Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 22 decembrie 2009

Postul și masa de praznic

Pe de o parte…post…Pe de altă parte, șorici, jumări, cârnați la preparat, sarmale, caltaboș, piftie, salată de care și pentru care…Înghiți în sec…și aștepți. Aștepți masa de praznic, dar o și prepari…dacă nu o cumperi integral sau pe jumate…

Însă, trebuie să avem cumpătare! Mâncare multă…durere multă. Ca să nu… dăi cu bere, dăi cu vin, dăi cu șorici și să ne rămână în gât…trebuie să o luăm izi, să o luăm încet…ca să ne meargă de sărbători.

Sărbătoarea Nașterii Domnului are și masă bogată, de gospodari. Masa de praznic e masa bucuriei. Tradiția noastră ortodoxă a văzut în masa de praznic o expresie a bucuriei și a unității familiei și a comunității.

Masa e pentru comuniune și nu pentru îmbuibare!

Se strâng toți, vin acasă, ca să petreacă împreună, să fie împreună și nu să se bată…unii cu alții!

De acee ne pregătim din post…bucuria, pentru că postul ne aduce bucuria inimii și tot din interiorul lui, din sfârșitul lui sau în sfârșitul lui ne facem masa de bucurie, de sărbătoare.

Să avem cu toții mese de sărbătoare și deloc…de răfuială!

Dumnezeu să ne dea bucurie și pace tuturor!

Să ne tihnească mâncarea…pentru că bucuria e tihnitoare, odihnitoare.

Sentimentaloizii

Sfârșitul lui 2009 m-a făcut conștient asupra gradului de sentimentaloidizare a societății românești. De la sentimente furioase, de tip electoral, la sentimente plângăcioase și de tip confesiv. Și când am văzut că gândurile nu mai prind, raționamentele nu  mai ajung la public, contemplația sau teologia nu își  mai fac loc cu una cu două  în inima oamenilor, datorită strâmtimii ei, și că, în general, cultura e lacrimogenă și silfidică la gânduri, atunci m-a îngrozit gradul de telenovelizare al românilor.

Ideea pierde teren…și cresc, cât arborele de sequoia, sentimentuțele, sentimentelele, sentimentele mici, privatizate deplin: cadoul meu, porția mea de mâncare, ce ruj să-mi iau, ce fel de scris îmi place și ce film să mă distreze. Și, când la noi acasă nu mai avem sentimente ci  doar palide învolburări ale inimii, care mai gândește…să te dai de apucat politic e ridicol la culme.

Tocmai de aceea m-a îngrozit gradul de impostură sentimentaloidă, grețoasă, al pasajului electoral pe care abia l-am traversat.

De unde dragoste pentru idei politice?

De unde dragoste de coerență…când nu există convingeri, conștiință, dorința să mori sau să muncești pe brânci pentru ceva, pentur o idee, pentru un crez?

Cum să fii votant…dacă nu ai crezuri?Ca să votezi coerent trebuie să urmărești pas cu pas, între 5 și 5 ani, pas cu pas, pe defilatorii politici. Dacă uiți un gest, dacă nu monitorizezi bine pe actorii politici…cum să votezi în cunoștință de cauză?

Tot la fel, cum să îți iubești copiii…dacă nu știi să-i crești?

Cum să îți respecți țara, dacă nu faci nimic pentru ea?

Cum să îți iubești limba…dacă o vorbești execrabil?

Cum să ai idei…dacă nu ai eforturi curente de gândire, sumețire a gândurilor tot timpul?

Poți să fii impostor…dacă toată viața ta ai fost rectitudinal?

Însă, când mi-am dat seama că noi nu gândimnoi simțim, că noi ne exprimăm mai înainte ca să vedem și consecințele faptelor noastre, că noi dăm și nu ne uităm, nu reflectăm…atunci mi-am dat seama pe ce tărâmuri mișcătoare se trăiește viața noastră.

Cum să ai o prietenie sau un parteneriat cu cineva…făcut doar pe cum te simți tu, într-o anume zi?

Cum să te bazezi pe schimbătorul ultra-schimbabil?

Cum să iei de bună prima idee care te halucinează?

Votăm aiurea, trăim sentimentaloid, ne răfuim teologic, cultural, politic, sentimental…prin prisma primelor erupții din inimă.

Însă din inimă ies și spurcăciuni și gânduri bune…și gândurile au nevoie de triere, de inimă. Voința și inima trebuie să aibă coerența frumoasă a conștiinței.

Nu poți să fii numai… gând tăios.

Nu poți să fii numai… inimă simțitoare.

Nu poți să fii numai… un uragan de voință.

Trebuie să fii un uragan de voință care simte frumos, care gândește frumos, care se exprimă coerent, cu multă pătrundere, delicatețe, atenție.

Programele de televiziune proaste, lipsa citirii și filmele porno și cu morți și răniți au dus la această sentimentaloidizare exasperantă a noastră. Dacă e să vorbim genetic, acestea toate, alături de o viață neeclesială, sunt cauzele majore ale inimii furioase sau libidinoase.

Unde nu e credință cumpătată, smerită e extremism. Oricum ar fi el, de orice factură ar fi…tot extremism e.

Parodierea realității

Fiecare înțelegem ceea ce se petrece cu noi pe măsura noastră. În felul nostru. De aceea fiecare parodiem realitatea într-o mai mare sau mai mică măsură, chiar și când suntem foarte serioși. Ea ne depășește…noi înțelegem cu fragmentul.

Sunt trist pentru faptul că se închide Cotidianul…pentru că sunt trist când moare un grup de reflecție. Aceeași tristețe m-a încercat acum câțiva ani, când s-a desființat un ziar pamfletar: Atac la persoană?  sau cam așa ceva, dacă nu mă înșel…care, într-o ediție, a fost cenzurat parțial…și de atunci i-a început declinul.

O apariție foarte interesantă a acestui sfârșit de 2009 însă, ca imagologie și în modul în care editorii ei își aleg fragmentele de realitate pe care le discută (pe înțelesul unui public mediu) e: Decât o revistă. Downloadabilă: ceea ce e foarte bine.

E modul de revistă pe care l-am visat, ca design și ca mod de dispunere a articolelor în pagină  (și mă bucur că cineva l-a concretizat) dar nu și ca nivel de scriere și de înțelegere a conținutului. E foarte proaspătă și în același timp unică în modul cum fotografiază realitatea, cum se prezintă, cum te îmbie vizual cât și la nivel de subiect…Însă e pentru public mediu. Nu e elitistă! Și ar fi putut fi elitistă…pentru că cei care o creează (deși nu îi cunosc) presimt că pot să facă mai mult decât fac la capitolul concizie și forță a conținutului.

Proiectul de revistă online al lui Cristian Bădiliță e o ambiție recentă  a sa, cu un design prost, cu un mod greoi de citire și de preluare a articolelor…dar se dorește un punct de reflecție nepartinic pentru viitor. Nu cred însă că proiectul său va avea viitor…cu viitorul pe care autorul lui moral și-l dorește acum. De ce? Proiectul e revanșist și bădăran din start, adică își propune cu aplomb ceva…înainte de a arăta că poate să ofere ceva.

Dar le dorim (celor două grupuri editoriale) succes în ceea ce fac!

Ce va rămâne însă din Cotidianul? Se va desființa și de la nivel online? Când mă gândesc la desființarea unui ziar…perceperea realității devine foarte casantă.

Se va desființa și Realitatea, alături de Cotidianul?

Adică…ne moare cotidianul, viața de zi cu zi…și ne moare și realitatea zilei…adică ieșim din realitate.

Cine mai rămâne în realitate?

Vom trăi…și vom muri liberi!

La 20 de ani de la revoluție…trebuia, totuși, să nu ne moară…cotidiana bucurie și cotidiana simțire a libertății exterioare și interioare.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [10]

*

Pentru fragmentele anterioare

***

Scenă de familie

Copii stau muți și privesc la
televizor
și muzica te înspăimântă.

E o viziune care te înspăimântă
și, mai ales, soprana,
soprana cu vălul ei albastru,
care pare un înger coborât din cer.

Numai muzica nu știe că noi ne înspăimântăm
și se derulează
ca apa pe meandre și
cu cotituri.

Iar în sufletul meu
(suflet urgisit de multe războaie)
sunt singur,
nespus de singur,
ridicând speranța unei lumi
mai bune și mai clare.

Măcar să mai visăm din când în când
și să nu ne mai privim
morții cu invidie.

Săracii de ei, nici nu au avut curajul
să miorlăie ce miorlăim noi
și tot noi ne temem!

Capul sus!,
îmi spun…
pe când copiii mei mănâncă televizorul,
mănâncă aragazul,
mănâncă cântecul sopranei.

Frumusețea e atât de sepulchrală încât pare
o iapă a unui prinț rebel.

Și eu…tot o privesc
și mă mângâi
că am să o fur cândva, după cum tu gândești că-ți vei găsi soțul ideal,
pisicuțo.

Ceea ce este ideal
nu poate fi decât foarte puțin real.

Și trebuie să alergi mult timp
și din greu
după această
fărâmă de stea albastră,
paradoxală…

Soprana
și-a înălțat aripile
și glasul ei a cuprins
întreaga boltă
a cerului.

Sunt îngrozit și tremur
cu lacrimile în colțul genelor.

Măsor această bucurie cu moartea,
cu învierea…

Ce poate fi acum?!

Plâng și mă simt nu știu cum,
poate ceva spațial și
fără de tăcere.

Copiii însă au adormit
cu degetul în gură
și noaptea le-a tras
plapuma peste față.

*

Poemul de clasicum

În locul lui Homer se poate
pune orice munte
și fiecare deal ar știi că e un deal.

Oricine plânge merită să
aibă un poem
și un poet trebuie să vadă orice,
chiar și imposibilul.

Viața mea a mers pe stradă
și am văzut întotdeauna idei.
Am scris idei cu știință și
fără lumină.

Când n-am mai auzit am umblat
și iar am umblat.
Însă niciodată nu am spus decât
adevărul.

Îmi place sau mi-a plăcut
să fiu static dar am umblat,
am umblat prea mult.

Când să mă odihnesc m-au durut
picioarele și a trebuit
să știu să le ung
cu poeme.

Doamne, religia mea e compusă
din toate adevărurile!

Nu adevărul ni se supune nouă
ci noi, îndrăznind
mai mult
și cu o enormă nebunie,
ne supunem lui.

Adevărul nu e un truc
și nu e o floare,
nu e un om
și nu e un ideal.

E o stare de spirit
pe care o știi
și nu o poți exprima.

Când te rogi cu cuvinte,
prietene,
e o minciună.

Dumnezeu nu are nevoie
de cuvinte ci de inimă!

Inima e o rugăciune
și ceea ce intuiește ea este
adevărul.

Nu umbla să spui multe!
Cele puține sunt
cele necesare.

Când am văzut primul om mort
și nu am mai putut să mă
contemplu în gesturile lui
am înțeles ultimul sens.

Moartea mi-a părut crudă
și mi-a părut un adevăr.

Adevărul, mi-am spus atunci trist,
nu e prietenul nimănui.

El nu îl iubește pe cel care-l
iubește.
El nu-l urăște pe cel care nu-l
iubește.
El este indiferent față de oricine.

Am rămas trist și…în inimă,
în fundul inimii,
în mod discret,
cu o mare bucurie.

Nu am avut prieteni
pentru că am avut
prea mulți.

Am părut rău
pentru că am fost neînțeles.
Am părut un râs bizar
pentru că am fost confundat
cu faptul de a râde din orice.

Am purtat în mine un gust acru,
o acreală pe care nu mi-am dorit-o
dar de care nu am mai putut scăpa niciodată.

Poezia ne unește
și ne pierde.

Cel care se încrede în ea
iubește prea mult moartea
și poate nici nu știe acest lucru.

Cel care o iubește
nu se îngrijește de sine
ci de alții.

Cel care este nebun de ea
nu își face o casă niciodată
și umblă ca un pierde vară.

Nu pot plânge pentru nimic.

Viața este eternul
cântec al unui dor inexprimabil.

*


Starea de a vorbi

Nu poate fi poet cel care
nu adoarme scriind, cel care
nu se trezește la fel.

Nu poate fi un geniu cel care e liniștit în mod continuu
și nu e și nebun și nu e și pervers,
și ateu și eretic
și animal și un om simplu,
un sfânt și un mort,
un mort față de toți.
Cel care nu pare de toate,
ca toți la un loc…

Cel care scrie știe
totul.
Cel care scrie umblă
fără gânduri
și e o mirare
pentru propria sa piele.

Cititorule,
nu încerca să uiți
cine ești și ce vrei!

A imita înseamnă a nu trăi.
A imita înseamnă a-ți fi frică.

Oricine luptă
pentru un sentiment are
nevoie de el.

Bărbatul aleargă
după familia lui și vrea
ca ea să fie fericită.

Bătrânul vrea să se împace cu sine,
cu propria sa memorie.

Cel tânăr vrea să fie plin,
vrea să simtă, să pipăie.

Și, o, toți vrem să știm
și ajungem să nu mai vrem ceva!

Când ajungem să știm mult mai mult decât trebuie
nu mai ne interesează nimic.

O, ce chin acum!
O, acum nu mai știu
nici ceea ce știam!

M-am făcut mai neștiutor ca atunci
când eram copil.

Atunci știam să privesc cu ochii,
acum știu să privesc fără ochi.

Acum văd înăuntru
și nu-mi mai place afară.

M-am dezgustat de afară.

Nu mai vreau afară,
deși, câteodată, rămân pe-afară
și îmi place să răcesc.

Dacă gândești nu mai e bună
viața.
Spiritul îți ia locul și ți se deschid
nu numai orizonturi
ci și ceruri.

Dacă gândești nu mai poți avea
adevăruri
ci intuiția adevărului etern,
a ultimului plan deschis.

Fii atent la ce mănânci!

Nu vreau să te otrăvești.
Nu vreau să te știu mort.

Morții sunt pentru a fi lăudați
dar viii sunt cei care sunt iubiți.

Vreau să te văd
în sânge și în carne
oricum ai fi tu.

*

Fum de sticlă

Nu știu de ce mor.
Am învățat de la alții frica…
Eu nu m-am născut
cu această frică.

Nu știu de ce sper.
Inima mea iubește și
dacă știu acest lucru nu mai trebuie să
am speranțe.

Nu poezia minte ci lacrima!

Când nu mai știi ce se vrea
a se știi,
cum mai poți să știi ceea ce nu se știe?!

Inteligența nu e un folos
ci o pierdere.

Cine e mare nu e fericit.
El vede întotdeauna
imperfecțiunile
mai mari ca minunile.
El aruncă lucrul bun
pentru lucrul murdar.

Toți știm că greșim
dar nu știm să îndreptăm.
Toți ne mâzgălim
dar plângem apoi prea mult.

Dacă te privești îți spui
că nimic nu e sincer.

Cine mai știe dreptatea
când ea este numai
un concept
pentru tablouri?!

A face filosofie nu e degeaba
și nu duce la nimic.

Cuvintele nu se ajută de cuvinte.
Ele se ajută de fapte.

Nu știu cum mai pot scrie fără
concluzii.

O aripă nu e o concluzie
și nicio scară nu e
frumoasă.

Poate, doamnă,
că frumusețea zilelor noastre
este stranie
și metalică,
urâtă
și perversă.

Poate că ea s-a modificat
din lipsa de bucurie
acordată momentului.

Stai la masă și aștepți
să fii servit. Nu faci nimic
decât să aștepți.

Cred că ni s-au atrofiat mușchii
și creierul,
că ni s-a încetinit viteza gândurilor
de mergem așa,
în reluare…

Ca să fii prezent trebuie
să apelezi
la toată arta.
Nu trebuie să scapi nimic.

Gustul pentru viață
cuprinde totul,
tot ce există
și nu există.

Am mai stat puțin în parc.
Lacul era umbrit de sălcii
și o bărcuță
sfâșia liniștea valurilor.

Am stat citind prin cărți
despre prietenii mei.

M-am bucurat de cei care treceau,
chiar și de cei mai meschini
ochi care mă priveau.

Însă nu sunt de acord cu răutatea
și cu modul de
a fi parșiv, cu luciditatea
nimfomană,
care ne taie buna dispoziție.

Eu cred că
cel care moare trebuie
să știe că a lăsat ceva etern
în urmă…

*

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [12]

Primele 11 fragmente

Ultimul cap., al 4-lea, al tezei, începe odată cu p. 257 și se numește: Situația actuală a Teologiei și Spiritualității.

Secțiunea A se ocupă cu Occidentul eterodox. Inconsistența religioasă, p. 257 sq. Biserica și pozițiile de grup, p. 258. Protestele antieclesiale, p. 258. Diluarea sentimentului apartenenței eclesiale, p. 258-259. Secularismul, p. 259. A scăzut numărul membrilor monahismului romano-catolic, p. 259-260.

Demitologizarea, p. 260. Cullmann, p. 262. Protestantismul, pe linia lui Luther, neagă cunoașterea obiectivă a lui Dumnezeu, p. 262. Odată cu sec. al 19-lea se manifestă în protestantism „o tendință de a reduce teologia la dimensiunile hristologiei”, p. 262.

Ateismul teologic, p. 263. Acțiunea lui Dumnezeu fără transcendență, p. 263. Occidentul eterodox refuză Tradiția, transcendența, instituțiile și sistemele și nu acceptă dependența de Dumnezeu, p. 264.

În catolicism se observă tensiunea „între teologie și magisteriu, dar și o tensiune între teologie și practică, între teologie și pastorală”, p. 264.

Sectele religioase propovăduiesc ghetoizarea, subiectivismul teologic și discreționarismul citațional, p. 265. În p. 266 se indică, în mod nominal, organizații și mișcări religioase sectare: mișcarea penticostală, mișcările pentru Iisus, martorii lui Iehova, mormonii, menoniții etc. Religii sincretiste și mișcări religioase orientale, p. 266. Ocultismul și iraționalismul, p. 266-267.

Înnoiri teologice occidentale, p. 269 sq: reîmprospătare biblică și patristică, cercetări contemporane, creștinul în lume, p. 270, existențialismul creștin, tendințe ecumeniste, p. 271. Redefinire teologică, p. 271 și teologia acțiunii, p. 272.

Rahner, p. 272-274. Paul Tillich, p. 275-276. Teologia acțiunii, p. 276-280. Pannenberg și teologia istoriei, p. 277. Moltmann și teologia speranței, p. 278. Metz și teologia politică, p. 279. Comunități spirituale romano-catolice, p. 283.

Mișcările fals „harismatice” și romano-catolicismul, p. 284-288.

Și în Ortodoxie se manifestă eforturi de înnoire duhovnicească, p. 289. Se caută împrospătarea patristică și filocalică, fidelitatea față de Tradiția Bisericii, se manifestă atenție față de problemele lumii contemporane și deschidere pentru dialogul interreligios, p. 290.

Traduceri patristice ortodoxe, p. 290-291 și studii, p. 291-292. Gnoseologia ortodoxă recentă, p. 293. Studii de eclesiologie, p. 294. Semnificația teologică a spiritualității, p. 295.

Dialogul ecumenic, p. 297-300. Nota 167, p. 297 e bibliografică.

Considerațiile finale sau concluziile tezei din partea autorului sunt între p. 301-303. Contemporaneitatea trebuie să se maturizeze teologic și spiritual, p. 302, pentru ca să ne putem trăi „solidaritatea ontologică”, p. 303. Inteligența fără Dumnezeu este „o inteligență malefică”, p. 303, pe când legătura interioară dintre teologie și spiritualitatea în Biserica Ortodoxă face din om o ființă doxologică și responsabilă în același timp, p. 303, proprie vremurilor pe care le trăim.

Bibliografia selectivă, p. 304-315 și apoi cuprinsul.

Concluziile noastre:

Teza de față este o introducere sintetică și echilibrată la problema stipulată în titlu și prezintă modul interior și organic în care trebuie înțeleasă teologia duhovnicească în contemporaneitate. Ea se înscrie pe deplin în modul de a face teologie al secolului al XX-lea și e scrisă ca răspuns la nevoile proprii ale sfârșitului de secol trecut.

Pentru teologii de astăzi, pledoaria Părintelui Patriarh Daniel e aceea, că teologia trebuie să treacă prin noi și să fie una cu viața noastră, pentru a nu fi o formă de ideologizare searbădă. Numai dacă ea se înțelege și se scrie în cadrul unei vieți, care se transfigurează continuu în relația cu Dumnezeu și în Biserică și societate, e o teologie duhovnicească, deopotrivă a Tradiției și a contemporaneității.

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [11]

Primele 10 fragmente

Al treilea capitol al tezei doctorale a PFP Daniel Ciobotea începe în p. 201 și are titlul: Unitatea dintre Teologie și Spiritualitate în viața Bisericii.

Revelația dumnezeiască nu e un catalog de adevăruri sau de principii ci cuvântul viu al lui Dumnezeu în relația Sa directă cu omul, p. 201. Dumnezeu ne-a descoperit „nu numai o învățătură, ci viața dumnezeiască însăși exprimată în umanitatea asumată de Fiul”, cf. Ibidem. În orice revelare a Sa spre noi aflăm cine e „partenerul nostru de dialog veșnic”, p. 202.

De aceea teologia „nu este pur și simplu o sistematizare a datelor Revelației pe care le găsim în Scriptură (deși acest fapt este necesar) ci, mai ales, o înțelegere a unui mod de viață propus omului și un răspuns la acest apel, dat în contextul concret al realității istorice a Bisericii”, cf. Ibidem.  Teologia înseamnă adaptarea noastră, prin viața noastră de continuă înduhovnicire, „la gândirea divină despre om și lume”, p. 202.

Facem teologie ortodoxă autentică în măsura în care „trăim în lumina Revelației și în comuniune vie cu Dumnezeu”, cf. Ibidem. Ne adaptăm la voia lui Dumnezeu pe măsură ce ne convertim continuu interior, cf. Ibidem.

Ascultarea Revelației însă nu este un act orbesc, care exclude rațiunea umană, p. 203, ci „este o deschidere plină de încredere” către Dumnezeu, cf. Ibidem. Rațiunea noastră se răstignește pentru a fi proprie comuniuni iubitoare cu Dumnezeul nostru treimic, cf. Ibidem. Cu cât ne unim cu Dumnezeu, cu atât Îl înțelegem și Îl ascultăm mai deplin, p. 204.

„Cu cât suntem mai intimi cu El, cu atât înțelegem mai profund intimitatea sau profunzimea cuvintelor Sale în fiecare epocă”, p. 204. Convertirea noastră permanentă însă este o restaurare ontologică și gnoseologică, cf. Ibidem. Asta ne face să fim niște persoane teofile și teologice, cf. Ibidem, pentru că „premisa principală a teologhisirii nu este comentarea, ca filolog, a Sfintei Scripturi, ci a vedea și a simți altfel omul și creația: a vedea prin ochii lui Hristos, a gândi după gândirea lui Hristos, a te lăsa integrat în viața lui Hristos, [și asta n.n.] nu pentru a te pierde ca persoană proprie, irepetabilă, ci pentru a afla în El plenitudinea propriei tale vieți”, p. 204.

Convertirea reală ne prezintă exemplul practic din care înțelegem unitatea lăuntrică dintre viața spirituală și teologie, pentru că avem de-a face cu o cunoaștere transfiguratoare de sine, cf. I Cor. 2, 16, p. 204. Viața în Hristos „naște o exprimare nouă: exprimarea teologico-spirituală a cărei înțelegere cere o viață adecvată”, p. 204.

Autorul nostru face diferența între acceptarea ideii de Dumnzeu și credința vie, angajată, ca relație reală, conștientă cu Dumnezeu, p. 205. Numai a doua experimentează relația reală cu Dumnezeu, care poate da amănunte despre sine, pentru că „credința nu este numai o simplă adeziune intelectuală…[ci] a simți prezența personală și lucrătoare a lui Dumnzeu în viața proprie”, p. 205.

Finalul p. 205 e dedicat Fer. Sofronie Saharov. Un citat din Sf. Maxim M. în p. 206, în care se subliniază că Dumnezeu nu este un obiect de cunoaștere, ci relația cu Sine se face printr-o „unire simplă și negrăită”, adică vedere extatică. Vederea lui Dumnezeu este unirea simplă și mai presus de înțelegere cu slava lui Dumnezeu.

Spre finalul p. 206 se citează o stihiră a praznicului Cincizecimii. Pentru că teologia e o raportare interioară, personală, la viața lui Dumnezeu, ea este „o vedere coerentă a întregii existențe”, p. 207, fără ca prin asta să se confunde cu filosofia, cf. Ibidem. Diferența dintre teologie și filosofie e aceea că teologia pleacă de la Revelație și nu de la speculația umană și teologia nu este o știință autonomă pozitivistă precum filosofia, cf. Ibidem.

Teologia nu este o știință a religiei (Religionswissenschaft), p. 208, pentru că „cunoștința ei sfârșește în doxologie, în înduhovnicire și în slujire”, p. 209. Din acest motiv, dacă se desparte teologia socială de experiența duhovnicească a Bisericii teologia socială se ideologizează, cum, dacă despărțim spiritualitatea de problemele cotidiene ale oamenilor facem din ea o activitate dochetă, indiferentă la viața în trup, la viața socială, p. 209.

Atât extrema activismului cât și cea a spiritualismului emoțional, intelectual sau estetic nu conjugă în mod interior spiritualitatea cu teologia, p. 209. Argumentele raționaliste ale existenței lui Dumnezeu au admis credința doar ca apanaj al intelectului nevăzând că ea „ne pătrunde întreaga ființă și deci nu se limitează numai [la] a ne convinge intelectual”, p. 209.

Conceptul, în teologie, e important, însă numai în relație cu spiritualitatea, p. 209-210. N. 6, p. 210 e o o surpriză, un unicat, pentru că autorul citează conținutul a două scrisori primite de la V. Iliescu.

Secțiunea B a cap. al 3-lea are titlul: Privire generală asupra raportului dintre teologie și viața spirituală în istoria creștinismului și începe odată cu p. 211.

Contactul dintre creștinism și lumea greco-romană, p. 211 sq. N. 7, p. 211 e bibliografică, cu referire la această întâlnire. Însă Evanghelia nu e un produs al lumii antice ci o realitate nouă, p. 212.

Relația dintre teologie și filosofie în teologia patristică, p. 213-218. De la respingere la selectivitate. Relația dintre dogmă și spiritualitate, p. 218 sq și n. 27, p. 218 e bibliografică pe această temă. Două citații atanasiene în p. 220 și o a treia la începutul p. 221. Erezia hristologică a lui Apolinarie în n. 34, p. 221.

Dogma de la Calcedon, p. 222. Iconoclasmul, p. 223. Teologia ortodoxă vorbește de spiritualitate ca având fundament dumnezeiesc, p. 224.

Secțiunea C: Teologie, rugăciune și sfințenie, p. 226 sq. N. 44, p. 226: bibliografică. Studiul teologic „nu poate suplini viața duhovnicească și rugăciunea”, p. 228. Monahul ca priveghetor pentru întreaga Biserică, p. 231.

Ruptă de viața spirituală, teologia nu are forță de convingere. E o vorbire goală, p. 232. Se citează din părintele G. Florovsky în p. 232-233. Congar, p. 233-234.

A doua parte a cap. 3: mileniul al 2-lea. Schisma din 1054 consideră Părintele Patriarh „a fost mai mult decât un accident” istoric, p. 234. Diferențe teologice, istorice, culturale, politice între Răsărit și Occident, p. 234. Cruciadele au adâncit „ruptura de la 1054”, p. 234. Juridismul romano-catolic și scolastica au mărit distanța dintre Ortodoxie și Catolicism, p. 234-235.

Aristotel și teologia romano-catolică, p. 235 sq. Cf. n. 84, p. 236, Scotus Eriugena a fost  cel care, în sec. 9, a tradus în latină Ambigua Sf. Maxim, Despre crearea omului a Sf. Grigorie al Nyssei și scrierile Sf. Dionisie Areopagitul. Pe când, teologia Sfântului Ioan Damaschin a fost cunoscută în Occident în sec. al 13-lea.

Sec. 13-14 și divorțul dintre teologie și spiritualitate în Occident, p. 240 sq. Credința la Toma d’Aquino, p. 242. Occam ca precursor al lui Luther, p. 243. Scolastica decadentă și mistica speculativă, p. 244. Despre reprezentanții misticii speculative n. 106, p. 244.

Sec. 15, p. 244-246. „La finele secolului al XIV-lea separația dintre teologie și spiritualitate [în Occident n.n.] era aproape consumată”, p. 246. Umaniștii, p. 246 și Reforma, p. 247 sq. Umaniștii, deși creștini în majoritatea lor, au făcut o cultură a-eclesială, p. 246.

Reforma adâncește „prăpastia dintre teologie și filosofie, dintre Dumnezeu și om”, p. 247. Pentru Luther  (dar și pentru noi), umanismul occidental a fost o păgânizare a creștinismului, p. 247. Umaniștii văd în protestantism un rigorism a-cultural, p. 247, ceea ce este iarăși un mare adevăr.

Protestantismul distruge spiritualitatea, monahismul și cultul apusean, p. 247-248. Luteranismul și cele două împărății, p. 249. Secularizarea, p. 248-251, ca „fenomen tipic al Occidentului creștin”, p. 250.

Autorul folosește pe doctrinal în locul lui doctrinar în p. 251, în sintagma: dezechilibru doctrinal. Spiritualitatea catolică modernă „poartă adesea semnul unei teologii afective în care experiența personală se detașează de dogmatică”, p. 252.

În comparație cu Occidentul creștin, „Răsăritul n-a produs nici scolastica, nici juridismul și creșterea exagerată a puterii eclesiatice, nici Reforma și nici Contrareforma”, p. 254. Sfântul Grigorie Palama și teologia secularistă, p. 255.

Încercările de unire dintre ortodocși și catolici „din 1274, 1439 și altele au eșuat nu numai pentru că aveau premise de ordin politic, ci și pentru că cele două părți nu erau pregătite suficient pentru un dialog teologic și spiritual profund și pe termen lung”, p. 256. Cu această ultimă citație se termină cap. al 3-lea.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno