Reveriile filmului documentar
Am dorul după un film documentar holistic, care să îmbine tot ceea ce se poate combina…într-un mod personal. Un film despre orice și, în definitiv, despre viața noastră, de la nuanțe banale până la nuanțe de mare finețe, de mare conștiință. Îmi place să văd idei, povestiri, nuanțe…dar simt, ca pe o durere, unidimensionalitatea expunerii.
De ce nu poți să începi o discuție de la iarba verde, filmată pe marginea unui șanț și să o duci până la Sfântul Pavel sau până la manuscrisele Septuagintei? De ce să te oprești doar la o latură, vizuală, auditivă, reflexivă?
Din acest motiv cred că filmul documentar esențialist (mă întorc la tema vieții mele în artă) nici nu s-a născut. Nu s-a născut, pentru că nu ne interesează tot ceea ce mișcă, tot ce e viu, tot ce e important, tot ceea ce trebuie văzut.
O discuție despre componența clorofilei e interesantă tot la fel de mult ca interiorul unei balene sau ca interiorul unei case. O discuție despre moartea bunicului tău are sens. Cum te-ai simțit tu când ai împlinit 39 de ani sau cum ai perceput tu un anume eveniment sunt interesante. Pe de o parte, ca mărturii personale iar, pe de altă parte, ca puneri în scenă, într-un cadru al unui film.
Filmul e o așteptare. Cu cât diversifici surpriza cu atât așteptarea e mai acaparantă. Te saturi privind…când ceea ce aduci în fața ochiului te educă, dar și te scapă de multe neștiințe. Se poate îmbina demersul educativ cu cel contemplativ. Se poate mixa insignifiantul cu importantul, tocmai pentru a da importanță insignifiantului și a sublinia, cu putere, foarte importantul.
Dacă merg prin iarbă, prin iarba unui câmp și las camera de luat vederi să umble, să caute, să vadă… această preumblare e interesantă, e importantă. Aduc insignifiantul, măruntul în față. Îl aduc în ochii mei ca pe un pește în acvariu, pe care, dacă îl privesc, înțeleg să am grijă, să îl protejez, pentru că el e mic și eu sunt…mai mare ca el.
Dacă sunt mai mare nu trebuie să fiu și mai prost sau mai insensibil decât peștele din acvariu sau decât pisicul meu.
Filmez gunoaiele de pe stradă…și înalț, în mod brusc, aparatul spre cer și contemplu cerul prin el. După cer arunc privirea imaginii pe un tablou, pe care îl comentez din off sau prin scris. Tăcere și contemplare. Scris și imagine. După 15 secunde de tăcere cu scris…5 secunde de zgomot asurzitor, apoi toaca de Vecernie.
Ce îmi spune toaca? Cine sunt eu vizavi de rugăciune și de…noapte? Apare bezna în cadru și eu sau altcineva gâfâind printr-un lan de porumb, noaptea, pentru că fug… alerg, cu aparatul în mână sau după mine. Mă filmează altcineva. De la noapte la un ger teribil…în frig, cu zăpadă…și…mi-au înghețat picioarele! Contrastul dintre fuga de noapte și crivăț e un contrast care te pune pe gânduri.
Și, tot așa, alternarea pasajelor cu muzică, tăceri, zgomote, scris, imagini și idei…împlinesc dorul meu de film documentar, de film document, care e atent la multe detalii…și nu liniar.