Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [10]

*

Pentru fragmentele anterioare

***

Scenă de familie

Copii stau muți și privesc la
televizor
și muzica te înspăimântă.

E o viziune care te înspăimântă
și, mai ales, soprana,
soprana cu vălul ei albastru,
care pare un înger coborât din cer.

Numai muzica nu știe că noi ne înspăimântăm
și se derulează
ca apa pe meandre și
cu cotituri.

Iar în sufletul meu
(suflet urgisit de multe războaie)
sunt singur,
nespus de singur,
ridicând speranța unei lumi
mai bune și mai clare.

Măcar să mai visăm din când în când
și să nu ne mai privim
morții cu invidie.

Săracii de ei, nici nu au avut curajul
să miorlăie ce miorlăim noi
și tot noi ne temem!

Capul sus!,
îmi spun…
pe când copiii mei mănâncă televizorul,
mănâncă aragazul,
mănâncă cântecul sopranei.

Frumusețea e atât de sepulchrală încât pare
o iapă a unui prinț rebel.

Și eu…tot o privesc
și mă mângâi
că am să o fur cândva, după cum tu gândești că-ți vei găsi soțul ideal,
pisicuțo.

Ceea ce este ideal
nu poate fi decât foarte puțin real.

Și trebuie să alergi mult timp
și din greu
după această
fărâmă de stea albastră,
paradoxală…

Soprana
și-a înălțat aripile
și glasul ei a cuprins
întreaga boltă
a cerului.

Sunt îngrozit și tremur
cu lacrimile în colțul genelor.

Măsor această bucurie cu moartea,
cu învierea…

Ce poate fi acum?!

Plâng și mă simt nu știu cum,
poate ceva spațial și
fără de tăcere.

Copiii însă au adormit
cu degetul în gură
și noaptea le-a tras
plapuma peste față.

*

Poemul de clasicum

În locul lui Homer se poate
pune orice munte
și fiecare deal ar știi că e un deal.

Oricine plânge merită să
aibă un poem
și un poet trebuie să vadă orice,
chiar și imposibilul.

Viața mea a mers pe stradă
și am văzut întotdeauna idei.
Am scris idei cu știință și
fără lumină.

Când n-am mai auzit am umblat
și iar am umblat.
Însă niciodată nu am spus decât
adevărul.

Îmi place sau mi-a plăcut
să fiu static dar am umblat,
am umblat prea mult.

Când să mă odihnesc m-au durut
picioarele și a trebuit
să știu să le ung
cu poeme.

Doamne, religia mea e compusă
din toate adevărurile!

Nu adevărul ni se supune nouă
ci noi, îndrăznind
mai mult
și cu o enormă nebunie,
ne supunem lui.

Adevărul nu e un truc
și nu e o floare,
nu e un om
și nu e un ideal.

E o stare de spirit
pe care o știi
și nu o poți exprima.

Când te rogi cu cuvinte,
prietene,
e o minciună.

Dumnezeu nu are nevoie
de cuvinte ci de inimă!

Inima e o rugăciune
și ceea ce intuiește ea este
adevărul.

Nu umbla să spui multe!
Cele puține sunt
cele necesare.

Când am văzut primul om mort
și nu am mai putut să mă
contemplu în gesturile lui
am înțeles ultimul sens.

Moartea mi-a părut crudă
și mi-a părut un adevăr.

Adevărul, mi-am spus atunci trist,
nu e prietenul nimănui.

El nu îl iubește pe cel care-l
iubește.
El nu-l urăște pe cel care nu-l
iubește.
El este indiferent față de oricine.

Am rămas trist și…în inimă,
în fundul inimii,
în mod discret,
cu o mare bucurie.

Nu am avut prieteni
pentru că am avut
prea mulți.

Am părut rău
pentru că am fost neînțeles.
Am părut un râs bizar
pentru că am fost confundat
cu faptul de a râde din orice.

Am purtat în mine un gust acru,
o acreală pe care nu mi-am dorit-o
dar de care nu am mai putut scăpa niciodată.

Poezia ne unește
și ne pierde.

Cel care se încrede în ea
iubește prea mult moartea
și poate nici nu știe acest lucru.

Cel care o iubește
nu se îngrijește de sine
ci de alții.

Cel care este nebun de ea
nu își face o casă niciodată
și umblă ca un pierde vară.

Nu pot plânge pentru nimic.

Viața este eternul
cântec al unui dor inexprimabil.

*

Starea de a vorbi

Nu poate fi poet cel care
nu adoarme scriind, cel care
nu se trezește la fel.

Nu poate fi un geniu cel care e liniștit în mod continuu
și nu e și nebun și nu e și pervers,
și ateu și eretic
și animal și un om simplu,
un sfânt și un mort,
un mort față de toți.
Cel care nu pare de toate,
ca toți la un loc…

Cel care scrie știe
totul.
Cel care scrie umblă
fără gânduri
și e o mirare
pentru propria sa piele.

Cititorule,
nu încerca să uiți
cine ești și ce vrei!

A imita înseamnă a nu trăi.
A imita înseamnă a-ți fi frică.

Oricine luptă
pentru un sentiment are
nevoie de el.

Bărbatul aleargă
după familia lui și vrea
ca ea să fie fericită.

Bătrânul vrea să se împace cu sine,
cu propria sa memorie.

Cel tânăr vrea să fie plin,
vrea să simtă, să pipăie.

Și, o, toți vrem să știm
și ajungem să nu mai vrem ceva!

Când ajungem să știm mult mai mult decât trebuie
nu mai ne interesează nimic.

O, ce chin acum!
O, acum nu mai știu
nici ceea ce știam!

M-am făcut mai neștiutor ca atunci
când eram copil.

Atunci știam să privesc cu ochii,
acum știu să privesc fără ochi.

Acum văd înăuntru
și nu-mi mai place afară.

M-am dezgustat de afară.

Nu mai vreau afară,
deși, câteodată, rămân pe-afară
și îmi place să răcesc.

Dacă gândești nu mai e bună
viața.
Spiritul îți ia locul și ți se deschid
nu numai orizonturi
ci și ceruri.

Dacă gândești nu mai poți avea
adevăruri
ci intuiția adevărului etern,
a ultimului plan deschis.

Fii atent la ce mănânci!

Nu vreau să te otrăvești.
Nu vreau să te știu mort.

Morții sunt pentru a fi lăudați
dar viii sunt cei care sunt iubiți.

Vreau să te văd
în sânge și în carne
oricum ai fi tu.

*

Fum de sticlă

Nu știu de ce mor.
Am învățat de la alții frica…
Eu nu m-am născut
cu această frică.

Nu știu de ce sper.
Inima mea iubește și
dacă știu acest lucru nu mai trebuie să
am speranțe.

Nu poezia minte ci lacrima!

Când nu mai știi ce se vrea
a se știi,
cum mai poți să știi ceea ce nu se știe?!

Inteligența nu e un folos
ci o pierdere.

Cine e mare nu e fericit.
El vede întotdeauna
imperfecțiunile
mai mari ca minunile.
El aruncă lucrul bun
pentru lucrul murdar.

Toți știm că greșim
dar nu știm să îndreptăm.
Toți ne mâzgălim
dar plângem apoi prea mult.

Dacă te privești îți spui
că nimic nu e sincer.

Cine mai știe dreptatea
când ea este numai
un concept
pentru tablouri?!

A face filosofie nu e degeaba
și nu duce la nimic.

Cuvintele nu se ajută de cuvinte.
Ele se ajută de fapte.

Nu știu cum mai pot scrie fără
concluzii.

O aripă nu e o concluzie
și nicio scară nu e
frumoasă.

Poate, doamnă,
că frumusețea zilelor noastre
este stranie
și metalică,
urâtă
și perversă.

Poate că ea s-a modificat
din lipsa de bucurie
acordată momentului.

Stai la masă și aștepți
să fii servit. Nu faci nimic
decât să aștepți.

Cred că ni s-au atrofiat mușchii
și creierul,
că ni s-a încetinit viteza gândurilor
de mergem așa,
în reluare…

Ca să fii prezent trebuie
să apelezi
la toată arta.
Nu trebuie să scapi nimic.

Gustul pentru viață
cuprinde totul,
tot ce există
și nu există.

Am mai stat puțin în parc.
Lacul era umbrit de sălcii
și o bărcuță
sfâșia liniștea valurilor.

Am stat citind prin cărți
despre prietenii mei.

M-am bucurat de cei care treceau,
chiar și de cei mai meschini
ochi care mă priveau.

Însă nu sunt de acord cu răutatea
și cu modul de
a fi parșiv, cu luciditatea
nimfomană,
care ne taie buna dispoziție.

Eu cred că
cel care moare trebuie
să știe că a lăsat ceva etern
în urmă…

*