PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [11]

Primele 10 fragmente

Al treilea capitol al tezei doctorale a PFP Daniel Ciobotea începe în p. 201 și are titlul: Unitatea dintre Teologie și Spiritualitate în viața Bisericii.

Revelația dumnezeiască nu e un catalog de adevăruri sau de principii ci cuvântul viu al lui Dumnezeu în relația Sa directă cu omul, p. 201. Dumnezeu ne-a descoperit „nu numai o învățătură, ci viața dumnezeiască însăși exprimată în umanitatea asumată de Fiul”, cf. Ibidem. În orice revelare a Sa spre noi aflăm cine e „partenerul nostru de dialog veșnic”, p. 202.

De aceea teologia „nu este pur și simplu o sistematizare a datelor Revelației pe care le găsim în Scriptură (deși acest fapt este necesar) ci, mai ales, o înțelegere a unui mod de viață propus omului și un răspuns la acest apel, dat în contextul concret al realității istorice a Bisericii”, cf. Ibidem.  Teologia înseamnă adaptarea noastră, prin viața noastră de continuă înduhovnicire, „la gândirea divină despre om și lume”, p. 202.

Facem teologie ortodoxă autentică în măsura în care „trăim în lumina Revelației și în comuniune vie cu Dumnezeu”, cf. Ibidem. Ne adaptăm la voia lui Dumnezeu pe măsură ce ne convertim continuu interior, cf. Ibidem.

Ascultarea Revelației însă nu este un act orbesc, care exclude rațiunea umană, p. 203, ci „este o deschidere plină de încredere” către Dumnezeu, cf. Ibidem. Rațiunea noastră se răstignește pentru a fi proprie comuniuni iubitoare cu Dumnezeul nostru treimic, cf. Ibidem. Cu cât ne unim cu Dumnezeu, cu atât Îl înțelegem și Îl ascultăm mai deplin, p. 204.

„Cu cât suntem mai intimi cu El, cu atât înțelegem mai profund intimitatea sau profunzimea cuvintelor Sale în fiecare epocă”, p. 204. Convertirea noastră permanentă însă este o restaurare ontologică și gnoseologică, cf. Ibidem. Asta ne face să fim niște persoane teofile și teologice, cf. Ibidem, pentru că „premisa principală a teologhisirii nu este comentarea, ca filolog, a Sfintei Scripturi, ci a vedea și a simți altfel omul și creația: a vedea prin ochii lui Hristos, a gândi după gândirea lui Hristos, a te lăsa integrat în viața lui Hristos, [și asta n.n.] nu pentru a te pierde ca persoană proprie, irepetabilă, ci pentru a afla în El plenitudinea propriei tale vieți”, p. 204.

Convertirea reală ne prezintă exemplul practic din care înțelegem unitatea lăuntrică dintre viața spirituală și teologie, pentru că avem de-a face cu o cunoaștere transfiguratoare de sine, cf. I Cor. 2, 16, p. 204. Viața în Hristos „naște o exprimare nouă: exprimarea teologico-spirituală a cărei înțelegere cere o viață adecvată”, p. 204.

Autorul nostru face diferența între acceptarea ideii de Dumnzeu și credința vie, angajată, ca relație reală, conștientă cu Dumnezeu, p. 205. Numai a doua experimentează relația reală cu Dumnezeu, care poate da amănunte despre sine, pentru că „credința nu este numai o simplă adeziune intelectuală…[ci] a simți prezența personală și lucrătoare a lui Dumnzeu în viața proprie”, p. 205.

Finalul p. 205 e dedicat Fer. Sofronie Saharov. Un citat din Sf. Maxim M. în p. 206, în care se subliniază că Dumnezeu nu este un obiect de cunoaștere, ci relația cu Sine se face printr-o „unire simplă și negrăită”, adică vedere extatică. Vederea lui Dumnezeu este unirea simplă și mai presus de înțelegere cu slava lui Dumnezeu.

Spre finalul p. 206 se citează o stihiră a praznicului Cincizecimii. Pentru că teologia e o raportare interioară, personală, la viața lui Dumnezeu, ea este „o vedere coerentă a întregii existențe”, p. 207, fără ca prin asta să se confunde cu filosofia, cf. Ibidem. Diferența dintre teologie și filosofie e aceea că teologia pleacă de la Revelație și nu de la speculația umană și teologia nu este o știință autonomă pozitivistă precum filosofia, cf. Ibidem.

Teologia nu este o știință a religiei (Religionswissenschaft), p. 208, pentru că „cunoștința ei sfârșește în doxologie, în înduhovnicire și în slujire”, p. 209. Din acest motiv, dacă se desparte teologia socială de experiența duhovnicească a Bisericii teologia socială se ideologizează, cum, dacă despărțim spiritualitatea de problemele cotidiene ale oamenilor facem din ea o activitate dochetă, indiferentă la viața în trup, la viața socială, p. 209.

Atât extrema activismului cât și cea a spiritualismului emoțional, intelectual sau estetic nu conjugă în mod interior spiritualitatea cu teologia, p. 209. Argumentele raționaliste ale existenței lui Dumnezeu au admis credința doar ca apanaj al intelectului nevăzând că ea „ne pătrunde întreaga ființă și deci nu se limitează numai [la] a ne convinge intelectual”, p. 209.

Conceptul, în teologie, e important, însă numai în relație cu spiritualitatea, p. 209-210. N. 6, p. 210 e o o surpriză, un unicat, pentru că autorul citează conținutul a două scrisori primite de la V. Iliescu.

Secțiunea B a cap. al 3-lea are titlul: Privire generală asupra raportului dintre teologie și viața spirituală în istoria creștinismului și începe odată cu p. 211.

Contactul dintre creștinism și lumea greco-romană, p. 211 sq. N. 7, p. 211 e bibliografică, cu referire la această întâlnire. Însă Evanghelia nu e un produs al lumii antice ci o realitate nouă, p. 212.

Relația dintre teologie și filosofie în teologia patristică, p. 213-218. De la respingere la selectivitate. Relația dintre dogmă și spiritualitate, p. 218 sq și n. 27, p. 218 e bibliografică pe această temă. Două citații atanasiene în p. 220 și o a treia la începutul p. 221. Erezia hristologică a lui Apolinarie în n. 34, p. 221.

Dogma de la Calcedon, p. 222. Iconoclasmul, p. 223. Teologia ortodoxă vorbește de spiritualitate ca având fundament dumnezeiesc, p. 224.

Secțiunea C: Teologie, rugăciune și sfințenie, p. 226 sq. N. 44, p. 226: bibliografică. Studiul teologic „nu poate suplini viața duhovnicească și rugăciunea”, p. 228. Monahul ca priveghetor pentru întreaga Biserică, p. 231.

Ruptă de viața spirituală, teologia nu are forță de convingere. E o vorbire goală, p. 232. Se citează din părintele G. Florovsky în p. 232-233. Congar, p. 233-234.

A doua parte a cap. 3: mileniul al 2-lea. Schisma din 1054 consideră Părintele Patriarh „a fost mai mult decât un accident” istoric, p. 234. Diferențe teologice, istorice, culturale, politice între Răsărit și Occident, p. 234. Cruciadele au adâncit „ruptura de la 1054”, p. 234. Juridismul romano-catolic și scolastica au mărit distanța dintre Ortodoxie și Catolicism, p. 234-235.

Aristotel și teologia romano-catolică, p. 235 sq. Cf. n. 84, p. 236, Scotus Eriugena a fost  cel care, în sec. 9, a tradus în latină Ambigua Sf. Maxim, Despre crearea omului a Sf. Grigorie al Nyssei și scrierile Sf. Dionisie Areopagitul. Pe când, teologia Sfântului Ioan Damaschin a fost cunoscută în Occident în sec. al 13-lea.

Sec. 13-14 și divorțul dintre teologie și spiritualitate în Occident, p. 240 sq. Credința la Toma d’Aquino, p. 242. Occam ca precursor al lui Luther, p. 243. Scolastica decadentă și mistica speculativă, p. 244. Despre reprezentanții misticii speculative n. 106, p. 244.

Sec. 15, p. 244-246. „La finele secolului al XIV-lea separația dintre teologie și spiritualitate [în Occident n.n.] era aproape consumată”, p. 246. Umaniștii, p. 246 și Reforma, p. 247 sq. Umaniștii, deși creștini în majoritatea lor, au făcut o cultură a-eclesială, p. 246.

Reforma adâncește „prăpastia dintre teologie și filosofie, dintre Dumnezeu și om”, p. 247. Pentru Luther  (dar și pentru noi), umanismul occidental a fost o păgânizare a creștinismului, p. 247. Umaniștii văd în protestantism un rigorism a-cultural, p. 247, ceea ce este iarăși un mare adevăr.

Protestantismul distruge spiritualitatea, monahismul și cultul apusean, p. 247-248. Luteranismul și cele două împărății, p. 249. Secularizarea, p. 248-251, ca „fenomen tipic al Occidentului creștin”, p. 250.

Autorul folosește pe doctrinal în locul lui doctrinar în p. 251, în sintagma: dezechilibru doctrinal. Spiritualitatea catolică modernă „poartă adesea semnul unei teologii afective în care experiența personală se detașează de dogmatică”, p. 252.

În comparație cu Occidentul creștin, „Răsăritul n-a produs nici scolastica, nici juridismul și creșterea exagerată a puterii eclesiatice, nici Reforma și nici Contrareforma”, p. 254. Sfântul Grigorie Palama și teologia secularistă, p. 255.

Încercările de unire dintre ortodocși și catolici „din 1274, 1439 și altele au eșuat nu numai pentru că aveau premise de ordin politic, ci și pentru că cele două părți nu erau pregătite suficient pentru un dialog teologic și spiritual profund și pe termen lung”, p. 256. Cu această ultimă citație se termină cap. al 3-lea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *