Colinde, colinde…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VLiNeSPzznc]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ubzedkF_A3I]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kAfZ5l9Ot1o]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NifrMPUX0O0]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eQ0Igc7OztI]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kQI4E6S2tsM]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5cqHQ7c8uqw]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8MK3K0DvnY4]

Nu te uita înapoi…când femeile plâng?

Ne te retourne pas (2009), în franceză și italiană, e un film al coborârii în timp și al schimbărilor feței. Și  Sophie Marceau și Monica Bellucci au roluri superbe, complementare. Filmul începe cu Sophie și se termină cu Monica. Fața Sophiei se schimbă, uită detaliile cotidiene și trăiește o dramă imensă, când observă că fața i se schimbă, la fel și trupul și devine…Monica.

Datorită unei fotografii vechi își dă seama că s-a născut în Italia și că a mai avut o soră. Bărbatul ei din Franța îi este frate în Italia…pentru ca, într-un total suprarealism, cele două surori (deși una moartă) să termine împreună filmul.

Una dintre scenele finale:

Filmul l-am văzut azi-noapte…Însă astăzi, pe stradă, am văzut, la interval de câteva minute, trei femei vorbind la telefon și plângând…

Plângeau din cauza bărbaților?!…

Suntem foarte răi înseamnă…

Dacă aveți iubite sau soții, vă rog frumos: Nu le faceți să plângă! Iar dacă le-ați făcut să plângă…acum e momentul…ca să le faceți și…să râdă!

Mai ușor cu caracterul la vedere, că ne demolați moral!

Am fost zilele trecute la Carrefour. M-am oprit la un moment dat să iau niște roșii. Roșiile stăteau stivă, multe, atractive și ieftine. Erau nu doar multe, erau chiar munte!

Bucuroasă că nu e îmbulzeală, că e chiar liber-liber pe lângă mine – doar o singură persoană – am răsuflat liniștită și m-am apucat, încet și tacticos, să aleg câteva. Cine știe că la supermarchet e de obicei vâjâială și nu prea des sunt fructe și legume proaspete, îmi înțelege satisfacția. Care însă n-a durat mult. Pentru că domnul de lângă mine, care putea s-o ia liniștit pe celălalt versant al muntelui de roșii, să-și găsească pacea culegând în singurătate, n-a gândit așa.

Nu. Dânsul m-a văzut că sunt liniștită, că aleg încet și… s-a bulucit lângă mine! Cât pe ce să mă dea la o parte. N-am zis nimic. N-am zis, pentru că, de la o vreme, mă doare gura să tot zic. Dar l-am văzut privind lacom la cele câteva roșii pe care le alegeam. Dumnealui avea între 35-45 de ani. Nu mai eram pe timpul lui Ceaușescu, ca să se termine. Nu era aglomerație. Nu era un stoc pe sfârșite.

Dar mai ales, nu era prima dată când vedeam astfel de manifestări. V-am povestit-o pe asta, pentru că e mai recentă. Însă, din nefericire, îmi e dat adesea – și cred că și dumneavoastră – să admir priviri lacome, hulpave, care se îndreaptă spre ce cumperi, ca și cum marfa s-ar termina imediat și n-ar mai apuca. Și, repet, nu totdeauna sunt oameni vărgați de sechelele comunismului.

Cred că problema e a lui: de ce ai tu, când aș vrea să am eu totul și ție să nu-ți dau nimic? De ce să fii tu liniștit și să cumperi în pace, când eu aș vrea să fie toate ale mele, tot magazinul, toată lumea, cu casa poporului și cu insulele Caraibe cu tot? Eu așa am înțeles privirile cu pricina. Egoism și ură cât cuprinde.

Pe vremea comunismului credeam că, dacă toți o să avem mai mult, o să fim mulțumiți, fiecare cu ce are. Se pare că nu e așa. Unii vor să aibă numai ei și alții să nu aibă nimic.

Și nu e vorba aici numai de politicieni, de oameni de afaceri, de oameni bogați și foarte bogați, care par că nu se mai satură. E vorba și de omul mic, care are un venit mediu, care poate că e chiar sărac. Disproporția lăcomiei se vede nu numai la cei de sus, se vede și la cei de jos, care se comportă barbar în locurile publice și cu bunurile publice, pentru că nu pot să suporte gândul ca alții să se bucure, ca alții să fie relaxați, împliniți cu ce au.

E ușor să-i critici numai pe cei mari, numai pe cei care apar la tv. Și observ că satira îi atinge din ce în ce mai puțin pe cei care nu se văd în ecran. Iar asta nu mai e satiră, iar grupurile noastre de comedie încep să satisfacă din ce în ce mai mult ura și dorința de răzbunare pe cei avuți sau pe vedete (mai mult sau mai puțin reale), în loc să promoveze o reală critică a moravurilor. Au văzut că asta se vinde ușor și repede.

În lumea și în clasa politică se oglindește, din păcate, o bună parte din societatea românească, așa cum este ea.  Cei de sus vin de jos. Când te uiți la tv, poți să vezi oglinda României, chiar dacă nu-ți place. Și dacă nu-ți place, e bine. Și faptul că mulți au mai avut putere să mai creadă în schimbare, e bine. Chiar dacă s-au dezamăgit. Rău va fi când nimeni nu va mai gândi idealist, când nimeni nu va mai dori binele, când nimeni nu va mai crede că mai avem vreo șansă.

Disperarea adunată în interior se poate schimba în bine, într-un bine al tuturor. Ceea ce mă indignează e că lupta și moartea unora e furată apoi cu promptitudine de cei care n-ar fi făcut niciodată nimic și care nu cred în nimic. Cei care „profită”. Cei care te urmăresc când cumperi ceva sau care aleargă să ți-o ia înainte pe stradă, pe ușa metroului… , îndurerați să nu rămână în urma unei lumi care pare că merge repede înainte.