mori pentru El, mai degrabă decât să fii fără El…viața are sens, cel mai mare sens.

Dumnezeu să îi ierte și să îi odihnească pe Martirii României împușcați și schilodiți acum 20 de ani și pe toți cei care au luptat pentru libertatea și demnitatea și autenticitatea acestui popor român!

Fără reamintire pioasă, smerită, nu există libertate autentică! Libertatea e pură numai când o trăiești frumos, adică în iubire de Dumnezeu și de oameni. Fără această iubire profundă și reală libertatea e o închisoare, pentru că neiubirea e o stare de muribundism continuu.

O altă surpriză neagră

Imeem a fuzionat cu MySpace și…ne-au șters, fără să ne anunțe în  niciun fel, în prealabil, alte câteva ore de audio ale platformei noastre. Proiectul pe care l-am început din  data  de 1 ianuarie 2009 pe Imeem s-a pierdut cu totul.

Ahtiați numai după bani, nu dau doi bani pe munca noastră. Cu alte cuvinte noi le aducem venituri, creăm în mod gratuit pe platforma lor, care nu e nicidecum gratuită, platforma câștigă teren, e vândută și nici măcar nu ne anunță să ne retragem lucrurile de acolo…

Niciun pic de respect pentru nimeni!

Scrisoarea pastorală a PFP Daniel al României la praznicul preaslăvit al Nașterii Domnului (2009)

† D A N I E L

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

și
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,
răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…”
(Troparul Naşterii Domnului)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Evanghelia de la Vecernia sărbătorii Naşterii Domnului (Luca 2, 1-20) ne spune că vestea Naşterii lui Hristos, adusă păstorilor de la Betleem de îngerul Domnului, a fost însoţită de slava Domnului, care a înconjurat pe păstori în timp ce îngerul a stat lângă ei (cf. Luca 2, 9).

Aşadar, vestea Naşterii Domnului se face deodată prin cuvânt ceresc şi prin vedere cerească, pentru că Dumnezeu Cuvântul, Cel nevăzut cu ochii trupeşti, necuprins cu mintea şi neatins cu mâinile, Se face Om văzut cu ochii, ascultat cu urechile, înţeles cu mintea şi atins cu mâinile.

De ce? Pentru ca să ne dăruiască nouă oamenilor, limitaţi şi trecători, slava Lui cea nemărginită şi veşnică. Să ne ridice la sfinţenia Lui pe noi, cei căzuţi în păcat. Să ne dăruiască viaţă veşnică nouă, celor muritori. Să ne înveţe ascultarea smerită şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pe noi, cei neascultători şi nerecunoscători.

Stăpânul lumii Cel atotputernic şi preaslăvit de îngeri S-a făcut Om sărac şi slujitor smerit, pentru ca pe noi să ne elibereze din robia lăcomiei după cele materiale şi din tirania orgoliului şi a slavei deşarte.

Sfânta Evanghelie după Matei (2, 1-12) care se citeşte în ziua de Crăciun, la Sfânta Liturghie, ne arată modul în care Mântuitorul Iisus Hristos, născut în peştera Betleemului, este cinstit de trei înţelepţi, regi sau magi de la Răsărit. Aceşti magi sunt călăuziţi de o stea minunată, neobişnuită, care îi conduce până în Iudeea, la Betleem.

De asemenea, Evanghelia ne prezintă întâlnirea acestor trei magi cu regele Irod, care, auzind că magii de la Răsărit au venit să se închine unui nou Împărat născut de curând, el şi întreg Ierusalimul s-au tulburat. Această tulburare a lui Irod va culmina cu uciderea a patrusprezece mii de prunci din Betleem şi împrejurimi, cu intenţia de a ucide şi pe Pruncul nou născut, pe Iisus. Însă tot ceea ce este scris în Sfintele Evanghelii despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos conţine o lumină sau o semnificaţie duhovnicească.

Locul unde Se naşte Mântuitorul, modul în care El Se naşte, felul în care El este primit de unii oameni şi respins de alţii, modul în care magii vin de la Răsărit călăuziţi de o stea şi se închină Pruncului Iisus, darurile pe care ei le oferă, totul are un înţeles duhovnicesc profund şi ne descoperă lumina cunoştinţei, adică lumina mântuirii şi a sfinţirii noastre în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.

Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte din Fecioară, fără tată pe pământ. Dreptul Iosif nu este tatăl Său după trup, ci tată adoptiv, pentru ca Maica Domnului să fie protejată de ocara publică, de vorba rea că ar fi născut un copil în afara căsătoriei. În acelaşi timp, dreptul Iosif este tatăl adoptiv al lui Iisus sau ocrotitor al Lui, pentru că şi Pruncul Iisus, ca orice copil, avea nevoie atât de iubirea mamei, cât şi de iubirea tatălui. El avea nevoie să fie crescut într-o familie, adică într-o stare a vieţii binecuvântată de Dumnezeu.

Trebuie precizat, totuşi, că naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este mai presus de fire şi de înţelegere, adică neobişnuită, deşi uneori Iisus este prezentat ca fiind copilul unei familii, adică fiul lui Iosif şi al Mariei. Naşterea lui Hristos este mai presus de fire şi mai presus de gândirea umană, pământească, întrucât Cel ce Se naşte pe pământ din mamă fără tată este Fiul veşnic al lui Dumnezeu-Tatăl, Care Se naşte veşnic din Tatăl Cel ceresc fără mamă.

Prin această minune a zămislirii şi a naşterii Mântuitorului Hristos ca Om de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, se leagă viaţa cerească spirituală cu viaţa pământească. Şi anume, prin însăşi naşterea după trup a lui Iisus Hristos se pune temelie pentru o nouă naştere, adică naşterea cea de sus sau naşterea de la Duhul Sfânt.

Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, devine Om, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, pentru ca noi oamenii cei născuţi din femeie să ne naştem din nou prin Duhul Sfânt, adică prin Botez. De altfel, până în secolul al IV-lea sărbătoarea Naşterii Domnului era unită cu sărbătoarea Botezului Domnului, tocmai pentru că în însăşi Naşterea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din femeie, se pune început pentru  naşterea duhovnicească a omului, dăruită prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt, ca taină a înfierii omului prin har (cf. Ioan 1, 12).

Mântuitorul Se întrupează şi Se naşte ca Om din femeie, din interiorul naturii umane, din pântecele Fecioarei, pentru că Dumnezeu doreşte să înnoiască lumea din interiorul ei, cu acordul voinţei omului şi cu participarea deplină a omului la mântuirea sa. Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos are loc numai după ce zămislirea Lui s-a făcut cu acordul liber al Maicii Domnului: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38) – a spus Fecioara Maria din Nazaret, la Bunavestire, îngerului Gavriil.

Astfel, naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este deodată lumina mântuirii omului şi lumina libertăţii omului în relaţia sa cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne mântuieşte împotriva voinţei noastre, ci în conlucrare cu noi, din interiorul nostru, cu acordul voinţei sufletului nostru. El nu doreşte să fie doar un vizavi al nostru, ci El doreşte să fie prezent în noi prin har, să fie Viaţa vieţii noastre, să ne înnoiască şi să ne lumineze din interior, să ne dăruiască arvuna vieţii cereşti veşnice, încă din timpul vieţii noastre pământeşti, începând cu Taina Sfântului Botez.

De aceea, lumina cunoştinţei despre care vorbeşte Troparul Naşterii Domnului este lumina care luminează fiinţa interioară a omului, cugetul şi simţirea, sufletul şi trupul, viaţa şi activitatea sa. Dar naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din femeie mai are şi alt înţeles, şi anume, după cum odinioară prin femeie a venit în Rai ispita păcatului ca neascultare, pentru că Eva a fost cea dintâi care s-a lăsat înşelată de diavol, acum, prin întruparea şi naşterea lui Hristos, tot prin femeie vine şi mântuirea, în înţelesul că Eva cea nouă, adică Fecioara Maria, naşte pe Fiul lui Dumnezeu ca Om prin ascultare smerită, împlinind voia lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos vine în lume, nu ca un om matur de 30 sau 40 de ani, ci ca Prunc; El este Dumnezeu-Copilul, iar prin aceasta ni se arată taina Omului-Copil, şi anume, nimeni nu poate deveni om adevărat dacă nu a fost mai înainte copil. De ce? Pentru că dacă cineva nu a fost copil el nu a simţit şi trăit deplin taina iubirii părinteşti. Astfel, tocmai prin naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca Prunc sau Copil se descoperă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu Tatăl faţă de toţi oamenii născuţi din femeie ca prunci.

Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte în peşteră, în interiorul pământului, ca să sfinţească şi pământul. El a venit în lume ca să sfinţească nu numai sufletul şi trupul omenesc, născându-se din Fecioara Maria, ci să sfinţească şi întreg universul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos născut în peşteră este aşezat apoi în iesle, pentru că ieslea are aici şi un înţeles duhovnicesc. Proorocul Isaia zice: „Boul şi asinul îşi cunosc stăpânul lor, dar Israel nu cunoaşte pe Domnul său” (Isaia 1, 3).

Pornind de la această constatare a proorocului Isaia, foarte adesea în iconografia creştină, lângă ieslea unde S-a născut Mântuitorul, apar boul şi asinul, care, deşi sunt animale necuvântătoare, sunt mai ascultători faţă de stăpânul lor decât mulţi oameni care uită adesea de Dumnezeu Stăpânul lor şi nu mai iubesc pe semenii lor.

Însă aşezarea lui Iisus Hristos în iesle după naşterea Sa ca Prunc mai are şi alt înţeles duhovnicesc, şi anume: ieslea este locul unde animalele primesc hrana. În Sinaxarul sărbătorii Naşterii Domnului se spune că Mântuitorul S-a născut „în ieslea dobitoacelor ca pe noi oamenii de dobitocie să ne izbăvească”. Cu alte cuvinte, să ne înveţe să nu trăim numai trupeşte, hrănindu-ne doar cu hrană din lumea pământească trecătoare, ci să ne hrănim şi cu Dumnezeu Cuvântul, Care S-a făcut Om, adică să ne hrănim şi spiritual, cu înţelesurile duhovniceşti ale Sfintei Evanghelii şi cu prezenţa vieţii şi iubirii lui Hristos din Sfânta Euharistie.

Deci sfinţirea omului prin hrănirea lui cu iubirea lui Dumnezeu Omul, cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie este înţelesul adânc al tainei punerii lui Hristos în iesle. De aceea, icoana Naşterii lui Hristos în peşteră se pictează la Proscomidiar, unde se pregătesc darurile pentru Sfânta Euharistie.

Mântuitorul Iisus Hristos este cinstit de magi, de oameni înţelepţi veniţi de la mari depărtări, de oameni necunoscuţi, pentru ca Dumnezeu să dea o lecţie celor cunoscuţi, celor din aproape care nu L-au primit pe Iisus Hristos; nimeni dintre cei care erau de un neam cu El nu I-a adus daruri. Regele Iudeii, al patriei lui Iisus, căuta să-L omoare pe Prunc, dar alţi regi, nişte străini, I-au adus daruri. Prin această lucrare tainică, neaşteptată, Sfânta Evanghelie a Naşterii Domnului ne arată că Dumnezeu doreşte să facă din oameni îndepărtaţi, oameni apropiaţi, să cheme şi alte popoare la mântuire, nu doar pe poporul ales.

Din străini Dumnezeu face prieteni şi închinători ai lui Iisus, din pelerini veniţi de departe Dumnezeu face mărturisitori apropiaţi ai dumnezeirii şi împărăţiei Pruncului Iisus.

Darurile aduse de magi au şi ele multe înţelesuri. Aurul este simbol împărătesc, semn al demnităţii împărăteşti. Tămâia Îl arată pe Prunc că va fi Mare Preot care aduce jertfă lui Dumnezeu, fiind El însuşi jertfă şi jertfitor, iar smirna arată că Iisus va trece prin moarte, pentru a dărui oamenilor învierea şi viaţa veşnică.

Deci iată cum, iubiţi credincioşi, luminile cunoştinţei care strălucesc din Taina Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă să iubim mai mult pe Dumnezeu şi pe semenii noştrii.

Dragi creştini,

În această perioadă a Sărbătorii Naşterii Domnului auzim colinde multe şi frumoase despre Moş Crăciun, dar mai nou apare în societate şi un fel de Moş Crăciun secularizat şi comercial, simbol al consumismului şi al materialismului individualist. Totuşi, adevăratul înţeles al lui Moş Crăciun se află în iubirea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, iubire care se arată în lume prin naşterea Fiului Său Celui veşnic, Mântuitorul lumii.

Moş Crăciun vine dintr-o ţară îndepărtată – de obicei se spune că vine din Nord, de acolo unde este frig şi întuneric mai mult, adică în mod simbolic el vine de acolo unde este transcendenţă şi mister, unde este inaccesibilitate şi nepătrundere a înţelesurilor. Însă Moş Crăciun se arată nouă într-un mod minunat, care contrastează cu întunericul şi cu frigul, şi anume el aduce lumina feţei sale şi căldura interioară a inimii sale, aduce atâta iubire milostivă şi atâta dărnicie, încât întunericul, îndepărtarea şi frigul sunt biruite de bunătatea şi căldura sa sufletească.

Prin aceasta, Moş Crăciun ne mai arată că iubirea lui Dumnezeu Tatăl este mai tare decât întunericul păcatului şi decât răceala sau frigul înstrăinării omului de Dumnezeu şi al înstrăinării oamenilor unii faţă de alţii. Moş Crăciun cel bun este iubirea lui Dumnezeu – Tatăl Cel Bun, Părintele luminilor, de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul” (cf. Iacov 1, 17) şi Care ne-a dăruit pe Fiul Său ca Mântuitor (cf. Ioan 3, 16).

Astfel, Moş Crăciun, care personifică iubirea Tatălui ceresc, ne îndeamnă să fim buni, să răspundem la bunătatea lui Dumnezeu cu bunătatea noastră faţă de El şi faţă de semeni, să răspundem prin rugăciune de mulţumire şi prin fapte bune, prin daruri ale recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi prin daruri ale iubirii noastre faţă de săraci şi străini, bolnavi şi bătrâni, orfani şi călători.

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă, de asemenea, la bucurie şi speranţă, pentru că, în ciuda dificultăţilor, a păcatelor şi a relelor din lume, există totuşi speranţă şi bucurie pentru oameni, dacă oamenii iubesc pe Dumnezeu şi pe semenii lor.

Totodată, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos ne arată că noi nu suntem singuri, că Fiul lui Dumnezeu din ceruri coboară la noi, pe pământ, Se face Om pentru ca pe oameni să-i înalţe la ceruri, să-i unească veşnic cu Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt. De aceea cântă Biserica acum: „Hristos Se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!”.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În tot timpul anului comemorativ-omagial 2009, poporul român dreptcredincios a cinstit, cu multă bucurie şi cu mult folos duhovnicesc, pe Sfântul Ierarh  Vasile cel Mare şi pe toţi Sfinţii Capadocieni. Noul an 2010 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind: „Anul omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”.

Ca atare, în anul următor 2010 suntem chemaţi să înţelegem mai bine şi să mărturisim mai mult credinţa ortodoxă, ca lumină a vieţii creştine şi temelie a mântuirii noastre, ca arvună a vieţii şi a fericirii veşnice.

De asememea, în anul 2010, cu preţuire şi recunoştinţă, vom pomeni pe toţi slujitorii sfintelor altare şi ai instituţiilor noastre bisericeşti, clerici şi mireni, care au contribuit timp de 125 de ani, din 1885, anul recunoaşterii Autocefaliei Bisericii noastre, până acum la păstrarea şi promovarea credinţei ortodoxe în poporul român, la dezvoltarea culturii creştine româneşti, la întărirea unităţii noastre naţionale, la dialogul şi cooperarea Bisericii noastre cu alte Biserici şi popoare creştine, precum şi la cultivarea demnităţii româneşti.

La începutul anului 2010 se va publica o „Enciclopedie a Ortodoxiei Româneşti”, şi sperăm mai multe cărţi dedicate Crezului ortodox, istoriei şi vieţii Bisericii Ortodoxe Române.

În noaptea de 31 decembrie 2009 spre 1 ianuarie 2010, toţi suntem chemaţi să înălţăm rugăciuni de mulţumire (TE-DEUM) pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2009 şi să-I cerem ajutorul Său pentru a ne îmbogăţi cu faptele bune ale credinţei în anul nou 2010.

Să nu uităm în rugăciunile noastre nici pe românii din afara hotarelor României, care se bucură când simt preţuirea şi dragostea noastră a tuturor celor din ţară. Să cultivăm darul unităţii naţionale şi al păcii între oameni, să fim harnici şi milostivi, să unim libertatea cu responsabilitatea pentru a săvârşi binele în jurul nostru.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou – 2010 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor calde şi părinteşti doriri de pace şi sănătate, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”! (II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† D A N I E L

ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
.